Incetarea contractului de mandat

1.Prezentarea cazurilor de încetare.

Ca orice obligaţie civilă contractuală, obligaţiile izvorăte din contractul de mandat încetează prin cauzele generale de încetare a obligaţiilor care sunt cauze din dreptul comun: executarea, imposibilitatea fortuită de executare, împlinirea termenului extinctiv ori a condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea juridică pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi, etc.

Pe lângă aceste cauze generale, art. 1552 C. civ. prevede şi cauze speciale de încetare a contractului de mandat. Aceste cauze particulare de încetare se ecplică prin faptul că mandatul se încheie intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă aceste motivaţii încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.[1]

Astfel de cazuri de încetare sunt: revocarea, renunţarea mandatarului, moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul unei dintre părţi.[2]

Alţi autori[3] vorbesc despre o încetare voluntară a contractului de mandat (revocarea, renunţarea mandtarului) şi despre o încetare involuntară a contractului (moartea,interdicţia, falimentul, insolvabilitatea). Această clasificare mai cuprinde în categoria încetării involuntare şi imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului.

2. Analiza cazurilor de încetare a contractului.

2.1. Revocarea mandatului.

Mandantul care a acordat mandatarului împuternicirea de a-l reprezenta, este oricând îndreptăţit să-i retragă această împuternicire, fie revocând pur şi simplu mandatul, fie revocând doar persoana mandatarului şi împuternicind o altă persoană să-l reprezinte în afacerea respectivă (art. 1553 C. civ.). Odată cu revocarea mandatarului, acesta poate fi constrâns să restituie mandantului înscrisul de împuternicire (procura)[4]. Revocarea unilaterală poate interveni, indiferent dacă mandatul este sau nu cu termen. În caz de pluralitate de mandanţi revocarea se poate face numai prin consimţământul tuturor[5].

Această facultate arbitrară a mandantului se explică prin faptul că el l-a ales pe mandatar datorită încrederii ce i-a inspirat-o, această încredere putând să dispară. Pe de altă parte, mandantul poate să se răzgândească şi să nu mai aibă interes să urmărească o anumită afacere, pe care o avea iniţial în vedere.[6]

Facultatea de revocare unilaterală (ad nutum) există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât şi pentru cel cu titlu oneros; legea nu face nici o distincţie în această privinţă. Dar dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate cere o indemnizaţie când revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă.[7] Indemnizaţia se stabileşte de către Instanţă şi nu este necesar să coincidă cu remuneraţia prevăzută în contract. Evident, mandantul este obligat să restituie mandatarului şi cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momonetul revocării, iar după revocare în condiţiile gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără temei.[8]

În cazul mandatului în interes comun., dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de revocare unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul.[9] Potrivit unei alte păreri[10], în cazul mandatului în interes comun, „revocarea nu mai este posibilă de către mandant”. Din art. 1553 C. civ. nu rezultă această concluzie. Acest articol ca şi art. 1556 C. civ., derogă de la principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.), permiţând revocarea de către o parte (de exemolu: mandantul), fără acordul celeilalte părţi (mandatarul), inclusiv în cazul mandatului în interes comun (lex non distinquit). În schimb, în caz de pluralitate de persoane de o parte (de exemplu: mandanţii), revocarea trebuie să fie opera lor comună; în această privinţă, derogarea de la forţa obligatorie a contractului poate interveni numai „din cauze autorizate de lege”. Art. 1553 C. civ. nu vizează ipoteza persoanelor care constituie o parte. Deci revocarea trebuie să fie operă comună numai în caz de pluralitate de o parte, nu şi în raporturile uneia dintre părţi cu cealaltă parte.[11]

Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă în contractul de mandat s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu poate fi reprezentat de o persoană în care şi-a pierdut încrederea.[12] Revocarea unilaterală se admite chiar dacă în contract s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate sau mandatul este în interes comun. Numai că, în aceste cazuri mandantul spune dacă nu dobândeşte forţă majoră sau culpa mandatarului. În cazul mandatului în interes comun, poate dovedi şi stipularea în contract a facultăţii de revocare.

Revocarea trebuie făcută de mandant şi nu de alte persoane. Astfel, într-o speţă[13] mandatarul vânzătorilor a încheiat un ante-contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil, achitându-se o parte din preţ, cu specificarea că dacă pâna la un anumit termen cumpărătorul nu va plăti restul de preţ, se consideră că a renunţat la cumpărare şi la suma plătită ca acont. Cumpărătorul nu a respentat termenul iar mandatarul a făcut aplicarea prevederii din ante-contract, în sensul considerării renunţării la convenţie de către cumpărător. Cumpărătorul a susţinut că mandatarul şi-a depăşit limitele mandatului, motiv pentru care ar trebui să opereze revocarea acestuia.

Instanţa a considerat că regulile cuprinse în art. 1532 şi urm. C. civ. au fost respectate, singurii în măsură să ceară revocarea mandatarului dacă acesta şi-a depăşit limitele mandatului sunt mandanţii. Se consideră că[14] instanţa în mod corect, a stbilit că mandatarul a acţionat în limitele mandatului, acţionând în numele vânzătorilor care l-au mandatat să stabilească condiţiile convenţiei, preţul, modalitatea de plată, orice alt aspect referitor la imobil, profitabil mandanţilor. Într-adevăr cei care sunt în măsură să aprecieze dacă mandatarul s-a încadrat în limitele împuternicirii şi să aprecieze dacă următoarele depăşiri le acceptă sau nu prin ratificare, sunt mandanţii şi nu terţul cu care a contractat mandatarul, deoarece mandatarul a acţionat în numele şi pe seama mandantului şi nu a terţului.

Revocarea mandantului poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă nu este supusă vre unei forme speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică. Practic, revocarea trebuie să fie făcută în scris, iar dacă partea încunoştiinţată refuză să dea o dovadă de primire, ea trebuie expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executorul judecătoresc.[15]

Mandatul pentru vânzarea unui imobil – aflat în stare de indiviziune – dat coindivizarului se consideră revocat expres prin introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant[16]. De acord cu soluţia de fond, s.a considerat[17] că o astfel de revocare este tacită şi nu expresă, de vreme ce ea nu rezultă dintr-o manifestare explicită de dorinţă, ci numai implicit dintr-un fapt care contrazice vădit împuternicirea iniţială. Este de menţionat faptul că, într-o altă speţă[18], s-a subliniat necesitatea caracterului vădit şi neîndoielnic al revocării tacite, arătându-se totodată şi că, pentru a fi eficientă, aceasta trebuie să ajungă la cunoştinţa mandatarului.

Revocarea nu este însă opozabilă terţilor decât după ce a fost aadusă la cunpştinţa lor. Până la notificarea revocării mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (mandat aparent), însă cu drept de regres contra mandatarului icorect.[19]

Cu toate că în textele legale (art. 1554-1556 C. civ.) se foloseşte termenul de „notificare”, se admite că revocarea nu este supuisă unei forme speciale şi de ci se poate transmite nu numai printr-o notificare făcută prin executorul judecătoresc.[20]

Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări (acte sau fapte) care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului.[21] Conform art. 1555 C. civ., numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţie juridică echivalează în mod implicit cu revocarea mandatarului precedent, din ziua când s-a notificat acestui numirea noului mandatar (chiar dacă acesta din urmă nu acceptă oferta de mandat sau contractul este nul).

Atât revocarea expresă cât şi cea tacită, produc efecte numai pentru viitor şi poate fi atât totală, cât şi parţială.

Cu privire la revocarea expresă (faptul că nu este supusă unei forme speciale), s-a pus problema dacă mandatarul se mai poate prevala de cuprinsul procurii care îi era favorabil, de la data introducerii de către mandant a unei acţiuni în justiţie care se referea la imobilul pentru care mandatarul primise procură să-l vândă. Mandanta a solicitat instanţei să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului (caz analizat anterior). Acţiunea în justiţie are ca efect revocarea mandatului.

Între părţi revocarea produce efecte din momentul în care ea a fost notificată mandtarului. Faţă de terţi, revocarea chiar notificată mandatarului nu este opozabilă dacă nu le-a fost şi lor adusă la cunoştinţă. Astfel mandantul rămâne obligat faţă de terţi, de obligaţiile pe care acesta le-a contractat cu bună-credinţă fără a şti de revocare, dar are o acţiune în regres împotriva mandatarului care a încheiat actul cu terţul, deşi i se notificase revocarea mandatului (art. 1554 C. civ.)[22].

Într-o speţă[23] una din coproprietare a dat mandat autentic celuilalt coproprietar de a vind imobilul aflat în proprietate comună. Ulterior mandanta a revocat mandatul, fără însă să notifice mandatarului revocarea. Pe baza procurii autentice, mandatarul a vândut imobilul unei terţe persoane. În litigiu, mandanta a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că a fost încheiat în baza unei procuri irevocate, fără consimţământul mandantei. Cu toate că litigiul s.a finalizat prin renunţarea la judecată de către mandantă se consideră[24] că nu se putea admite cererea mandantei, pentru motivul că produce efecte între părţi din momentul în care a fost notificată mandatarului. Ori, Din moment ce mandanta nu a notificat mandatarului revocarea, el a putut vinde imobilul cu procura autentică. Actele făcute de mandatari se consideră valabile, deoarece revocarea nefiind comunicată mandatarului, el a aflat de revocare numai din actele de la dosar.

Revocarea mandatului este considerată o cauză de încetare voluntară a mandatului.[25]

2.2. Renunţarea mandatarului.

Mandatarul la rândul său, poate determina în mod unilateral să înceteze contractul de mandat, renunţând la împuternicirea ce i-a fost dată. Astfel, conform art. 1552, pct. 2 C. civ., „Mandatul se stinge: (…); 2) prin renunţarea mandatarului la mandat”. În acelaşi timp, potrivit art. 1556, alin. 1 C. civ. „mandatarul poate renunţa la mandant notificând mandantului renunţarea sa”. Această notificare se poate face fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.[26]

Ea este obligatorie pentru mandataeul care vrea să renunţe la mandant, pentru a-i lăsa mandantului posiblitatea să ia măsuri în vederea desemnării unui alt reprezentant.

În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expusă sau tacită, renunţarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunţării tacite rezultă din faptul că mandatatul are obligaţia să notifice mandantului actul său.

Părţile vor pute conveni prin contract că mandatarul nu va pute renunţa la mandat.[27] Potrivit art. 1556 alin. 2 C. civ., dacă din faptul renunţării rezultă pentru mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care continuarea mandatului i-ar putea pricinui lui însuşi o daună însemnată. Astfel, o împrejurare neimputabilă îl poate determina pe mandatar să renunţe la mandat, cum ar fi, de exemplu o bloală gravă. Cu toate acestea s-a arătat că mandatarul nu poate renunţa la mandat dacă această renunţare creează mandantului o paguba mai mare decât paguba ce ar încerca-o el executând mandatul. În acest caz, va avea numai dreptul de acere de la mandant despăgubiri.[28]

Într-o altă opinie[29], nu se împărtăşeşte acest punct de vedere, deoarece, pe de o parte, paguba încercată de mandatar nu poate fi întotdeauna patrimonială şi, ca atare, despăgubirile pe care le primeşte de la mandant nu vor fi pe măsura pagubei suferite de reprezentantul său, iar pe de altă parte, se poate ivi situaţia insolvabilităţii mandantului, caz în care mandatarul nu va mai putea fi despăgubit.

S-a susţinut[30]că nu s-ar putea renunţa la un mandat salariat, căci în acest caz contractul de mandat este sinalagmatic. Dar legea nu distinge în nici un fel, considerând că este, şi în acest caz, unilateral.Pe de altă parte, dacă s-a convenit ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunţarea nu mai este posibilă.

2.3. Moartea uneia dintre părţi

Art. 1552 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea mandantului sau a mandatarului. Acest lucru derivă din caracterul intuitu persoane al contractului.

S-a considerat[31] că moartea uneia din părţi, alături de punerea sub interdicţie şi de invalabilitate, fac parte din categoria încetării involuntare a contractului de mandat.

În cazul contractului de societate civilă, dizolvarea societăţii duce la încetarea mandatului dat de societate. De asemenea, mandatul dat unei societăţi încetează prin dizolvarea ei, chiar dacă este voluntară. În timpul lichidării, mandatul subzistă dacă societatea este mandant şi încetează dacă este mandatar.

În cazul în care există mai mulţi mandanţi, moartea unuia dintre ei are drept efect încetarea mandatului numai pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre mandanţi duce la încetarea întregului mandat.[32]

Atunci când sunt mai mulţi mandatari, iar unul din ei moare, mandatul va supravieţui în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mandatari. Desigur, soluţia se impune în cazul în care aceştia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar, mandatul se stinge în întregime prin moartea unui mandatar.

În caz de deces al mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia (art. 1559 C. civ.), dacă au avut cunoştinţă de existenţa şi persoana mandantului.[33] Această obligaţie instituită de lege cade numai în sarcina moştenitorilor majori. Potrivit unei opinii[34] exprimată în literatura de specialitate, „pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunpştinţă mandantului decesul şi să execute actele urgente, vor trebui întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: erezii să-l cunoască pe mandant şi existenţa mandatului; să ştie unde îşi are mandantul domiciliul sau reşedinţa; să aibă capacitatea de a se obliga prin acceptarea mandatului”.

S-a afirmat că reglementarea cuprinsă în art. 1559 C. civ. dă expresie unui principiu general într-un caz particular de reprezentare şi de aceea poate fi extins cu anumite precizări, la toate speciile de reprezentare.[35]

În caz de deces al mandantului, mandatarul este obligat să continue operaţiunea începută, dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului [art. 1539 alin. (2) C. civ.]. În cazul în care mandatarul şi terţii, neavând cunoştinţă de moartea mandantului, ar constinua să contracteze, art. 1557 şi art. 1558 dispun că obligaţiile contractate de aceştia rămân valabile Această regulă se aplică la orice ipoteză de încetare a mandatului.[36] Dispoziţiile art. 1557 şi art. 1558 C. civ. sunt menite să ocrotească terţii de bună-credinţă.[37] Efectele actelor încheiate după moartea mandantului cu terţii de bună-credinţă (care nu au cunoscut faptul morţii mandantului) se vor produce în persoana moştenitorilor acestuia.[38]

După moartea mandantului, obligaţia mandatarului, de a da socoteală se execută faţă de noştenitorii defunctului. De exemplu, dacă, în baza unei clauze de împuternicire (procură), mandatarul a ridicat, în timpul vieţii titularului, sume de bani din depunerile făcute de defunct la C.E.C. sau altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală (de exemplu, donaţie).[39]

Dispoziţiile privind încetarea mandatului prin deces nu sunt imperative, astfel că părţile pot stipula în contract o clauzpă derogatorie, stabilind condiţiile în care executarea contractului continuă după moartea mandantului.

Astfel, s-a considerat că este valabil mandatul dat pentru executarea unui lucru după moartea mandantului.[40]

De exemplu, se poate conveni continuarea mandatului având un obiect determinat (post mortem mandatis), în măsura în care nu contravine regulilor imperative, de exemplu, cele referitoare la rezerva succesorală.[41] Moştenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul, aşa cum pot hotărâ şi continuarea mandatului.

În cazul depunerilor bancare, împuternicirea dată mandatarului de a dispune de sumele aflate în cont nu poate produce efecte după moartea mandantului. Mortis cauza se poate dispune numai în condiţiile prevăzute de lege pentru transmisiunea succesorală, respectiv pentru testament – inclusiv clauza testamenară în cazul depunerilor la C.E.C. – şi legate.[42]

Contractul de mandat nu va înceta prin moartea uneia sau alteia dintre părţi ori a ambelor, dacă acestea au stipulat în contract că mandatul va fi constinuat de moştenitorii lor.[43]

Prin excepţie de la dispoziţiile art. 1552 pct. 3 C. civ., art. 71 C. proc. civ. statuează că mandatul judiciar nu încetează prin moartea şi nici prin survenirea incapacităţii mandantului, dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori ori de către reprezentantul legal al incapabilului.[44] În caz de moarte a mandantului; introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia este obligatorie.[45]

2.4. Alte cauze de încetare a contractului de mandat.

Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puşi sub interdicţie. Nu se face distincţie între interdicţia legală şi judiciară.

Mandatul nu va înceta prin faptul că intervine infirmitatea mintală a mandantului sau mandatarului, dacă ea nu a provocat interdicţia. Astfel, este vorba de o stare de fapt, şi nu de o stare de drept, de o schimbare juridică în starea capacităţii mandanului sau a mandatarului.[46] Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicţie a mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui ce l-a dat, secât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. „Ca atare, acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar, nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicţie şi mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”.[47]

Astfel, nepunerea sub interdicţie, chiar atunci când mandantul sau mandatarul suferă de alienaţie sau debilitate mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terţii care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar nu vor putea opune mandantului actele pe care ei le-au încheiat.[48]

Când interdicţia priveşte persoana mandantului, mandatul va înceta, deoarece nu mai există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicţia priveşte pe mandatar, mandatul încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil, ci pentru că interdicţia, intervenind ulterior dării mandatului, face ca mandatarul să-şi piardă o calitate esenţială la încheierea contractului, iar acesta este intuitu personae.

Falimentul sau insolvabilitatea uneia din părţile contractante în contractul de mandat atrage stingerea mandatului. Soluţia se impune indiferent dacă mandatul este convenţional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul fie al mandantului; fie al mandatarului sau al unui terţ. Cel care este falit sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent. Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă.[49] Persoana al cărei mandat încetează din cauza arătată mai sus, nu datorează daune celeilalte părţi. În legea franceză, în cazul falimentul uneia dintre părţi, se permite administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs de derulare, independent de caracterul său intuitu personae.[50]

Îndeplinirea mandatului. Un caz fortuit sau forţa majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul mandatului a pierit într-o inundaţie).

Îndeplinirea mandatului. Executarea mandatului are drept consecinţă încetarea mandatului. De asemenea, încetarea lui mai poate avea loc în momentul împlinirii condiţiei sau a termenului.[51]

Imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului au fost considerate cauze involuntare de încetare a mandatului.[52]

---

[1] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 331.

[2] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, p. 267; C. Roşu, op. cit., p. 102.

[3] C. Popa-Nistorescu, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All Beck, 2004, p. 149.

[4] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 90.

[5] Fr. Deak, op. cit., p. 331.

[6] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 621.

[7] Idem, p. 1012.

[8] Fr. Deak, op. cit., p. 331.

[9] Idem, op. cit., p. 332.

[10] E. Safta-Romano, Contractele civile speciale, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p.26.

[11] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[12] Mazeaud,  vol. II, p. 1134, nr. 35;

[13] Decizia civilă nr. 729/1999 în Buletinul jurisprudenţei Curţii de Apel Braşov, Culegere de prectică judiciară, 1999m Editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 38.

[14] C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 103.

[15] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[16] Trib Sup., sec. civ., dec. nr. 872/1973 în C.D. 1973, p. 103.

[17] D. Chirică, op. cit., p. 268.

[18] C.S.J., sec. civ. dec. nr. 1226/1992 în „Dreptul” nr. 7/1993, p. 93.

[19] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[20] C. Hamangiu, I, Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1013.

[21] C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1226 /1992, în deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 64.

[22] M. Mureşan, op. cit., p. 91.

[23] Sent.civ. nr. 4712/1995, pronunţată de Judecătoria Timişoara (nepublicată), rămasă definitivă prin neatacare.

[24] C. Roşu, op. cit., p. 104.

[25] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 150.

[26] Fr. Deak, op. cit., p. 333.

[27] E. Safta-Romano, op. cit., p. 248,  C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 153.

[28] C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol IX, Bucureşti, 1943, p. 216.

[29] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 154.

[30] E. Safta-Romano, op. cit., p. 249.

[31] C. Popa-Nistorescu, op. cit, p. 154.

[32] E. Safta-Romano, op. cit., p. 249.

[33] D. Chirică, op. cit., p. 269; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372; I. Zinvelui, op. cit., p. 73; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., volII, 1997, p. 622.

[34] E. Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[35] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 99.

[36] D. Chirică, op. cit., p. 269; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 622.

[37] I Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372.

[38] I. Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 73.

[39] Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 508/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 101.

[40] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicioanu, op. cit., p. 622; Fr. Deak, op. cit., p. 360; E. Safta-Romano, op. cit., p. 249; D. Chrică, op. cit., p. 269; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372.

[41] Fr. Deak, op. cit., p. 334.

[42] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999.

[43] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2^o edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 370-371.

[44] D. Chirică, op.cit., p. 269.

[45] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 270/1985, în C. D. 1985, p. 213-214.

[46] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 157.

[47] Trib. Iaşi, dec. nr. 810/1959, cu Notă de V. Loghin în L. P. nr. 6/1960, p. 107.

[48] E. Safta-Romano, op. cit, p. 250.

[49] Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[50] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2^o edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 370-371.

[51] E. Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[52] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 158.