Top

Analiza infracţiunii de tainuire

ANALIZA  INFRACŢIUNII  DE  TĂINUIRE

SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL LEGAL

Recuperarea bunurilor scoase dintr-un patrimoniu prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este împiedicată dacă aceste bunuri sunt primite sau dobândite de o altă persoană, dacă sunt transformate sau dacă li se înlesneşte valorificarea. Asemenea fapte prezintă pericol social, deoarece, făcând ca să li se piardă urma bunurilor şi împiedicând, în felul acesta, reîntoarcerea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod ilicit, aduc atingere, ca şi celelalte fapte prevăzute ca infracţiuni contra patrimoniului, relaţiilor sociale cu caracter patrimonial. Întrucât, intervenind după săvârşirea faptei din care provin bunurile respective, primirea dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării acestor bunuri nu constituie o activitate de complicitate, fapta a fost incriminată distinct sub denumirea de tăinuire. În situaţia unei promisiuni repetate de a tăinui bunuri ce urmează a fi sustrase şi întărirea acestei promisiuni prin cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt constituie, în conformitate cu dispoziţiile art.26 Cod penal, complicitate la infracţiunea de furt[1].

Ca infracţiune distinctă, tăinuirea şi-a găsit locul în raport cu obiectul său juridic, în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, chiar dacă bunul tăinuit nu provine dintr-o faptă prevăzută ca infracţiune patrimonială, deoarece ceea ce interesează sunt relaţiile sociale legate de obiectul material al infracţiunii, care constituie un bun patrimonial[2].

Infracţiunea de tăinuire, deşi este o infracţiune autonomă, ea nu poate fi totuşi concepută fără o faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Condiţionarea infracţiunii de tăinuire de săvârşirea anterioară a altei fapte din care provine bunul tăinuit, o caracterizează pe aceasta, ca fiind, în acelaşi timp, şi o infracţiune corelativă[3].

SECŢIUNEA II: CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

1. Obiectul infractiunii

a) Obiectul juridic special.

Infracţiunea de tăinuire, făcând parte din categoria infracţiunilor contra patrimoniului, are ca obiect juridic special, în primul rând, relaţiile sociale cu caracter patrimonial. Este vorba, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni din aceeaşi categorie, de ocrotire, prin incriminarea faptei, a integrităţii patrimoniului. Ocrotirea penală se realizează, însă, în cazul tăinuirii, prin asigurarea reîntoarcerii în patrimoniu a bunurilor care au fost scoase în mod ilicit din cadrul acestuia.

În afara relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, tăinuirea aduce atingere şi relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece, făcând  să se piardă urma bunurilor scoase în mod ilicit din patrimoniul unei persoane, prin săvârşirea ei se stânjeneşte, în acelaşi timp, identificarea şi sancţionarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiţiei[4].

b) Obiectul material

Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, adică bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit, transformat sau a cărui valorificare a înlesnit-o.

Deşi textul nu arată în mod expres că bunul trebuie să fie mobil, totuşi, întrucât în mod firesc, numai un astfel de bun poate fi tăinuit, cerinţa ca bunul să fie mobil rezultă, implicit, din definiţia infracţiunii.

Obiectul material al infractiunii poate fi constituit dintr-un singur bun mobil sau din mai multe asemenea bunuri; legiuitorul a folosit singularul pentru caracterizarea obiectului material al infractiunii, dar aceasta nu înseamnă ca fapta nu se poate referi şi la o pluralitate de bunuri. Bunul sau bunurile trebuie să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Nu pot constitui obiect material al infractiunii bunurilor care provin dintr-o faptă ce nu se încadrează în sfera penalului (ex. faptă prevăzută ca fiind contravenţie). Nu este însă necesar ca fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul să constituie neapărat infractiune pentru cel care a săvârşit-o. Ca urmare, fapta nu constituie infractiune atunci când ea a fost săvârşită de un alienat mintal, un minor iresponsabil sau dacă – în momentul comiterii, făptuitorul se afla în eroare de fapt.

De regulă, obiectul material al infractiunii de tăinuire este un bun care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală tot ca infractiune contra patrimoniului (furt, înşelăciune, abuz de încredere, etc.). Poate constitui însă obiect material al infractiunii de tăinuire şi un bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală ca altă infractiune (luare de mită, trafic de influenţă, şantaj, etc.). Un acelaşi bun poate constitui obiectul material al mai multor infracţiuni de tăinuire, dacă, cu privire la acel bun, se săvârşesc, în mod succesiv, acte de tăinuire de către persoane diferite, care cunosc provenienţa sa ilicită. În sfârşit, nu interesează dacă cel care a săvârşit fapta din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit, ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit. Cea ce interesează este ca bunul să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

2. Subiectii infractiunii

Existenţa infractiunii de tăinuire nu este condiţionată de vreo calitate specială a făptuitorului, ceea ce înseamnă ca infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunea de tăinuire poate fi săvârşită şi de proprietarul bunului tăinuit, dacă acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi săvârşită în dauna posesorului legitim al bunului. Totuşi, subiect al infractiunii de tăinuire nu poate fi autorul faptei din care provine bunul şi nici instigatorul sau complicele acestuia[5], în afară de cazul în care, ulterior săvârşirii faptei, în afara împărţirii produsului, infractorii au primit, dobândit etc. de la autor, bunuri, în scop de a obţine un folos material[6].

În acest caz, tăinuirea intră în concurs cu instigarea sau complicitatea, apărând ca o activitate nouă, independentă de participarea la săvârşirea infractiunii din care provin bunurile respective.

Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă de săvârşire cu participaţie, atât în forma coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

Dacă trei sau mai multe persoane primesc împreună bunurile sustrase de o altă persoană, fapta lor se încadrează în art.221 C. penal., reţinându-se totodată circumstanta agravantă prevăzută în art.65 lit. a C. penal.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, faţă de care s-a comis fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Poate exista un subiect pasiv ori o pluralitate, după cum fost un singur deţinător sau posesor ori mai multi.

SECŢIUNEA III: CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

A. Latura obiectivă.

Infracţiunea de tăinuire are conţinuturi alternative; ea se poate realiza, sub aspectul elementului material, prin săvârşirea uneia din următoarele acţiuni: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun prevăzut dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

A primi un bun înseamnă a lua bunul în posesie sub orice titlu (depozit, gaj etc.).  Bunul poate fi primit direct de la cel care a săvârşit fapta din care provine acel bun sau prin intermediul unei alte persoane.

Au fost exprimate opinii diferite în legătură încadrarea faptei celui ce distruge bunul chiar în momentul primirii. Astfel, după o opinie[7] (V. Sopon), fapta constituie infracţiunea de tăinuire, iar după altă opinie[8] (Gh. Daringa, M. Zeles), infracţiunea de favorizare a infractorului. Ne însuşim această din urmă opinie, deoarece, cel ce distruge bunul, cunoscând că provine dintr-o infractiune, chiar în momentul în care primeşte acel bun, nu urmăreşte realizarea unui interes material – aşa cum cere art.221 C penal – ci ştergerea urmelor infractiunii, pentru a-l scăpa de pedeapsă pe infractor. Aşadar, fapta nu poate constitui decât infracţiunea de favorizare a infractorului, afară de cazul în care distrugerea este săvârşită cu intenţia de a pricinui o pagubă proprietarului acelui bun, caz în care fapta va constitui infractiune de distrugere.

Dobândirea bunului, cea de-a doua modalitate de săvârşire a infractiunii, constă în luarea bunului în stăpânire, în mod definitiv, astfel încât dobânditorul să se poată comporta faţă de acesta ca un adevărat proprietar. Nu interesează modul cum se dobândeşte bunul (cumpărare, donaţii, schimb etc.). În cazul dobândirii bunului prin cumpărare, cumpărătorul, cunoscând provenienţa ilicită a acestuia, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire chiar dacă plăteşte echivalentul valorii reale a bunului, bineînţeles cu condiţii să fi urmărit prin aceasta obţinerea unui folos material.

Săvârşeşte, de asemenea, infracţiunea de tăinuire dobânditorul bunului care, în schimbul restituirii preţului care l-a plătit pentru acel bun, îl restituie autorului faptei, deoarece, în acest caz, cunoscându-se în momentul dobândirii bunului provenienţa acestuia orice activitate ulterioară acestui moment nu are o influenţă asupra existenţei infractiunii. Dimpotrivă, săvârşeşte infracţiunea de furt şi nu infracţiunea de tăinuire, cel care îşi însuşeşte, fără o înţelegere prealabilă, bunul aruncat de autorul unui furt urmărit public, deoarece în acest caz făptuitorul nu face decât să ia, în scopul însuşirii pe nedrept, a unui bun aparţinând altuia. Dacă fapta este însă săvârşită pe baza unei înţelegeri cu autorul furtului, intervenind după săvârşirea de către acesta a faptei, cel care ia bunul aruncat comite – după caz ­infracţiunea de tăinuire sau de favorizare a infractorului. Transformarea bunului, cea de-a treia modalitate de săvârşire a faptei, constă în modificarea substanţei sau a formei bunului ori, cel puţin, a aspectului exterior al acestuia, în aşa fel încât să nu mai poată fi uşor de recunoscut (de ex.: topirea unui obiect de podoabă şi confecţionarea din materialul obţinut a unui alt obiect, vopsirea cu altă culoare a unei biciclete furate). Transformarea poate fi efectuată de cel care a primit sau dobândit bunul ori de o altă persoană. Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta, în orice mod, la înstrăinarea bunului spre a ajunge un avantaj. Aceasta se poate face prin punere în vânzare, intermediere, desfacere cu amănuntul etc. Comiterea oricăreia dintre aceste acţiuni duce la realizarea infracţiunii de tăinuire. În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte această infracţiune acela care, în schimbul unui fals material, dă ajutor să se scoată dintr-o unitate economică bunurile sustrase, pe care apoi le transportă pentru a le valorifica, sau cel care cumpără de la un şofer o cantitate de balast sustrasă din şantier şi care a fost transportată la domiciliul său cu autovehiculul unităţii, ori care după ce a determinat pe altul să comită un furt, cumpără bunul sustras. De asemenea, comite infracţiunea de tăinuire persoana care, fiind de faţă la săvârşirea unei tâlhării, primeşte de la unul din făptuitori un bun al victimei.

Primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării bunului

constituind modalităţi alternative de realizare a infracţiunii de tăinuire, pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni. Dacă în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, făptuitorul săvârşeşte mai multe dintre acţiunile arătate (ex.: transformă bunul şi îi înlesneşte valorificarea), infracţiunea de tăinuire nu-şi pierde caracterul unitar.

Urmarea imediată constă din schimbarea situaţiei de fapt a bunului prin

trecerea lui în altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanţei şi formei sale, prin aceasta reducându-se efectiv posibilitatea de recuperare a bunului de către posesorul sau deţinătorul acestuia, ceea ce contribuie la menţinerea consecinţelor pregătitoare ale faptei principale.

Între acţiunea faptului ce formează elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, de regulă, aceasta rezultând din materialitatea faptei.

2. Latura subiectivă.

Infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte numai sub forma intenţiei calificate, tăinuitorul cunoscând de la început că bunul pe care-l primeşte, dobândeşte etc., provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi, cu toate acestea, vrea să-l primească, dobândească etc., adică reacţionează cu rea credinţă[9].

Nu interesează dacă tăinuitorul a cunoscut sau nu încadrarea juridică a faptei din care provine bunul, împrejurările comiterii acestei fapte, cel care a săvârşit-o, dacă acesta răspunde sa nu pentru fapta săvârşită; ceea ce se cere este ca tăinuitorul să fi ştiut în momentul primirii, dobândirii etc., că acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.                                                                                                         Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului poate rezulta din diferite împrejurări de fapt, de exemplu, locul în care este ascuns bunul, preţul exagerat de redus cu care este oferit spre vânzare etc. Instanţa de judecată va ţine seama de toate aceste împrejurări, stabilind, în fiecare caz, dacă făptuitorul a cunoscut sau nu provenienţa ilicită a bunului. Dacă făptuitorul nu a cunoscut provenienţa ilicită a bunului, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Făptuitorul nu-şi angajează răspunderea penală nici în cazul în care, deşi a crezut că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, totuşi acel bun a avut o provenienţă licită.

Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire include şi scopul obţinerii de făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit trebuie să fie, aşadar, material, adică de natură patrimonială. Nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul. De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit, fiind suficient ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii faptei[10].

Dacă făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Într-un astfel de caz, primirea, dobândirea etc., a bunului provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, dacă acea faptă este infracţiune, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece, neurmărind obţinerea unui folos material, făptuitorul se manifestă ca o persoană care a înţeles să-l ajute pe infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii[11].


[1] Decizia l1T.558/0 1 ian.1998 a Curţii de Apel Timişoara, Sec.Pen.

[2] V. Dongoroz, Gh.Daranga, Explicaţii teoretice ale Codului penal vol.III, p 145.

[3] Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. TIiescu, C, Bulai, R. Stănoiu: Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971,  p 572.

[4] V. Dongoroz, S.Kahane – op.cit., vol.IIl, p 570.

[5] V.Dongoroz, S.Kahane, Op.cit., vol.III, p 571

[6] Gh.Daringa, M.Zeles – Infracţiunea de tăinuire contra avutului personal sau particular, RRD 4/1971, p.  47-48.

[7] V. Sopon, notă la 0.2479/1958 a T.Cap., co1.Il, Leg.pop. 11/1959, p. 76.

[8] Gh.Oaringa. M. Zeleş, lucr.cit., p. 50.

[9] D.2105/1955 a T.S., cal. p., Leg.Pop. 12/1961, pag.1O2; D.1l44/1965 a T. Reg.Dobrogea, RRD 4/1966, p. 170.

[10] D.1l6/1963 a T.S., col.p., IN 10/1963, p. 170.

[11] D.Pavel – Unele probleme privind favorizarea infractomlui şi omisiunea denunţării în materia infracţiunilor continue şi continuate, JN. 3/1964, pag.85.