CEE)

autor:DUMITRACHE ELENA CLAUDIA
CUPRINSUL REFERATULUI:

1. Introducere
2. Definiţie:
3. Mărcile de comerţ
4. Funcţiile mărcii
5. Condiţiile pentru protecţia juridică a mărcii
6. Modul de dobândire a dreptului la marcă
7. Procedura de înregistrare a mărcii
8. Înregistrarea internaţională a mărcii
9. Necesitatea înregistrării mărcilor
10. Protecţia mărcilor
11. Cui aparţine dreptul de marcă?
12. Data depozitului naţional reglementar
13. Apărarea dreptului la marcă
14. Stingerea dreptului la marca
15. Transmiterea mărcii
16. Apropierea legislaţiilor statelor membre Uniunii Europene privind mărcile
16.1. Domeniul de aplicare
16.2. Motive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare
16.3. Drepturi conferite de marcă
16. 4. Limitarea efectelor mărcii
16.5. Expirarea dreptului conferit de marcă
16.6. Licenţa
16.7. Decăderea din drepturi prin toleranţă
16.8. Utilizarea mărcii
16.9. Sancţiuni privind neutilizarea unei mărci în cadrul procedurilor judiciare sau administrative
16.10. Motivele decăderii
16.11. Motivele refuzului, ale decăderii sau ale nulităţii numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor
16.12. Constatarea a posteriori a nulităţii unei mărci sau a decăderii din drepturi a titularului acesteia
16.13. Dispoziţii speciale privind mărcile colective, mărcile de garantare şi mărcile de certificare
17. Legislaţie comunitară (ne-exahustivă) în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice
18. Dizpoziţii interne
19. Bibliografie

1. Introducere

În România Legea nr. 84/1998 republicată în 2010 privind mărcile şi indicaţiile geografice este aplicabilă mărcilor de produse şi servicii, individuale, colective şi de certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România, ca urmare a unei protecţii comunitare ori pe cale internaţională, precum şi indicaţiilor geografice.
Persoanele fizice sau juridice străine cu domiciliul, respectiv sediul în afara teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile convenţiilor internaţionale privind mărcile şi indicaţiile geografice la care România este parte.

2. Definiţie:

Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului sau, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei intreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
La modul general, marca reprezintă un semn (sau un însemn) care are rolul de a permite consumatorului să deosebească două sau mai multe produse identice sau similare; rezultă că, prin recunoaşterea acestor însemne care sunt asociate produselor; consumatorul reuşeşte să deosebească între ele chiar şi acele produse care sunt identice; desigur, în măsura în care produsele nu sunt identice (ele fiind evident diferite), recunoaşterea acestora nu constituie nici o problemă pentru consumator; de exemplu, punând alături un tractor, un strung, un televizor, o revistă şi un pachet de cafea, consumatorul nu va avea nevoie de nici un însemn ajutător pentru a deosebi între ele produsele menţionate.
Dacă însă produsele sunt identice, consumatorului îi va fi greu să aleagă produsul realizat de către un anumit producător. În aceste condiţii, marca este semnul suplimentar, care ataşat produsului, îi va permite consumatorului să deosebească între ele produsele identice sau similare.
În sfârşit, este posibil ca produsele să nu fie nici foarte diferite, ca în primul caz, dar nici identice, ca în al doilea caz, ci doar asemănătoare; este de domeniul evidenţei ca nici un consumator, care doreşte să cumpere, de exemplu, biscuiţi, nu îi va confunda cu napolitanele, deşi ambele produse fac parte din aceeaşi categorie.
Este însă posibil să se întâmple altceva: dacă, atât biscuiţii, cât şi napolitanele au ataşate mărci şi dacă acestea sunt identice sau asemănătoare, consumatorul poate să creadă că ambele produse provin de la acelaşi furnizor; în acest caz, datorită similitudinii produselor şi asemănării mărcilor consumătorul poate atribui cele două produse, aceleiaşi surse de provenienţă.
Prin urmare, o definiţie mai completă a mărcii ar fi ca: aceasta (marca) este un însemn asociat produselor sau serviciilor, care
– să permită consumatorului să deosebească între ele produsele identice sau similare,
– şi să inducă în mintea consumatorului că produsele (identice sau similare) provin din surse diferite, respectiv ca nu au aceeaşi sursă de provenienţă.
Dacă marca nu îndeplineşte aceste funcţii (funcţia de diferenţiere şi respectiv, pe cea de indicare a sursei de provenienţă), produsele/serviciile identice având surse de provenienţă (producători/ furnizori de servicii) diferite pot fi confundate de către consumator, după cum este posibil ca acelaşi consumator, fără a confunda produsele similare, să le atribuie aceiaşi sursă de provenienţă; vorbim, în primul caz, de riscul de confuzie, în timp ce, în al doilea caz, vorbim de riscul de asociere.
Sau, altfel spus, dacă marca nu îndeplineşte prima funcţie (de diferenţiere), se creaza un risc de confuzie pentru consumator, acesta putând confunda produsele sau serviciile, iar dacă marcă nu îndeplineşte cea de-a doua funcţie (de indicare a sursei de provenienţa), consumatorul poate asocia produsele purtând aceste mărci, altei surse de provenienţă decât cea reală, şi astfel, în acest caz, putem vorbi de riscul de asociere.
Conform art. 2 al Directivei CEE 89/104 (de apropiere a legislaţiilor statelor membre, privind mărcile) Prima directivă a Consiliului Comunităţii Europene de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile) pot constitui mărci, toate semnele apte de reprezentare grafică, în special cuvinte, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau ambalajului sau, cu condiţia că astfel de semne să fie capabile să distingă produsele sau serviciile unei societăţi, de cel al altor societăţii.
Exemple:
– cuvinte sau combinaţii de cuvinte
– comibinati de litere, cifre şi/sau cuvinte cu desene
– alte semne distinctive: nume de persoane, culori sau combinaţii de culori, secvente sonore (ca de exemplu cunoscutul răget al leului, marcă a studiourilor Metro Goldwin Mayer) şi exemplele ar putea continua.
În concluziei marca nu este semnul ca atare, ci semnul asociat produsului sau serviciului.

3. Mărcile de comerţ se referă la identitatea unui brand – pot fi cuvinte distinctive, semne sau alte caracteristici, al căror scop este să creeze în mintea consumatorului o legătură între o serie de produse particulare sau servicii şi compania în cauză.
O marcă de comerţ reprezintă un semn prin care o organizaţie identifică produsele sau serviciile sale şi le distinge faţă de cele furnizate de către concurenţi.
Marca este un însemn asociat produselor sau serviciilor, care:
– va permite consumatorului să deosebească între ele produsele identice, similare sau asemănătoare,
– va induce în mintea consumatorului faptul cã produsele (identice, similare sau asemănătoare) provin din surse diferite, respectiv ca nu au aceeaşi sursă de provenienţă.
În cadrul legislaţiei Uniunii europene se precizează conform art. 2, al Directivei CEE 89/104 (de apropiere a legislaţiilor statelor membre, privind mărcile) –(prima directivă a Consiliului Comunităţii Europene de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile) că – “pot constitui mărci toate semnele apte de reprezentare grafică, în special cuvinte, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau ambalajului sau, cu condiţia că astfel de semne sã fie capabile sã distingã produsele sau serviciile unei societăţi, de cele ale altor societăţi”.

4. Funcţiile mărcii sunt următoarele:

• funcţia de diferenţiere a produselor;
• funcţia de monopol;
• funcţia de concurenţă;
• funcţia de organizare a pieţei.

5. Condiţiile pentru protecţia juridică a mărcii sunt împărţite în două categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă.
-Condiţiile de fond sunt cele care privesc: disponibilitatea, distinctivitatea, liceitatea.
-Condiţiile de formă privesc modul de folosire a mărcii.
Disponibilitatea se referă la faptul că trebuie că marca să nu aparţină altei persoane.
Distinctivitatea unei mărci presupune că respectivul semn să nu fie necesar, uzual sau descriptiv. Cu alte cuvinte, marca trebuie să întrunească două calităţi: originalitate şi noutate.
Liceitatea unei mărci reprezintă acea însuşire a semnului distinctiv de a nu cuprinde indicaţii false sau înşelătoare ori de a nu fi contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Condiţiile de formă ale protecţiei mărcilor se referă la modul de folosire a acestora. Astfel, folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau ataşare, pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimate sau pe documentele ce însoţesc produsele.

6. Modul de dobândire a dreptului la marcă este, în România, sistemul atributiv, care presupune prioritate de înregistrare. Cu alte cuvinte, dreptul la marcă aparţine acelei persoane care înregistrează prima un anumit semn distinctiv.

7. Procedura de înregistrare a mărcii constă în parcurgerea a trei etape:
• depozitul naţional reglementar – în cursul acestei etape trebuie depusă o cerere de înregistrare (formular-tip) la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), redactată în limba romană şi având ca obiect o singură marcă. De asemenea, trebuie achitată, într-un interval de 3 luni, o taxă de înregistrare şi examinare a cererii.
• examinarea formală a cererii de înregistrare – în această etapă, cererea este examinată de către O.S.I.M. în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar. Această examinare durează o lună de la data depunerii cererii şi orice decizie, de respingere sau de atribuire a datei depozitului, va fi comunicată solicitantului în termen de 5 zile de la emiterea ei.
• examinarea de fond a cererii de înregistrare – odată constituit depozitul şi înscris în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare este supusă examinării în fond de către O.S.I.M., în termen de 6 luni de la dată plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii.
Această nouă examinare priveşte: calitatea solicitantului, îndeplinirea condiţiilor legale dacă se invocă un drept de prioritate, motivele de refuz.
În cazul în care cererea îndeplineşte toate cerinţele legale, O.S.I.M. va decide înregistrarea mărcii şi înscrierea în Registrul Naţional al Mărcilor, iar într-un interval de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca va fi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile cerute, O.S.I.M. vă transmite solicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-I un termen de 3 luni pentru a-şi susţine punctul de vedere sau să-şi retragă cererea.
Durata de protecţie a mărcii este de 10 ani de la data Depozitului naţional reglementar, ceea ce înseamnă că, după împlinirea acestei durate, înregistrarea poate fi reînnoită, cu plata taxei aferente.

8. Înregistrarea internaţională a mărcii se efectuează la Biroul Internaţional al Proprietăţii Intelectuale. Cererea se adresează administraţiei ţării de origine, iar aceasta va prezenta Biroului o cerere redactată în limba franceză, în două exemplare. Cererea de înregistrare se înscrie în Registrul Internaţional şi după înregistrarea mărcii, Biroul Internaţional va emite certificatul de înregistrare internaţională, îl va trimite administraţiei ţării de origine, care, la rândul ei, îl vă înmâna titularului mărcii.

9. Necesitatea înregistrării mărcilor

O marcă înregistrată reprezintă un valoros activ (intrând în categoria activelor intangibile) al firmelor, companiilor. Astfel o marcă înregistrată:
– poate fi cesionată sau licenţiata, determinând creşterea veniturilor titularului; în plus, alături de “know how”, marca reprezintă elementul esenţial în contractele de franciză,
– poate fi evaluată şi utilizată în creşterea activelor titularului, dupã cum poate fi adusă ca aport la capitalul unei alte întreprinderi,
– poate fi depusă drept gaj, pentru obţinerea de finanţări etc.
Prin înregistrarea mărcii, titularul acesteia va fi cel care va beneficia de funcţiile mărcii; dreptul obţinut (ca urmare a înregistrării mărcii), de a interzice terţilor folosirea mărcii fără acordul sau, permite titularului protejarea eforturilor financiare făcute pentru realizarea unor produse de calitate, pentru prospectarea pieţei şi pentru cucerirea acesteia, dar şi a profiturilor obţinute ca urmare a realizării acestor produse.

10. Protecţia mărcilor

Potrivit art.4, dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Nu pot fi înregistrate şi astfel sunt excluse de la protecţie următoarele tipuri de mărci:
a) mărcile care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 3 lit.a din Legea 84/2008 ;
b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv ;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante;
d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natură produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau dă o valoare susbtanţială produsului;
f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului;
g) mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt consituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine;
h) mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
i) mărcile care sunt contrare ordinei publice sau bunelor moravuri;
j) mărcile care contin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România;
k) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând “ţărilor Uniunii” şi care intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia de la Paris;
l) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri ce intră sub incidenţa art.6 din Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii.
În schimb aceste dispoziţii nu se aplică dacă, înainte de data cererii de înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv.
În afara motivelor prevăzute mai sus, o marcă este refuzată la înregistrare dacă:
a) este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;
b) este identică cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare, cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă există un risc de confuzie pentru public;
c) este similară cu o marcă anterioară şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară;
d) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii;
e) este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care o marcă este înregistrată, cu condiţia ca folosirea mărcii înregistrate pentru aceste produse sau servicii să indice o legătură între acestea şi titularul mărcii înregistrate, iar această folosire să creeze riscul producerii de daune titularului mărcii înregistrate.
Aceste mărci pot fi totuşi înregistrate cu consimţământul expres al titularului mărcii anterioare sau notorie.
Natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie nici un obstacol la înregistrarea acesteia.

11. Cui aparţine dreptul de marcă?

Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.
Cererea de înregistrare a unei mărci conţinând datele de identificare ale solicitantului, reproducerea mărcii precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care inregistrarea este cerută, redactată în limbă romană, se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi constituie depozitul naţional reglementar al mărcii. Cererea se va referi la o singură marcă.
Cererea va prezenta menţiuni exprese când marca:
a) conţine una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii;
b) este tridimensională,
Cererea va conţine şi datele privind calitatea solicitantului. Cererea va conţine, dacă este cazul şi o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii.

12. Data depozitului naţional reglementar

Data depozitului naţional reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cererea de inregistare a mărcii în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute la art.10 alin.1. din Legea 84/1998 modificată în 2010.
Când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar depusă pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, solicitantul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în România a aceleiaşi mărci, cu condiţia ca aceasta din urmă cerere să fie depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data constituirii primului depozit.
Dacă solicitantul a prezentat anumite produse şi servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale sau oficial recunoscută, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru al Convenţiei de la Paris şi dacă o cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste produse şi servicii a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci într-un termen de 6 luni de la data primei prezentări în expoziţie, solicitantul va beneficia de un drept de prioritate de la data introducerii produsului în expoziţie .
Termenul de 6 luni prevăzut nu va prelungi termenul de prioritate .

13. Apărarea dreptului la marcă se face pe mai multă căi: administrativă, civilă, penală.

Mijloacele de drept administrativ sunt:
• opoziţia împotriva deciziei O.S.I.M.;
• contestaţia împotriva deciziei O.S.I.M.;
Mijloacele de drept civil sunt:
• acţiunea în daune;
• acţiunea negatorie.
Mijloacele de drept penal sunt:
• acţiunea în contrafacere;
• acţiunea în concurenţă neloială.

14. Stingerea dreptului la marcă are loc din următoarele cauze:

• renunţarea titularului mărcii;
• abandonul mărcii;
• expirarea perioadei de protecţie a mărcii;
• anularea înregistrării;
• decăderea titularului din dreptul la marcă.

15. Transmiterea mărcii se poate face prin contract de cesiune sau prin contract de licenţă. În ceea ce priveşte cesiunea, aceasta poate fi totală, când cesionarul dobândeşte toate drepturile titularului mărcii, cedentul devenind simplu terţ sau parţială, când transmiterea este fracţionată, pe anumite produse ori servicii.
Cesiunea cu titlu oneros este supusă dispoziţiilor privind vânzarea-cumpărarea, iar cea cu titlu gratuit – celor privind donaţia. Sub sancţiunea nulităţii, contractul de cesiune trebuie scris şi semnat de părţile contractante. În privinţa contractului de licenţa, se vor aplica dispoziţiile referitoare la locaţiune.
Există mai multe tipuri de licenţă: de exploatare, de folosire, de reclamă. Într-o altă clasificare, poate fi exclusivă – când licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a mărcii, neexclusivă – când licenţiatorul are dreptul de a utiliza ori transmite marca, iar licenţiatul are dreptul de a folosi semnul distinctiv în anumite condiţii sau reciprocă – atunci când părţile din contract îşi acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs şi fiecare parte îşi păstrează dreptul asupra mărcii sale. Licenţa mai poate fi nelimitată sau limitată, în funcţie de cum titularul beneficiază de exclusivitate pe perioada existenţei contractului ori folosinţă, deşi exclusivă, are anumite îngrădiri.

16. Apropierea legislaţiilor statelor membre Uniunii Europene privind mărcile

Prima directivă europeană de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile este Directiva Consiliului din 21 decembrie 1988 (89/104/CEE), care a avut la bază următoarele considerente legislative:
– Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în special. art. 100 A,
– propunerea Comisiei,
– cooperare acu Parlamentul European,
-avizul Comitetului Economic şi Social,
– toate statele membre ale Comunităţii sunt asociate prin Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale;
-se impune armonizarea completă a dispoziţiilor prezenţei directive cu cele ale Convenţiei de la Paris;
– obligaţiile statelor membre care decurg din această convenţie nu sunt afectate de prezenta directivă;
– aplicarea art. 234 alin. (2) din Tratat,
– legislaţiile care se aplică în prezent mărcilor în statele membre conţin dezacorduri care pot îngreuna atât liberă circulaţie a produselor, cât şi libera prestare de servicii şi poate denatura condiţiile de concurenţă pe piaţă comună;
-se impune, în vederea stabilirii şi funcţionării pieţei interne, apropierea legislaţiilor statelor membre;
– este de datoria statelor membre să stabilească regulile de procedură aplicabile;
– este fundamental, pentru a facilita libera circulaţie a produselor şi prestarea liberă de servicii, de a face în aşa fel încât mărcile înregistrate să se bucure de aici înainte de aceeaşi protecţie în legislaţia tuturor statelor membre;
– statele membre nu sunt private de dreptul de a acorda o protecţie mai mare mărcilor care au obţinut un renume;
– este important să nu se ignore soluţiile şi avantajele pe care sistemul mărcii comunitare îl poate oferi întreprinderilor doritoare de a dobândi mărci noi;
În prezent nu se impune o apropiere totală a legislaţiilor statelor membre în domeniul mărcilor întrucât ajunge să se limiteze apropierea la dispoziţiile naţionale care au incidenţa cea mai directă asupra funcţionării pieţei interne.
Prezenta directivă nu privează statele membre de dreptul de a continua să protejeze mărcile dobândite prin folosire şi reglementează numai raporturile lor cu mărcile dobândite prin înregistrare.
Statele membre păstrează de asemenea libertatea de a stabili dispoziţiile de procedură privind înregistrarea, decăderea din drept sau nulitatea mărcilor dobândite prin înregistrare;
Este de competenţa acestora, de exemplu, să stabilească forma procedurilor de înregistrare şi de nulitate, să decidă dacă drepturile anterioare trebuie invocate în procedura de înregistrare sau în aceea de nulitate sau în ambele ori, mai mult, în cazul în care drepturile anterioare pot fi invocate în procedura de înregistrare, să prevadă o procedură de opoziţie sau o examinare din oficiu sau ambele;
Statele membre păstrează facultatea de a stabili efectele decăderii din drept sau a nulităţii mărcilor.
Prezenta directivă exclude aplicarea, în privinţa mărcilor, a dispoziţiilor legislative ale statelor membre, altele decât dreptul mărcilor, cum ar fi dispoziţiile cu privire la concurenţă neloială, la răspundere civilă sau la protecţia consumatorilor;
Atingerea obiectivelor urmărite de această apropiere presupune ca achiziţia şi păstrarea dreptului la marca înregistrata să fie în principiu reglementate, în toate statele membre de aceleaşi norme;
În acest scop, este necesar să se stabilească o listă exemplificativă de semne care pot constitui o marcă, dacă sunt potrivite să distingă produsele sau serviciile unei societăţi comerciale de cele ale altor societăţi comerciale;
Motivele de refuz sau de nulitate privind marca în sine, de exemplu, absenţa caracterului distinctiv sau privind conflictele marca şi drepturile anterioare, trebuie să fie enumerate exhaustiv, chiar dacă unele dintre aceste motive sunt enumerate cu titlu facultativ pentru statele membre care vor putea deci să menţină sau să introducă în legislaţia lor motivele în cauză;
Statele membre pot să menţină sau să introducă în legislaţia lor motivele de refuz sau de nulitate privind condiţiile de achiziţie sau de păstrare a dreptului la marcă pentru care nu există dispoziţii de apropiere şi care se referă, de exemplu, la calitatea de titular al mărcii, la reînnoirea mărcii, la regimul taxelor sau la nerespectarea regulilor de procedură;
Pentru a reduce numărul total al mărcilor înregistrate şi protejate în Comunitate şi, prin urmare, numărul conflictelor care apar între ele, este important să se ceară ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate, sub ameninţarea decăderii din drept.
Nulitatea unei mărci nu poate să fie pronunţată din cauza existenţei unei mărci anterioare neutilizate, lăsând în acelaşi timp statelor membre posibilitatea de a aplică acelaşi principiu în ceea ce priveşte înregistrarea unei mărci sau de a prevedea ca o marcă nu poate fi invocată cu titlu de valabilitate întro procedură de plagiat dacă s-a stabilit, ca urmare a unei excepţii, ca titularul mărcii ar putea să fie decăzut din drepturile sale
Protecţia conferită de marca înregistrata, al cărei scop este tocmai acela de a garanta funcţia de origine a mărcii, este absolută în cazul de identitate între marcă şi semn şi între produse sau servicii;
Protecţia funcţionează, de asemenea, în caz de similitudine între marcă şi semn şi produse sau servicii; întrucât este indispensabil să se interpreteze noţiunea de similitudine în raport cu riscul de confuzie;
Riscul de confuzie, a cărui apreciere depinde de numeroşi factori şi, în primul rând, de cunoaşterea mărcii pe piaţă, de asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat, de gradul de similitudine între marcă şi semn, şi între produsele şi serviciile desemnate, constituie condiţia specifică a protecţiei;
Mijloacele prin care riscul de confuzie poate fi constatat şi, în special, sarcina probei, depind de normele naţionale de procedură cărora prezenta directivă nu le aduce atingere.
Este necesar, din motive de securitate juridică şi fără a aduce atingere într-un mod inechitabil intereselor titularului unei mărci anterioare, să se prevadă ca acesta din urmă să nu mai poată cere anularea sau să se opună folosirii unei mărci ulteriore celei care îi aparţine şi a cărei folosinţă a tolerat-o cu bună ştiinţă un timp îndelungat, cu excepţia cazului în care marca ulterioară a fost cerută cu rea-voinţă;

16.1. Domeniul de aplicare

Directiva 89/104/CEE se aplică mărcilor de produse şi de servicii individuale, colective, de garantare sau de certificare, care au făcut obiectul unei înregistrări sau al unei solicitări de înregistrare într-un stat membru sau pe lânga Oficiul Marcilor din Benelux sau care au făcut obiectul unei înregistrari internaţionale având efecte într-un stat membru.
Conform dispoziţiilor directivei Consiliului din 21 decembrie 1988, pot constitui mărci toate semnele apte de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului sau, cu condiţia ca astfel de semne să fie capabile să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Pot fi refuzate înregistrării sau pot fi declarate nule, dacă sunt înregistrate:
(a) semnele care nu pot constitui o marcă;
(b) mărcile fără caracter distinctiv;
(c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerţ, pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţă geografică sau data fabricaţiei produsului sau a prestării de servicii sau alte caracteristici ale acestora;
(d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii devenite uzuale în limbajul curent sau în obiceiurile bona fide şi constante ale comerţului;
(e) semnele constituite exclusiv:
— din forma impusă de chiar natura produsului,
— din forma produsului necesar obţinerii unui rezultat tehnic,
— din forma care dă valoare substanţială produsului;
(f) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
(g) mărcile de natură să însele publicul, de exemplu cu privire la natura, calitatea sau provenienţa geografică a produsului sau serviciului;
(h) mărcile care, în lipsa autorizaţiei autorităţilor competente, trebuie refuzate sau invalidate în temeiul art. 6 B din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, denumită în continuare „Convenţia de la Paris”.
Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau dacă este înregistrata, să poată fi declarată nulă când şi în masura în care:
(a) utilizarea acestei mărci poate fi interzisă în temeiul unei alte legislaţii decât cea în domeniul de drept al mărcilor din statul membru în cauză sau din Comunitate;
(b) marca conţine un semn de o înaltă valoare simbolică şi, în special, un simbol religios;
(c) marca conţine insigne, embleme şi ecusoane, altele decât cele menţionate în art. 6 B din Convenţia de la Paris şi care prezintă un interes public, doar dacă înregistrarea lor nu a fost autorizată în conformitate cu legislaţia statului membru de către autoritatea competentă;
(d) cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-voinţă de către solicitant.
Unei mărci nu i se refuză înregistrarea sau, dacă este înregistrata, nu poate fi declarată nulă în conformitate cu alin. (1) lit. (b), (c) sau (d) dacă, înainte de data cererii de înregistrare şi după utilizarea ei, aceasta a dobândit un caracter distinctiv.
În plus, statele membre pot prevedea ca prezenta dispoziţie să se aplice şi atunci când caracterul distinctiv a fost dobândit după cererea de înregistrare sau după înregistrare.
Un stat membru poate prevedea ca, prin derogare de la alin. (1), (2) şi (3), motivele de refuz sau de nulitate care erau aplicabile în acest stat membru înainte de data la care dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive intră în vigoare, să se aplice mărcilor pentru care cererea a fost depusă înainte de această dată.

16.2. Motive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare

Unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau poate fi declarată nulă dacă este înregistrată:
(a) atunci când este identică cu o marcă anterioară şi când produsele sau serviciile pentru care marca a fost cerută sau a fost înregistrata sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;
(b) atunci când, din cauza identităţii sau similitudinii sale cu marca anterioară şi din cauza identităţii sau a similitudinii produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, există, în mintea publicului, un risc de confuzie care conţine riscul de asociere cu marca anterioară.
(c) dacă este identică sau asemănătoare unei mărci comunitare anterioare;
(d) dacă este destinată să fie înregistrata sau a fost înregistrata pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marcă anterioară este înregistrata, atunci când marca anterioară se bucură de renume în Comunitate şi când utilizarea mărcii ulterioare ar obţine fără motiv justificat un profit necuvenit, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare anterioare sau când ea le-ar aduce atingere.
Un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci sau, dacă este înregistrata, aceasta poate fi declarată nulă dacă şi în masură în care:
(a) marca este identică sau similară unei mărci naţionale anterioare în sensul alin. (2) şi dacă este destinată să fie înregistrata sau a fost înregistrata pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca anterioară este înregistrata, atunci când marca anterioară se bucură de renume în statul membru în cauză şi când utilizarea mărcii ulterioare ar obţine profit necuvenit, fără motive întemeiate, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau când acesta le-ar aduce atingere;
(b) drepturile la o marcă neînregistrată sau la un alt semn utilizat în lumea afacerilor au fost dobândite înainte de data de depunere a cererii mărcii ulterioare sau, dacă este cazul, înainte de data priorităţii invocate în sprijinul cererii mărcii ulterioare şi dacă această marcă neînregistrată sau acest alt semn conferă titularului sau dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare;
(c) marca este identică sau similară unei mărci colective anterioare care a conferit un drept care a expirat într–un termen de maxim trei ani înainte de depunere;
(d) marca este identică sau similară unei mărci de garantare sau de certificare anterioară care a conferit un drept care a expirat într–un termen precedând depunerea şi a cărei durată se stabileşte de statul membru;
(e) marca este identică sau similară unei mărci anterioare înregistrate pentru produse sau servicii identice sau similare şi care a conferit un drept care a expirat din cauza nereînnoirii într-o perioadă de maxim doi ani înainte de depunere, cu excepţia când titularul mărcii anterioare şi-ar fi dat acordul la înregistrarea mărcii ulterioare sau să nu–şi fi utilizat marca;
(f) marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii şi care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant.
Statele membre pot permite ca, în circumstanţe corespunzătoare, să nu fie nevoie ca unei mărci să i se refuze în mod obligatoriu înregistrarea sau ca această să fie declarată nulă atunci când titularul mărcii anterioare sau al dreptului anterior este de acord cu înregistrarea mărcii ulterioare.
Un stat membru poate stipula că, prin derogare de la alin. (1) – (5), motivele de refuz sau de nulitate care erau aplicabile în acest stat membru înainte de data la care intră în vigoare dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive, să se aplice mărcilor pentru care cererea a fost depusă înainte de această dată.

16.3. Drepturi conferite de marcă

Marca înregistrată conferă titularului sau un drept exclusiv. Titularul este abilitat să interzică oricărui terţ să utilizeze, fără consimţământul sau, în lumea afacerilor:
(a) un semn identic mărcii pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrata;
(b) un semn pentru care, din cauza identităţii sau a similitudinii sale cu marca şi din cauza identităţii sau a similitudinii produselor sau serviciilor aflate sub incidenţa mărcii şi a semnului, există în mintea publicului un risc de confuzie care conţine riscul de asociere între semn şi marca;
Orice stat membru poate, de asemenea, să prescrie că titularul este abilitat să interzică oricărui tert să utilizeze, fără consimţământul sau, în lumea afacerilor, a unui semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrata, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză şi când prin utilizarea semnului obţine fără un motiv justificat un profit necuvenit, din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii sau când aceasta le–ar aduce atingere.
Astfel se poate interzice, în special:
(a) să se aplice semnul pe produse sau pe ambalajul lor;
(b) să se ofere produsele, să fie comercializate sau să fie deţinute în acest scop, sau să se ofere sau să se furnizeze servicii sub acest semn;
(c) să importe sau să exporte produsele sub acest semn;
(d) să utilizeze semnul în actele de afaceri sau în publicitate.

16.4. Limitarea efectelor mărcii

Dreptul conferit de marcă nu permite titularului sau să interzică unui terţ utilizarea, în lumea afacerilor,
(a) a numelui şi a adresei sale;
(b) a indicaţiilor privind felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, provenienţa geografică sau data fabricaţiei produsului său a prestării de servicii sau a altor caracteristici ale acestora;
(c) a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate, atât timp cât sunt folosite conform uzanţelor oneste în domeniul industrial sau commercial
De asemeni dreptul conferit de marcă nu permite titularului sau să interzică unui terţ utilizarea, în lumea afacerilor, a unui drept anterior cu aplicabilitate locală dacă acest drept este recunoscut prin legea statului membru în cauză şi în limită teritoriului în care el este recunoscut.

16.5. Expirarea dreptului conferit de marcă

Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost puse în comerţ în Comunitate sub această marcă de către titular său cu acordul său. Această prevedere nu se aplică atunci când motive legitime justifică faptul că titularul se opune comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea pe piaţă.

16.6. Licenţa

Marca poate face obiectul licenţelor pentru toate sau pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care ea este înregistrată şi pentru tot teritoriul său pentru o parte a teritoriului unui stat membru. Licenţele pot fi exclusive sau neexclusive.
Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de această marcă faţă de un licenţiat care încalcă una dintre clauzele contractului de licenţă, în ceea ce priveşte durata sa, forma reglementată de înregistrarea sub care marca poate fi utilizată, natura produselor sau a serviciilor pentru care se acordă licenţa, teritoriul pe care marca poate fi aplicată sau calitatea produselor fabricate sau a serviciilor asigurate de licenţiat.

16.7. Decăderea din drepturi prin toleranţă

Titularul unei mărci anterioare care a tolerat, într-un stat membru, folosirea unei mărci ulterioare înregistrate în acest stat membru pe o perioadă de cinci ani consecutivi în cunoştinţă de cauză, nu poate cere anularea şi nici nu se poate opune utilizării mărcii ulterioare pe baza acestei mărci anterioare pentru produsele sau serviciile pentru care marca ulterioară s-a utilizat, cu excepţia cazului în care depunerea mărcii ulterioare a fost efectuată cu rea-voinţă.
Orice stat membru poate prevedea ca prevederea de mai sus să se aplice titularului unei mărci anterioare sau al unui alt drept anterior.
În aceste cazuri titularul unei mărci înregistrate ulterior nu se poate opune utilizării dreptului anterior, cu toate că acest drept nu mai poate fi invocat împotriva mărcii ulterioare.

16.8. Utilizarea mărcii

Dacă, în termen de cinci ani de la data la care procedura de înregistrare s-a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntrerupta de cinci ani, marca este supusă sancţiunilor stipulate în prezenta directivă, cu excepţia unui motiv întemeiat pentru neutilizare.
În acest sens se consideră ca utilizări:
(a) folosirea mărcii sub o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv în forma sub care aceasta a fost înregistrata;
(b) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul lor în statul membru în cauză doar în scopul exportului.
Utilizarea mărcii cu consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de garantare sau de certificare se consideră utilizare făcută de către titular.

16.9. Sancţiuni privind neutilizarea unei mărci în cadrul procedurilor judiciare sau administrative

Nulitatea unei mărci nu se poate pronunţa pe motivul existenţei unei mărci anterioare în conflict care nu satisface condiţiile de utilizare.
Un stat membru poate prevedea că înregistrarea unei mărci nu se poate refuza din cauza existenţei unei mărci anterioare în conflict care nu satisface condiţiile de utilizare menţionate.
Fără a aduce atingere aplicării art. 12, în caz de cerere reconvenţională sau de decădere, un stat membru poate prevedea ca o marcă să nu se poată invoca în mod valabil într-o procedură de contrafacere dacă se stabileşte, ca urmare a unei excepţii, că titularul mărcii ar putea să decadă din drepturile sale.
Dacă marca anterioară s-a utilizat doar pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care este înregistrata, aceasta nu se consideră, ca fiind înregistrată decât pentru această parte a produselor sau serviciilor.

16.10. Motivele decăderii

Titularul unei mărci poate să decadă din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntrerupta de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrata şi dacă nu există motive întemeiate pentru neutilizare; totuşi, nimeni nu poate hotărî ca titularul unei mărci să decadă din drepturile sale dacă, între expirarea acestei perioade şi prezentarea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată în mod serios; cu toate acestea, începutul său reluarea utilizării, care se produce pe o perioadă de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere, acest termen începând să se deruleze cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu mai este luat în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin doar după ce titularul a aflat că cererea de decădere ar putea fi prezentată.
Titularul unei mărci poate de asemenea să decadă din drepturile sale atunci când, după data înregistrării sale, marca:
(a) a devenit, prin activitatea sau inactivitatea titularului sau, desemnarea uzuală în comerţ a unui produs sau a unui serviciu pentru care ea este înregistrata;
(b) este capabilă, ca urmare a folosirii pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată, de către titular sau cu consimţământul lui, să inducă publicul în eroare în primul rând cu privire la natură, calitatea sau provenienţă geografică a acestor produse sau servicii.

16.11. Motivele refuzului, ale decăderii sau ale nulităţii numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor

Dacă nu există un motiv de refuz de înregistrare, de decădere sau de invalidare a unei mărci decât pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care această marcă a fost depusă sau înregistrata, refuzul înregistrării, decăderea sau nulitatea nu cuprinde decât produsele sau serviciile în cauză.

16.12. Constatarea a posteriori a nulităţii unei mărci sau a decăderii din drepturi a titularului acesteia

Atunci când vechimea unei mărci anterioare, care a făcut obiectul unei renunţări sau a expirat, se invocă pentru o marcă comunitară, nulitatea mărcii anterioare sau decăderea din drepturi a titularului acesteia poate fi constatată a posteriori.

16.13. Dispoziţii speciale privind mărcile colective, mărcile de garantare şi mărcile de certificare

Statele membre a căror legislaţie autorizează înregistrarea mărcilor colective sau a mărcilor de garantare sau de certificare pot prevedea refuzul înregistrării acestor mărci, decăderea titularului din drepturile sale sau declararea lor ca nule pentru alte motive decât cele menţionate în art. 3 şi 12 din Directivă, în măsura în care funcţionarea acestor mărci o cere.
Prin derogare de la art. 3 alin. (1) lit. (c), statele membre pot prevedea că semnele sau indicaţiile care pot servi pentru desemnarea, în comerţ, a provenienţei geografice a produselor sau a serviciilor să constituie mărci colective sau mărci de garantare sau de certificare.
O astfel de marcă nu autorizează titularul să interzică unui terţ utilizarea în comerţ a acestor semne sau indicaţii, atât timp cât sunt folosite conform uzanţelor oneste în domeniul industrial sau comercial; în special, o astfel de marcă nu poate fi opusă unui terţ abilitat să utilizeze o denumire geografică.

17. Legislaţie comunitară (ne exahustivă) în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:

► Directiva CEE 89/104 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile;
► Regulamentul CE 40/94 privind marca comunitară (franceză);
► Regulamentul CE 40/94 privind marca comunitară (romană );
► Regulamentul Comisiei 2868/95 de aplicare a Reg. CE 40/94 (franceză),
► Regulamentul Comisiei 2869/95 privind taxele referitoare la mărcile comunitare (franceză);
► Ghid privind procedura de opoziţie în faţa OHIM (cu privire la mărcile comunitare);
► Regulamentul CE 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi alimentare;

18. Dizpoziţii interne:

► Legea nr. 84/1998 modificată în 2010 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

BIBLIOGRAFIE:

 Prima directivă europeană de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile este Directiva Consiliului din 21 decembrie 1988 (89/104/CEE)
 Legea nr. 84/1998 modificată în 2010 privind mărcile şi indicaţiile geografice
 Îngrijitor de ediţie Ciprian Raul Romanitan, Paul-George Buta, Drept comunitar al proprietăţii intelectuale. Mărcile şi indicaţiile geografice. Culegere de acte normative, Editura C.H. Beck, 2008
 Danila Ligia, Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială, Editura C.H. Beck, 2008
 Bodoasca Teodor, Dreptul proprietăţii intelectuale, ed.2, Editura C.H. Beck, 2007
 Bogdan Dragos Sebastian, Ros Viorel, Spineanu-Matei Octavia, Dreptul proprietăţii intelectuale. Mărcile şi indicatiile geografice, Editura C.H. Beck, 2003
 Olteanu Gabriel, Dreptul proprietăţii intelectuale. Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2008
 Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 1/2006

 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32005L0056:RO:NOT

 http://www.totuldespremarci.ro/legea84.html

 http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_84_1998_marcile_indicatiile_geografice_republicata_2010.php

 http://www.osim.ro/publicatii/editura/TOATE%20MATERIALELE/Marca%20comunitara_GHID_CD/Regulamaente/Text_extenso/31989L0104.pdf

 http://www.madr.ro/pages/industrie_alimentara/r_510_2006_ro.pdf

Tags: Drept