Acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă. Aplicabilitatea art. 2821 Cod procedură civilă.

Sintagma ,, litigii al căror obiect are o valoare…”, din art.2821 Cod procedură civilă, se referă la valoarea bunului ce formează obiectul dreptului subiectiv a cărui protecţie se cere prin acţiune şi care determină caracterul evaluabil al acţiunii. Distincţia făcută de lege priveşte valoarea bunului, astfel că, în cazul acţiunilor în constatare întemeiate pe dispoziţiile art.111 Cod pr.civilă, competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte conform dispoziţiilor art.18 Cod procedură civilă, după cum dreptul poartă sau nu asupra unui bun ce poate fi evaluat.

Prin cererea adresată Judecătoriei Suceava la data de 13 noiembrie 2006, reclamantul Ghe.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Ghe. D., solicitând să se constate că el este unicul moştenitor al defunctei sale soţii, Ghe.L., decedată la data de 12 noiembrie 2004, că pârâtul – fiu adoptiv – este străin de succesiune prin neacceptare şi că averea succesorală se compune din bunurile indicate în anexa la acţiune.

În motivarea cererii a arătat că are calitate de legatar universal, conform testamentului autentificat sub nr. 1071 din 12 aprilie 2002, iar pârâtul nu şi-a manifestat intenţia de a accepta succesiunea în termenul legal de 6 luni, deşi a avut cunoştinţă de decesul mamei adoptive.

Prin întâmpinare pârâtul s-a opus acţiunii, arătând că nu a cunoscut data decesului mamei sale, motiv pentru care nu a participat la funeralii. A confirmat componenţa masei succesorale indicată de reclamant şi a arătat că a acceptat tacit succesiunea, atât prin cererea adresată autorităţilor locale de a fi inclus pe anexa I, de sesizare a deschiderii succesiunii, cât şi prin preluarea unor bunuri mobile, acceptare recunoscută de reclamant, care a intenţionat să încheie o tranzacţie.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâtul a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a testamentului indicat de reclamant pentru lipsa consimţământului testatoarei, contestând semnătura acesteia. În subsidiar, a solicitat reducţiunea liberalităţii la limita cotităţii disponibile şi partajarea averii succesorale.

După administrarea probelor, judecătoria prin sentinţa civilă nr. 717 din 22 februarie 2007, a admis acţiunea principală, constatând că reclamantul este unic moştenitor al defunctei Ghe. L., cu o cotă de 1/1 din averea succesorală, pârâtul fiind străin de succesiune prin neacceptarea acesteia în termenul legal. Totodată, a respins cererea reconvenţională pentru lipsa calităţii procesuale a pârâtului – reclamant.

Sentinţa a fost criticată în apel de pârât pentru nelegalitate şi netemeinicie. A arătat că instanţa în mod greşit a înlăturat probele cu care a dovedit acceptarea tacită a succesiunii, că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu referire la calitatea reclamantului de moştenitor testamentar şi că probatoriul administrat este incomplet.

Calificând calea de atac drept recurs, Tribunalul Suceava prin decizia civilă nr. 1383 din 12 iunie 2007 l-a admis şi a modificat sentinţa atacată, respingând atât acţiunea, cât şi cererea reconvenţională ca inadmisibile.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că dezbaterea procedurii succesorale este dată de lege exclusiv în competenţa notarilor publici.

În mod excepţional, aceasta poate fi suspendată, iar succesibilii pot fi îndreptaţi la instanţa de judecată, atunci când aceştia nu se înţeleg asupra compunerii masei succesorale, a calităţii sau a întinderii drepturilor.

Or, în cauză, sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale s-a făcut în termenul de acceptare a moştenirii, în anexa I sunt înscrise ambele părţi, însă dezbaterea succesiunii nu a mai avut loc, reclamantul adresându-se direct instanţei pentru a se constata calitatea sa de unic moştenitor.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, învederând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor a arătat că acţiunea sa este una în constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, cu obiect neevaluabil în bani. Prin urmare, tribunalul avea a judeca un apel, iar nu un recurs; că procedura succesorală notarială este facultativă, încât soluţia dată de tribunal este nelegală; că excepţia reţinută nu a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa încălcând atât dreptul lor la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii procesului civil.

Prin întâmpinare, pârâtul s-a opus recursului, arătând că acesta este inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă. Prin acţiune, reclamantul a cerut să se constate că i s-a transmis valabil întreaga avere succesorală a defunctei sale soţii, respectiv, că este proprietarul exclusiv al bunurilor indicate, evaluabile în bani, încât corect s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă.

Recursul a fost respins ca inadmisibil.

S-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 299 Cod procedură civilă, hotărârile date fără drept de apel sunt supuse recursului, care se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care le-a pronunţat.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată de tribunal ca instanţă de recurs, fiind deci irevocabilă şi nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Calificând calea de atac drept recurs, tribunalul a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 2821 Cod procedură civilă, potrivit cărora „ nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei, inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială ”.

Sintagma „ litigiile al căror obiect are o valoare…” se referă la valoarea bunului mobil sau imobil ce formează obiectul dreptului subiectiv a cărui protecţie se cere prin acţiune şi care determină caracterul evaluabil al acţiunii. Aşadar, în această categorie se înscriu toate acţiunile prin care se apără drepturile patrimoniale reale sau de creanţă.

Distincţia făcută de lege priveşte valoarea bunului, iar nu obiectul litigiului. Prin urmare, în cazul acţiunilor pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv, întemeiate pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte, conform dispoziţiilor art. 18 Cod procedură civilă, după cum dreptul poartă sau nu asupra unui bun ce poate fi evaluat.

Etichete: Acţiunea în constatare întemeiată