Top

Forţa probantă a facturilor emise de creditor şi nesemnate de debitor, în condiţiile existenţei unui contract încheiat de părţi

Potrivit art. 46 C.com. obligatiunile comerciale se probeaza cu: acte autentice, acte sub semnatura privata, facturi acceptate, prin corespondenta, prin telegrame, cu registrele partilor, cu martori, sau cu orice alte mijloace de proba admise de legea civila.
Prin urmare, legea comerciala nu limiteaza proba obligatiilor comerciale la facturi acceptate, cu atât mai mult cu cât între parti exista încheiat un contract prin care s-a reglementat în mod amanuntit modul în care se va face plata.

Sectia comerciala – decizia nr. 29/E/12.01.2005

Prin sentinta comerciala nr. 807/C/04.06.2004 a Judecatoriei Iasi s-a respins actiunea formulata de reclamanta S.C. C.E.T S.A. Iasi împotriva pârâtei S.C. A.I. S.R.L. Iasi, actiune prin care se solicitase obligarea pârâtei la plata sumelor de: 11.955.906 lei c/val energie termica, 6.241.072 lei penalitati de întârziere si 1.537.158 lei cheltuieli de judecata. S-a retinut de catre prima instanta ca facturile depuse de reclamanta la dosar nu sunt acceptate la plata de catre pârâta prin semnatura si stampila, asa cum impune art. 46 C.com.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta S.C. C.E.T S.A. Iasi, motivând ca instanta în mod gresit retine ca dispozitiile art. 46 C.com. nu au fost respectate, întrucât facturile fiscale nu au fost refuzate la plata; acestea au fost acceptate lunar, conform Legii contabilitatii nr. 82/1991.
Recursul a fost admis pentru urmatoarele considerente:
Analizând contractul încheiat între parti si depus la dosar, instanta de recurs a constatat ca acesta are ca obiect furnizarea de agent termic; contractul a fost încheiat pe durata nedeterminata. În art. 6 din contract s-a prevazut ca facturarea se va face lunar (alin. 1), iar neachitarea facturii în termen de 30 zile lucratoare conduce la perceperea unei majorari a valorii facturii de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, începând cu ziua a 31-a si pâna la achitarea facturii (alin. 3). Clauzele mentionate au fost acceptate de pârâta odata cu semnarea contractului.
Art. 46 din Codul comercial prevede ca: „Obligatiunile comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele partilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar în cazurile prevazute de art. 1191 din codul civil; în fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila”.
Se constata, asadar, ca legea nu limiteaza dovada obligatiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite dovedirea acestora prin orice mijloace de proba. În speta, obligatia pârâtei de a plati c/val energiei termice furnizate de reclamanta s-a nascut odata cu semnarea contractului nr. 3907/01.12.1998 (acesta reprezentând „legea partilor” în acceptiunea art. 969 C.civ.) si nu odata cu emiterea facturii lunare. Nu se poate interpreta ca obligatia de plata se naste pentru fiecare factura în parte, la data acceptarii acesteia, fara a se lua în considerare existenta contractului si a clauzelor referitoare la executarea obligatiei de plata. O astfel de interpretare ar da loc la refuzul abuziv de acceptare a facturilor si, deci, la nerespectarea clauzelor contractuale de catre beneficiar.
Prin urmare, este nelegala interpretarea primei instante potrivit careia neacceptarea la plata a facturii echivaleaza cu nedovedirea actiunii, în conditiile în care contractul încheiat între parti este în vigoare, iar obligatia de plata s-a nascut – asa cum am aratat – ca efect al încheierii contractului si nu ca efect al emiterii ori acceptarii facturii.
Pentru aceste considerente instanta a admis recursul si a modificat în tot sentinta primei instante, în sensul admiterii actiunii si al obligarii pârâtei la plata pretentiilor solicitate prin actiune, precum si la plata cheltuielilor de judecata de la fond si din recurs.

Tags: