Top

Drept comercial : Valoarea juridică a penalităţilor înscrise în facturi în lipsa unui contract sub forma înscrisului unic încheiat între părţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoşani sub nr. 1396/E din 24 martie 2003, S.C. „I” S.R.L. Botoşani a chemat în judecată pârâta „C.S.” Botoşani pentru a fi obligată la plata sumei de 55.382.351 lei din care: 240.582 lei reprezentând dobânda legală datorată pentru achitarea cu întârziere a unor facturi din 2000 şi 55.141.775 lei reprezentând penalităţi de întârziere în achitarea contravalorii unor facturi din anii 2000 şi 2001, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că a livrat pârâtului produse farmaceutice, iar la fiecare livrare s-au emis facturi care au fost acceptate la plată de pârât prin persoane autorizate să-şi asume obligaţii contractuale. Că, pârâtul prin semnarea şi acceptarea la plată a facturilor a încheiat o convenţie având ca obiect o clauză penală constând în aceea că, în situaţia întârzierii la plată să suporte penalităţi de 2 % din valoarea mărfii – pe zi întârziere.

Prin întâmpinarea depusă – pârâtul a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, menţionând Ordonanţa nr. 734 din 25 septembrie 2002 a Tribunalului Botoşani, în care instanţa s-a pronunţat în legătură cu valabilitatea facturilor în litigiu, iar pe fond a solicitat respingerea, ca nefondată, a acţiunii, arătând că între părţi nu s-au încheiat contracte scrise care să ateste existenţa clauzei penale.

Instanţa de fond, prin sentinţa comercială nr. 627 din 23 iunie 2003 a respins, ca nefondată, acţiunea, motivând că excepţia de autoritate de lucru judecat nu este dată, întrucât conform art. 11 din O.G. nr. 5/2001 – privind procedura somaţiei de plată, în temeiul căruia s-a pronunţat Ordonanţa nr. 734 din 25 septembrie 2002 – ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat, iar pe fond s-a reţinut că simpla inserare a penalităţilor în facturi, în lipsa unui contract în formă scrisă, nu echivalează cu o clauză penală; că, primirea fără obiecţiuni a facturii şi a mărfii respective atrage după sine acceptarea implicită a preţului facturat, iar clauzele din facturi nu obligă pe cumpărător decât dacă l-a acceptat expres sau tacit. Cu toate acestea acceptarea tacită nu se poate deduce din simpla atitudine pasivă, cum ar fi primirea facturii şi a mărfii fără arătat ce trebuie să rezulte din fapte neechivoce. Or, în speţă, pârâta nu a recunoscut niciodată existenţa unei convenţii prin care să se stabilească o astfel de clauză penală, aşa încât, în baza unui contract scris, reclamanta nu poate dovedi că ar fi existat o înţelegere în acest sens.

Curtea de Apel Suceava – prin decizia nr. 728 din 6 noiembrie 2003, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat sentinţa recurată şi în rejudecare a obligat pârâtul să-i plătească suma de 20.582 lei, cu titlu de dobândă legală pentru achitarea cu întârziere a unei facturi din 2000 şi 55.141.777 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru achitarea cu întârziere a unei facturi din 2001, plus cheltuieli de judecată în sumă de 3.286.970 lei.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 1361 Cod civil, principala obligaţie a cumpărătorului este de a achita preţul la locul şi data stabilită, or din actele dosarului rezultă fără echivoc, achitarea cu întârziere de către pârât a preţului datorat.

S-a mai reţinut că nejustificat instanţa de fond a înlăturat dispoziţiile art. 1069 Cod civil, facturile prezentate au fost semnate şi acceptate la plată de persoana abilitată, aşa încât rezultă fără echivoc clauza penală inserată, respectiv penalitatea de 2 % pe fiecare zi întârziere.

Problema de drept ce poate fi evocată în speţa analizată este aceea a valorii juridice a unor penalităţi înscrise în facturi atunci când părţile raportului juridic comercial nu au încheiat un contract sub forma înscrisului unic.

În principiu, clauza penală trebuie să îmbrace – după cum rezultă din interpretarea art. 1086 Cod civil – totdeauna formă scrisă, chiar dacă obligaţia principală nu are această formă.

Astfel spus, în temeiul clauzei penale, părţile contractante pot să determine – în cadrul contractului, sau prin convenţie separată, ulterioară contractului, dar înainte de producerea prejudiciului – cuantumul daunelor-interese datorate de către debitorul obligaţiei contractuale neîndeplinite.

Doctrina şi practica majoritară s-au pronunţat în sensul că factura – înscris sub semnătură privată, emis unilateral de către furnizor – face dovada, în sensul art. 46 Cod comercial, cu privire la existenţa raportului juridic şi a executării operaţiunii ce constituie obiectul ei (marfă, condiţii de predare, preţ), neconstituind însăşi actul juridic (contractul). Ca urmare, simpla acceptare a facturii de către destinatar nu semnifică – prin ea însăşi – realizarea acordului de voinţă asupra clauzei penale deoarece simpla tăcere – dedusă din lipsa unor obiecţiuni la primirea mărfii – nu înseamnă acceptarea tacită a penalităţilor înscrise în factură.

În speţă – facturile, în care se menţionează plata de penalităţi, sunt acceptate prin semnătură şi sigiliul persoanei care este îndreptăţită legal să asume obligaţii în numele şi pentru persoana juridică comercială, suntem în prezenţa unei clauze penale producătoare de efecte specifice.

(Sentinţa civilă nr. 627 din 23 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. 1396/E/2003)

Etichete: