Top

Litigii de Muncă – drepturi băneşti cuvenite salariatului; invocarea, pe cale de excepţie, a nulităţii unor clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. ..la data de … reclamantul X a solicitat, în contradictoriu cu Y plata concediului de odihnă pentru anii 2007, 2008 şi 2009, diferenţa de diurnă în cuantum de 5677 euro, restituirea garanţiei reţinute de societate în valoare de 720 euro şi 220 lei, plata sumei de 210 euro reprezentând contravaloarea a două amenzi primite în calitate de conducător al autovehiculului cu nr. de înmatriculare …, pentru pneuri uzate, plătită de reclamant şi nerestituită de societate. Se solicită şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii s-au arătat următoarele: reclamantul a fost angajatul pârâtei, conform contractului individual de muncă nr. …, în funcţia de agent turism, contract ce a încetat în baza deciziei nr. …, conform art. 79 al.7 C.M. În intervalul 2007-2009 reclamantul nu a beneficiat de concediu de odihnă. În privinţa diferenţei de diurnă se invocă dispoziţiile H.G. 518/1995, art. 45 lit b. CCM unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, art. 11 al.1 lit.d din Lg. 130/1996, art. 21 al.3 lit.b din C.Fiscal. Se solicită a se avea în vedere tabelul anexat care arată sumele primite efectiv. În ceea ce priveşte suma de 210 euro se arată faptul că, la data de 18.10.2008, Poliţia Rutieră Logrono l-a amendat , în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, întrucât avea 2 pneuri uzate. Întrucât a plătit amenda din banii săi, faţă de faptul că a înştiinţat societatea cu 4 luni înainte de starea precară a pneurilor, se solicită restituirea sumei.
S-au anexat o serie de acte (filele 5-55).
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pentru următoarele motive: în ceea ce priveşte plata diferenţei de diurnă, HG 518/1995 nu poate produce efecte raportat la art.1 din acest act normativ. La nivelul societăţii diurnele şi nivelul acordării lor fac obiectul negocierii colective, fiind parte integrantă din C.C.M. la nivel de unitate. Astfel, în cauză se aplică prevederile CCM la nivel de unitate. În ceea ce priveşte plata sumei de 210 euro se arată faptul că este vorba de o plată nesolicitată de societate. În privinţa concediului de odihnă neefectuat. Faţă de dispoziţiile art. 60 al.2 CCM la nivel naţional efectuarea concediului de odihnă în cursul anului următor este permisă doar în ipoteza în care, din cauze neimputabile angajatorului ori din cauze excepţionale, salariatul nu a putu efectua concediul de odihnă în cursul anului anterior, altfel ar fi o reportare nejustificată şi nelegală. Atâta timp cât reclamantul nu a solicitat efectuarea concediului de odihnă cu cel puţin 60 zile anterior perioadei de concediu programate, conform art. 143 C.M., urmează a fi respinsă şi această cerere. S-au anexat 2 acte, în copie.
Ulterior s-a mai depus o altă întâmpinare prin care s-a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune.
S-a mai arătat faptul că dispoziţiile art. 1,2 şi 16 din HG 518/1995 privesc doar misiunile cu caracter temporar şi instituţiile faţă de care se acordă drepturile prevăzute de art. 5 şi 7 iar norma cuprinsă în art. 17 are doar caracter de recomandare pentru ceilalţi agenţi economici. S-au anexat o serie de acte, în copie (filele 70-82). Excepţia invocată a fost unită cu fondul în baza art. 137 al.2 C.pr.civ.
La 18.11.2009 instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu acte iar la 03.02.20101 a încuviinţat şi proba cu interogatoriu.
Reclamantul a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă încheiat cu pârâta referitoare la cuantumul diurnei ce ar reveni salariaţilor în condiţiile detaşării în străinătate întrucât încalcă în mod evident clauzele CCM unic la nivel naţional. S-au anexat o serie de acte (filele 115-130) în copie.
Pârâta, prin răspunsul formulat la această excepţie, a solicitat respingerea excepţiei întrucât reclamantul a semnat de luare la cunoştinţă despre cuprinsul contractului de muncă, programului de lucru, contractului de garanţie, sarcinilor de serviciu şi regulamentului intern. Practic reclamantul şi-ar invoca propria culpă pentru faptul că nu a citit toate prevederile contractuale. Mai mult, executarea contractului pe o perioadă atât de lungă – 2 ani – presupune o confirmare tacită.
Contractul colectiv de muncă aplicabil este cel la nivel de societate şi nu cel la nivel de ramură – faţă de obiectul de activitate al societăţii: “transportul”.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM Iaşi sub nr. … reclamantul a fost angajatul pârâtei. Contractul este încheiat pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 26.07.2007, reclamantul ocupând funcţia de agent turism. Prin decizia nr. … contractul de muncă a încetat în baza art. 79 al.7 C.M.
În ceea ce priveşte concediul de odihnă neefectuat pe perioada 2007-2009 instanţa reţine faptul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 141 C.M.:”1) Concediul de odihna se efectueaza in fiecare an.(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului in anul urmator este permisa numai in cazurile expres prevazute de lege sau in cazurile prevazute in contractul colectiv de munca aplicabil.(3) Angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihna la care aveau dreptul.(4) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.”
În speţă, se reţine de către instanţă că pe parcursul anilor 2007-2009, reclamantul nu a beneficiat de concediu de odihnă (sarcina probei aparţinând paratei). Având în vedere faptul că raporturile de muncă dintre părţi au încetat (decizia nr. 6.20422/23.04.2009), instanţa constată că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anilor 2007, 2008 şi 2009.
În ceea ce priveşte apărările pârâtei instanţa reţine faptul că dreptul la concediul de odihnă este prevăzut de art. 39 al.1 lit.c C.M. şi nu poate face obiectul unei cesiuni, renunţări sau limitări conform art. 139 C.M., dispoziţii conforme cu Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4.11.2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Această directivă “obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru a asigura fiecărui lucrător un concediu anual plătit, de cel puţin 4 săptămâni, în condiţiile de acordare prevăzute la nivel naţional. Dreptul la concediu anual plătit constituie un principiu de importanţă deosebită a dreptului social comunitar, de la care nu este permisă nici o derogare şi pe care autorităţile naţionale trebuie să-l pună în aplicare în limitele prescrise de directivă” – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, prima cameră, cauza C-124/05, Hotărârea din 6.04.2006.
Curtea Constituţională a reţinut, în cuprinsul deciziei nr. 312/08.07.2004 faptul că “O componentă esenţială a dreptului muncii o reprezintă protecţia socială a muncii, ce cuprinde, la rândul ei, aspectele prevăzute în art.41 alin.(2) din Constituţie, republicată, printre care se regăseşte şi concediul de odihnă plătit. Acesta nu poate constitui obiect de tranzacţie, nu poate fi retras şi nici nu se poate renunţa la el, angajatorul putând negocia, în limitele prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, doar durata, condiţiile şi perioadele de efectuare a concediului de odihnă. Dreptul la concediu de odihnă este stabilit proporţional cu munca prestată de către salariat într-un an calendaristic, compensarea în bani stabilindu-se astfel tot în funcţie de durata timpului în care s-a prestat munca. Aşadar, indiferent de motivele încetării contractului individual de muncă şi de durata care a trecut de la încheierea contractului de muncă până în momentul încetării acestuia, salariatul a prestat muncă şi, proporţional cu perioada lucrată, a câştigat dreptul la concediu de odihnă. Întrucât, din cauza încetării contractului individual de muncă, acesta nu mai poate efectua concediul de odihnă la care are dreptul, apare ca fiind constituţională obligaţia angajatorului să-l compenseze în bani”.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata garanţiei materiale, instanţa reţine următoarele: la filele 74-76 dosar s-au depus actele adiţionale încheiate de părţi – prin actul adiţional din 26.07.2007 s-a stabilit că, începând cu data de 26.07.2007, reclamantul se obligă să constituie o garanţie de 200 lei, prin reţineri lunare reprezentând 1/10 parte din retribuţia tarifară precum şi o garanţie în euro – 300 euro. Ulterior, prin actul adiţional … s-a modificat cuantumul acestor garanţii de la 200 lei la 500 lei şi de la 300 euro la 450 euro, începând cu 01.06.2008. Din fluturaşii de salarii depuşi la dosar (filele 17-20) instanţa reţine faptul că reclamantului i s-a oprit din salariu, cu titlu de garanţie materială, suma de 720 euro şi suma de 220 lei, motiv pentru care, faţă de încetarea contractului va obliga pârâta la restituirea acestor sume.
Conform art. 16 din Lg. 22/1969 “Garanţia în numerar şi dobinda aferenta pot fi ridicate de catre gestionarul titular al carnetului de consemnare la încetarea contractului … în situaţia în care nu a cauzat o paguba sau cînd paguba a fost acoperita în întregime.”
Mai reţine instanţa faptul că deşi în contract s-a prevăzut o anumită sumă cu titlu de garanţie materială, în realitate reclamantului i s-a oprit o sumă mai mare, sumă ce reiese din fluturaşii de salarii şi care a fost avută în vedere de instanţă.
În ceea ce priveşte plata diferenţei de diurnă, instanţa va analiza acest capăt de cerere împreună cu excepţia nulităţii dispoziţiilor contractului colectiv de muncă încheiat cu pârâta referitoare la cuantumul diurnei ce ar reveni salariaţilor în condiţiile detaşării în străinătate. Aşa cum s-a reţinut de către instanţă, pe parcursul dosarului, nulitatea unui act poate fi invocată atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie. Instanţa, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul apărării pârâtei, este lovit de nulitate absolută, va respinge această apărare fără a se pronunţa şi asupra nulităţii actului juridic respectiv. Astfel, doar dacă nulitatea era invocată pe cale de acţiune (principală sau reconvenţională) era necesar ca instanţa să se pronunţe pe nulitatea actului juridic. În cauza de faţă, soluţia instanţei asupra nulităţii actului nu se reflectă în dispozitivul hotărârii dar stă la baza soluţiei date.
Conform literei J pct.6 din contractul individual de muncă diurna este negociabilă, în limite legale.
Conform art. 1 al.1 Lg. 130/1996 contractul colectiv de munca este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronala, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de munca, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de munca.
Conform art. 24: “Clauzele cuprinse în contractele colective de munca negociate cu încalcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constata de catre instanta judecatoreasca competenta, la cererea partii interesate” iar conform art. 8 “Clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele şi în condiţiile prevazute de prezenta lege. (2) Contractele colective de munca nu pot conţine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior (3) Contractele individuale de munca nu pot conţine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.(4) La încheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal”.
Contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale; el este concomitent, act juridic bilateral şi izvor de drept. Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de patroni şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale precum şi de interesele părţilor. Clauzele fiecărui contract colectiv au valoare normativă, alcătuind un “drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
În sfârşit, Curtea Constituţională a reţinut ca dispoziţiile contractului colectiv de munca încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca şi legea) la încheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părţile, cu respectarea acestor obligaţii fireşti, au toată libertatea sa negocieze şi alte clauze, precum şi drepturi superioare ( Decizia nr. 511 din 15 iunie 2006 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 8 alin. (1) si (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca si ale art. 238 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii).
Astfel, motivele de nulitate absolută a clauzelor contractelor colective au fost prevăzute expres de legiuitor în cuprinsul art. 24 şi 8 Lg. 130/1996. Motivul invocat de către reclamant se încadrează în aceste dispoziţii.
Astfel, conform art. 40 şi 41 din CCM nr. 622220/1.05.2008 salariaţii unităţii trimişi în delegaţie în străinătate beneficiază de diurnă în valută conform anexei la contract. Conform anexei (Tabel diurnă) pentru Italia şi Spania era prevăzută o diurnă de 500 euro lunar (pentru localităţile prevăzute în actele de la filele 14-16 dosar şi raportat la funcţia deţinută de reclamant).
Conform art. 45 al.1 lit. b CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în străinătate beneficiază de o diurnă de deplasare al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate; “nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice”.
Dispoziţiile H.G. 518/1995 privind unele drepturi si obligatii ale personalului roman trimis in strainatate pentru indeplinirea unor misiuni cu caracter temporar(actualizata pana la data de 25 august 2005*) se aplică ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi alte instituţii publice, care trimit personal în strainatate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, personalului din regiile autonome şi societaţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care se deplaseaza temporar în strainatate. Raportat la dispoziţiile art. 45 al.1 lit. b CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, reiese faptul că se aplică şi în situaţia reclamantului. Conform anexei la HG 518/1995 nivelul diurnei pe zi este de 35 euro atât pentru Italia cât şi pentru Spania. Având în vedere faptul că acest cuantum este superior celui stabilit în contractul colectiv de muncă, instanţa reţine faptul că este aplicabil cazul de nulitate absolută prevăzut în mod expres de legiuitor, astfel, încât nu va avea în vedere – în ceea ce-l priveşte pe reclamant – prevederile anexei la contractul colectiv de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile legale indicate mai sus. Având în vedere faptul că instanţa reţine nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă în privinţa diurnei (raportat doar la reclamant), până la renegociere, clauzele a căror nulitate a fost reţinută de instanţă sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în actele normative sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional.
În aceste condiţii se va analiza şi capătul de cerere privind plata de câtre pârâtă a diferenţei de diurnă. Tabelul anexat de reclamant este greşit întrucât cuprinde şi garanţia materială reţinută. În aceste condiţii instanţa va calcula diurna cuvenită raportat la cât se cuvenea pe zi (35 euro) şi la zilele în care s-au efectuat deplasările în străinătate (din tabel întrucât nu au fost contestate de către pârâtă). Reţine instanţa, în urma calcului efectuat, faptul că tabelul este corect şi în ceea ce priveşte “diurna cuvenită”. Astfel, diferenţa se va calcula raportat la aceste sume şi la sumele ce se regăsesc în fluturaşii de salariu cu titlu de “diurnă euro”.: anul 2007 – 493 pentru septembrie, 593 pentru octombrie, 549 pentru noiembrie şi 175 pentru decembrie; anul 2008 – 556 pentru februarie, 696 pentru martie, 352 pentru aprilie, 600 pentru iunie, 682 pentru iulie, 396 pentru august, 506 pentru octombrie, 630 pentru noiembrie, 160 pentru decembrie; anul 2009 – 504 pentru februarie, 558 pentru martie şi 162 pentru aprilie.
Astfel, instanţa reţine faptul că diferenţa de diurnă cuvenită reclamantului este de 4883 euro şi nu de 5677 euro (sumă în care s-a inclus şi garanţia materială, ce a fost solicitată separat; practic, s-a solicitat de două ori: o dată separat şi o dată prin adăugarea la diurnă).
În ceea ce priveşte plata sumei de 210 euro reprezentând contravaloarea a două amenzi instanţa reţine faptul că, potrivit literei M pct.2 h din contractul individual de muncă, reclamantul avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa angajatorului, în mod operativ, orice fel de neregulă constatată şi, după caz, să ia măsurile de prevenire a pagubelor sau altor probleme negative în limita competenţelor atribuite. Din actele depuse la filele 34 şi 35 reiese faptul că data săvârşirii contravenţiei este 18.10.2008 – conducerea autovehiculului ale cărui anvelope sunt uzate până la armătură şi care prezintă crăpături sau semne de rupere sau desprindere a carcasei anvelopei. Din cuprinsul actelor depuse la filele 38 – 44 reiese faptul că reclamantul a anunţat -o pe pârâtă ulterior acestui moment asupra pneurilor uzate. În aceste condiţii, atâta timp cât reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a anunţa societatea asupra neregulilor constatate la autovehicul, nu se poate antrena răspunderea societăţii pârâte. Fapta a fost săvârşită de reclamant, în legătură cu munca, astfel încât îi este imputabilă în totalitate. Astfel, reclamantul trebuia să manifeste diligenţă şi să verifice starea autovehiculului, să anunţe orice neregularitate.
Pentru aceste motive instanţa va admite în parte acţiunea formulată de reclamantul X contradictoriu cu pârâta Y, va obliga pârâta să achite reclamantului drepturile băneşti reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anilor 2007, 2008 şi 2009 precum şi suma de 4883 euro cu titlu de diferenţă diurnă pentru perioada septembrie 2007 – aprilie 2009, va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 720 euro şi suma de 220 lei reţinută cu titlu de garanţie. Va respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 794 euro cu titlu de diferenţă diurnă şi la plata sumei de 210 euro reprezentând contravaloarea a două amenzi.
În ceea ce priveşte răspunsul la interogatoriu instanţa reţine faptul că acesta a fost depus după momentul pronunţării soluţiei. Instanţa nu va lua în considerare înscrisurile depuse ulterior încheierii dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fondul cauzei, ele neputând fi comunicate şi părţii adverse, astfel că s-ar nesocoti principiul contradictorialităţii potrivit căruia nici o probă nu-i poată fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta.
Nu în ultimul rând, procedând altfel, instanţa ar nesocoti şi principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei şi dreptul la apărare al acestora (ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia 2508/20.03.2007, respective cauza Buzescu contra României) .
Faţă de dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., de soluţia dată şi de dovedirea cheltuielilor de judecată, instanţa va obliga pârâta să achite reclamantului suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tags: