Top

Acţiunea în anulare. Imprecisa definire a obiectului acţiunii de către reclamant. Obligaţia instanţei de a clarifica natura şi finalitatea cererii cu care a fost investită

Prin sentinţa din 30 ianuarie 2004, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictor cu pârâtul Consiliul Local al Municipiul Iaşi, pe motiv că aceştia au solicitat revocarea hotărârii prin care spaţiul, atribuit anterior, a fost transferat unei alte persoane juridice, şi nu anularea acestuia, apreciind că între cele două instituţii – a revocării şi cea a anulării – există deosebiri esenţiale, investirea instanţei putându-se realiza doar în cazul în care se solicită anularea actului administrativ de autoritate, controlul de legalitate excedând cererii de revocare a actului în discuţie, deoarece revocarea se poate realiza doar în cazul în care emitentul actului hotărăşte că aceasta să nu îşi mai producă efectele juridice pentru care a fost adoptat revocarea fiind atributul exclusiv autorităţii publice implicate ce nu poate fi pusă în discuţie în faţa instanţei.
Împotriva acestei sentinţe civile au introdus recurs reclamanţii care critică hotărârea primei instanţe pe motiv că s-a evitat judecarea fondului cauzei focalizându-se discuţia asupra sensului cuvântului „revocare” în condiţiile în care toate dicţionarele limbii române acesta este sinonim cu cuvântul „anulare”, adică tocmai ceea ce i s-a cerut instanţei care nu i-a solicitat în mod clar să precizeze sensul dat cuvântului utilizat în petitul acţiunii.
Recursul se vădeşte a fi fondat întrucât din conţinutul adresei trimisă reclamantului, rezultă că acestuia i s-a cerut să facă dovada calităţii de reprezentant legal al asociaţiei reclamante şi să precizeze „obiectul acţiunii şi interesul persoanei fizice în dosar”, fără ca în cuprinsul încheierii sau al comunicării făcute să se arate în mod concret şi explicit care anume părţi din cuprinsul acţiunii erau considerate neclare sau care termeni din cei folosiţi de reclamant au fost găsiţi improprii terminologiei uzitate în procedura contencioasă iniţiată.
Din moment ce reclamantul a precizat că solicită ca instanţa să revoce actul administrativ contestat şi nu a se dispune ca pârâtul să procedeze în acest sens, judecătorul fondului, în virtutea obligaţiilor instituite prin art. 129 alin 3 şi 5 din Codul de procedură civilă, trebuia să dea cuvenitele îndrumări reclamantului, stăruind în aflarea motivelor şi a finalităţii urmărite de acesta prin demersul său judiciar, pentru că petentul nu era asistat de avocat şi nu stăpânea terminologia juridică specifică materiei contenciosului administrativ.
Acest fapt se impunea cu atât mai mult cu cât în dicţionarul limbii române moderne verbul a „revoca” semnifică o acţiune de anulare, abrogare sau contramandare a unui ordin, ori dispoziţie, acţiune care cade în competenţa instanţei de contencios – administrativ, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, fapt pentru care se justifică admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se verifica şi modul în care a fost executat contractul de închiriere încheiat cu reclamanta, precum şi temeiurile ce au stat la baza adoptării hotărârii de transfer a spaţiului de închiriat către o terţă persoană.
Decizia nr. 484/R din 18 octombrie 2004

Etichete: