Top

Funcţionari publici. Drepturi salariale solicitate în temeiul legislaţiei aplicabile funcţionarilor publici cu atribuţii similare, din cadrul instituţiilor ierarhic superioare. Competenţa instanţelor

În condiţiile în care reclamanţii funcţionari publici nu au urmat procedura legală de contestare a oricăruia din elementele ce aveau legătură cu nivelul salariilor de bază, sporurilor, premiilor şi altor drepturi prevăzute prin actele normative aplicabile şi nu s-a cerut, respectiv nu s-a constatat neconstituţionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a funcţionarilor publici, nu intră în competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili politicile salariale, ca atribut exclusiv al guvernului, ci doar de a aplica legea în vigoare la data soluţionării.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 313/CA din 16 iunie 2008
Prin sentinţa civilă nr.263/CA din 22 februarie 2008, Tribunalul Iaşi, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii H.D., C.E., H.M.-I., H.C.-G., C.A.-M., G.V. şi D.L. în contradictoriu cu pârâţii: Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligând pe pârâţi să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând diferenţa dintre salariul prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale celorlalte instanţe, pentru perioada 01.11.2004 – 01.11.2007, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi pentru viitor, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcţionarilor publici, respingându-se cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Public în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au avut calitatea de funcţionari publici, în cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că, deşi aceştia desfăşoară activitatea în cadrul unor departamente cu atribuţii similare care indiferent de gradul de jurisdicţie al instanţei, are acelaşi conţinut, ei beneficiază de o salarizare diferită, faţă de cea prevăzută pentru aceeaşi categorie de personal, dar care funcţionează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care recrutarea acestora se face în condiţii identice, iar Legea nr.404/2004 le tratează în mod unitar.
Raportându-se la dispoziţiile introduse prin Anexa 1 la O.U.G. nr. 92/2004, prima instanţă a apreciat că prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 şi a celeilalte în Anexa 3, situaţie perpetuată prin O.G. nr.2/2006 şi O.G. nr.6/2007 cu ignorarea art.6 alin.2 din Codul muncii, care garantează pentru toţi salariaţii o retribuţie egală pentru muncă şi pregătire profesională egală şi a faptului că statul este obligat să asigure respectarea acestui drept printr-o legislaţie adecvată, nediscriminatorie, apare ca inacceptabil, într-un stat de drept, ca, prin legi sau ordonanţe, să se încalce principii de drept consacrate prin legi constituţionale, legi organice sau convenţii internaţionale.
Prima instanţă a mai apreciat că modul de stabilire, prin lege, a unor drepturi, în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit faţă de alte categorii, ori reglementarea de către legiuitor a unor anumite aspecte care ţin de statutul profesional al unei categorii de personal, este o problemă ce poate fi examinată din punct de vedere al discriminării şi că aceasta este cu atât mai gravă cu cât ea este rezultatul unui text dintr-o lege de o forţă juridică inferioară, fapte interzise de art.7 alin.1 lit.b) din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului cu privire la drepturile civile şi politice.
Instanţa de fond a apreciat de asemenea ca fiind fără nici o justificare rezonabilă faptul că, deşi au fost recrutaţi şi au aceleaşi atribuţii ca personalul analog al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii beneficiază de un salariu evident mai scăzut, această diferenţiere având un caracter profund inechitabil şi discriminatoriu, încălcându-se flagrant art.20 din Constituţia României, art.6 alin.2 din Codul muncii, art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, evocându-se în acest sens decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, prima instanţă a reţinut că întrucât discriminarea a fost constatată şi prin Hotărârea nr.262 din 21 iunie 2007 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se impune admiterea acţiunii reclamanţilor, în sensul reparării prejudiciului, prezent şi viitor, creat acestora, în condiţiile O.G. nr.137/2000.
Curtea constată că cererea pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. este întemeiată, sens în care reţine următoarele:
Este necontestat faptul că reclamanţii-intimaţi au statut de funcţionari publici, că ei îşi desfăşoară activitatea şi se află în raporturi de serviciu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că regimul lor juridic este guvernat de Legea nr. 188/1999.
Este de asemenea necontestat faptul că, cu ocazia numirii reclamanţilor în funcţia publică ce o exercită, cei ce i-au numit au stabilit, prin actele administrative emise în regim de putere publică, şi elementele salarizării acestora şi că drepturile băneşti cuvenite pentru munca prestată se calculează şi se plătesc, pe baza actelor administrative de numire în funcţie, exclusiv de către instituţiile publice cu care se află în raporturi de serviciu, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind implicat în nici una din aceste operaţiuni.
Ceea ce s-a solicitat prin acţiune este exclusiv „obligarea primilor patru pârâţi (respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerului Finanţelor) la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariul revăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentului economico-financiar şi administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cel prevăzut pentru funcţionarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare şi administrative ale celorlalte instanţe judecătoreşti şi parchete”, precum şi „obligarea pârâţilor să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, a sumelor datorate reclamanţilor”, invocându-se şi urmându-se procedura prevăzută de O.G. nr.137/2000, fără să se fi urmat însăşi procedura prevăzută de art.31 din O.G. nr.6/2007, de art.31 din O.G. nr.2/2006 sau de art.30 din O.U.G. nr.92/2004.
Atâta timp cât reclamanţii nu au urmat procedura legală de contestare a oricăruia din elementele ce aveau legătură cu nivelul salariilor de bază, sporurilor, premiilor şi a altor drepturi prevăzute prin actele normative evocate, inclusiv a reţelei sau grilei de salarizare, instanţa nu putea accepta ca, pe o cale ocolită, să se pună în discuţie legalitatea sistemului şi a actului administrativ individual de stabilire a salarizării, indiferent cât de „inacceptabil”, „inechitabil” sau vădit „discriminatoriu” ar fi fost acestea.
Faptul că, prin Hotărârea nr.262 din 21 iunie 2007, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că faptele prezentate în petiţia nr.5833 din 09 noiembrie 2006 reprezintă un tratament diferenţiat şi a recomandat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiţii de recrutare şi activitate asemănătoare, nu îndreptăţea prima instanţă ca, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, să se substituie puterii legiuitoare, stabilind ea însăşi reguli privitoare la sistemul de salarizare a funcţionarilor publici, sistem pe care, fără nici o bază legală îl caracterizează, în ansamblul său, ca fiind „profund inechitabil şi discriminatoriu”.
Prima instanţă nu numai că şi-a depăşit limitele puterii acordate prin Constituţie, ignorând dispoziţiile art.124 care stabilesc că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi nu împotriva acesteia, dar şi-a arogat şi competenţa de a judeca concordanţa legilor şi a ordonanţelor cu dispoziţiile constituţionale, ignorând dispoziţiile Legii nr.47/1992; nimic neîmpiedicând-o ca, în cazul în care ar fi apreciat că dispoziţiile O.U.G. nr.92/2004, ale O.G. nr.2/2006 sau ale O.G. nr.6/2007 încalcă „flagrant art.20 din Constituţia României” să urmeze procedura referitoare la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Atâta timp cât nu s-a obţinut desfiinţarea sau modificarea actelor administrative prin care a fost stabilită salarizarea cuvenită funcţionarilor publici reclamanţi pentru munca prestată, iar cei care au dreptul de numire în funcţie nu au fost obligaţi să emită noi acte administrative, prin care să se pună de acord elementele salarizării cu cele ce se aplică altor funcţionari publici ocupând funcţii analoge şi compatibile, şi cât nu s-a cerut şi nu s-a constatat neconstituţionalitatea vreunei prevederi referitoare la sistemul general de salarizare a funcţionarilor publici, nu existau temeiuri de fapt şi de drept pentru a se dispune obligarea pârâţilor la plata vreunei sume, fie cu titlu de salariu, fie cu titlu de despăgubire.
Orice plată nu poate fi decât urmarea directă şi nemijlocită a recunoaşterii dreptului şi a materializării acestuia într-un act administrativ, care să înlocuiască, sau să modifice, actul iniţial, considerat nelegal şi discriminatoriu, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului şi Parlamentului şi nu al instanţelor judecătoreşti, al căror atribut este doar de a aplica legea, nu de a face lege.
De altfel, pârâtul-recurent nici nu se află în raporturi juridice directe cu reclamanţii-intimaţi, obligaţia de a calcula şi plăti drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici din prezenta cauză revenind exclusiv instituţiilor publice în cadrul cărora ei îşi desfăşoară activitatea şi cu care se află în raporturi juridice de serviciu, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, lor nefiindu-le recunoscut nici un drept în ceea ce priveşte construcţia şi execuţia bugetară, care, potrivit Legii nr.500/2002, se realizează exclusiv la nivelul ordonatorilor de credite, raporturi faţă de care reclamanţii trebuiau consideraţi terţi.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii, recunoscându-se şi dându-se eficienţă unui raport obligaţional inexistent, fără ca anterior să se fi stabilit în mod voluntar sau printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, greşita aplicare a grilei de salarizare pentru funcţionarii publici din cadrul compartimentelor economico-financiare şi administrative, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul pârâtului, a modificat în parte hotărârea atacată, şi, urmare acestui fapt, a respins acţiunea intentată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, păstrându-se hotărârea în partea referitoare la Parchetul de pe lângă Curtea de apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, ca una ce nu a fost atacată de cei interesaţi, ce au o poziţie procesuală distinctă de cea a recurentului, în mod justificat instanţa considerându-se competentă să soluţioneze un litigiu referitor la exercitarea funcţiei publice, pentru care nu era necesar parcurgerea vreunei proceduri speciale, dat fiind obiectul acţiunii, şi care nu justifica admiterea cererii de chemare în garanţie a unei autorităţi ce nu are drept de decizie în materia elaborării şi execuţiei bugetului de stat.

Etichete: