Taxe vamale datorate în urma controlului a posteriori. Limitele controlului judecătoresc

În condiţiile în care autoritatea vamală a statului exportator a comunicat expres că produsele în litigiu nu sunt produse originare în conformitate cu Acordul încheiat între Comunitatea Europeană şi România, autoritatea vamală a statului importator (Vama Timişoara) avea obligaţia anulării regimului vamal preferenţial acordat iniţial, nefiind abilitată a verifica legalitatea acestor acte.
Astfel, întrucât actul vămii străine nu a fost revocat sau desfiinţat într-o procedură jurisdicţională aplicabilă statului respectiv, el rămâne opozabil atât titularului operaţiunii vamale, cât şi autorităţii vamale a statului importator, instanţele judecătoreşti neavând competenţa să îl înlăture, să îl modifice ori să îl completeze, după reguli aplicabile altor domenii decât dreptului vamal.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 212/CA din 7 aprilie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 2/CA din 8 ianuarie 2008, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „K.I.” S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin D.G.F.P. Iaşi, şi Direcţia Regională Vamală Timişoara-Biroul Vamal Timişoara, dispunând anularea deciziei nr. 154 din 8 septembrie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.F.P. Iaşi, şi a actului constatator nr. 881 din 8 iunie 2006, emis de D.R.V. Timişoara, exonerând petenta de plata sumei de 6.070 lei reprezentând diferenţe taxe vamale şi obligând pârâtele la plata sumei de 39 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în baza declaraţiei vamale I 48712 din 20 iunie 2002, S.C. „K.I.” S.R.L. Iaşi a importat o serie de bunuri din R.F. a Germaniei, că dovada originii comunitare a acestora a făcut-o cu factura nr. 3 din 20 iunie 2002, că această dovadă a fost infirmată cu ocazia controlului a posteriori efectuat de autoritatea vamală şi că, urmare acestui fapt, s-a emis actul constatator nr. 881 din 8 iunie 2006, prin care s-a stabilit, în sarcina importatorului, o obligaţie fiscală în sumă de 6.070 lei, reprezentând diferenţe taxe vamale.
Raportându-se la prevederile Protocolului nr. 4 referitor la definiţia noţiunii de „produse originare” şi metodele de cooperare administrativă, anexă la Acordul european instituind o asociere între România şi Comunităţile Europene, prima instanţă a reţinut că autorităţile vamale germane au autorizat exportatorul pentru a întocmi acest tip de document, oferindu-i-se garanţiile impuse de Protocol şi că nu există nici o explicaţie rezonabilă pentru care, ulterior, vama germană îşi infirmă această poziţie, apreciindu-se că simpla adresă a Vămii germane, care nu este însoţită de nici o altă dovadă privind originea necomunitară a respectivelor bunuri şi în care nu se arată care sunt considerentele pe care s-a bazat, pentru a se putea face o eventuală contradovadă şi garanta petenţilor dreptul la un proces echitabil, nu poate înlătura dovezile pe care le-a făcut petenta, în sensul că bunurile sunt de origine comunitară, în condiţiile în care, în speţe similare, urmând demersuri costisitoare şi greoaie, vama germană a revenit, arătând că dintr-o regretabilă eroare a afirmat că bunurile nu sunt de origine comunitară.
Constatând îndeplinite condiţiile impuse de Protocolul nr. 4 şi faptul că factura prezentată de exportator îndeplineşte întocmai condiţiile formale, prima instanţă a apreciat că recalcularea diferenţelor de taxe vamale apare fără suport juridic, documentele de însoţire a mărfii cuprinzând şi declaraţia de conformitate din data de 3 septembrie 2002, specifică bunurilor comercializate în spaţiul comunitar, exportatorul garantând originea bunurilor, concluzionându-se că, fără suport probator, autorităţile vamale au anulat regimul tarifar preferenţial ce trebuia acordat.
Curtea a admis recursurile pârâtelor ca întemeiate, sens în care a reţinut următoarele:
Este necontestat faptul că reclamanta-intimată a importat, în anul 2002, o serie de mărfuri din R.F. a Germaniei, că, în baza menţiunilor făcute de exportator pe factura nr. 3 din 20 iunie 2002, acesteia i s-a acordat un regim vamal preferenţial şi că, în urma controlului a posteriori, solicitat de autoritatea vamală a statului importator, autoritatea competentă a statului exportator a comunicat că „Verificarea a arătat că produsele menţionate în facturile numite mai sus nu sunt produse originale în conformitate cu Acordul încheiat între Comunitatea Europeană şi România”, comunicare ce a stat la baza emiterii actului constatator contestat.
Chiar dacă s-a făcut o prezentare exhaustivă a prevederilor Protocolului nr. 4, prima instanţă nu a observat că, în cadrul controlului de legalitate ce s-a cerut, era obligată să se rezume doar la a verifica dacă actul constatator nr. 881 din 8 iunie 2006 şi decizia nr. 154 din 8 septembrie 2006 au fost emise în baza şi cu respectarea reglementărilor legale aplicabile, în speţă fiind aplicabile, la acea dată, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal şi H.G. nr. 1114/2001.
Ori, dacă s-ar fi examinat dispoziţiile art. 107 din H.G. nr. 1114/2001, s-ar fi putut constata că „În toate cazurile în care în urma verificării dovezilor de origine rezultă că acordarea regimului preferenţial a fost neîntemeiată, autoritatea vamală ia măsuri pentru recuperarea datoriei vamale prin întocmirea de acte constatatoare”.
Cum era dovedit că, în cadrul procedurii consacrate de art. 32 din Protocolul nr. 4, autoritatea competentă a statului exportator a infirmat valabilitatea dovezii de origine eliberată de exportator, singura recunoscută de art. 16 din acelaşi Acord, alături de certificatul de circulaţie a mărfurilor EUR 1, autoritatea vamală a statului importator, în speţă Vama Timişoara, era obligată să procedeze la anularea regimului vamal preferenţial acordată iniţial, în considerarea unei dovezi care şi-a pierdut valabilitatea şi opozabilitatea, prin faptul infirmării.
Nici autorităţile vamale ale statului importator şi nici instanţelor judecătoreşti chemate să verifice legalitatea actelor emise de acestea nu li se recunoaşte dreptul, de nici o normă internă sau acord internaţional la care România este parte, de a cerceta şi a se pronunţa asupra valabilităţii actelor îndeplinite de autorităţile unor terţe state, jurisdicţia instanţelor româneşti fiind limitată, legalmente, la actele îndeplinite pe teritoriul României, de autorităţile şi instituţiile publice supuse jurisdicţiei acestui stat.
Exprimarea unor opinii şi reţinerea ca argument al soluţiei adoptate a aprecierilor pe care judecătorul român le face cu privire la actele şi maniera de lucru, constatările autorităţilor vamale germane nu reprezintă doar o încălcare a limitelor investirii, prin extinderea controlului la actele statului exportator, dar şi o depăşire nepermisă a limitelor puterii judecătoreşti, nici o normă legală nepermiţând judecătorului să se pronunţe asupra valabilităţii şi legalităţii acestora, în condiţiile în care Protocol nr. 4, nu obligă autorităţile statelor contractante ca, în cadrul instituţionalei lor cooperări administrative, să urmeze o procedură anume, să folosească termeni bine definiţi, să se explice şi să probeze realitatea celor susţinute în răspunsul dat autorităţilor competente ale statului solicitant.
Este adevărat că reclamantul are dreptul la un proces echitabil, dar acest fapt nu înseamnă că jurisdicţia naţională a importatorului se poate extinde asupra actelor şi faptelor îndeplinite pe teritoriul statului exportator, cu care de altfel reclamanta din prezenta cauză a intrat în raporturi juridice directe în momentul în care a cumpărat mărfuri (folosite) de la firma „G.R.”, trebuind să se facă distincţie netă atât între raportul comercial şi raportul administrativ, cât şi între raporturile dintre cumpărător şi autorităţile statului exportator, pe de o parte, şi raporturile dintre importator şi autorităţile sale naţionale, pe de altă parte.
Fiecare din aceste raporturi este supus unor regimuri juridice, naţionale, distincte, astfel că, dacă autorităţile statului exportator au lucrat cu încălcarea regimului juridic aplicabil în acel stat, cel ce se considera vătămat era în drept să le atace la autorităţile cu competenţe jurisdicţionale din statul respectiv, indiferent cât de costisitoare sau greoaie ar fi fost acestea, pentru că numai acestea erau în drept să le verifice activitatea.
Atâta timp cât actul vămii germane nu a fost revocat, sau desfiinţat într-o procedură jurisdicţională aplicabilă lui, el rămâne opozabil atât titularului operaţiunii comercial-vamale, în speţă reclamantei S.C. „K.I.” S.R.L. Iaşi, cât şi autorităţii vamale a statului importator, nefiind permis, nici chiar instanţei judecătoreşti să-l înlăture, să-l modifice, să-l completeze, sau să-l interpreteze după regulile cunoscute de judecător, dar aplicabile în alte domenii ale dreptului decât în dreptul vamal.
Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii, că s-a depăşit în mod implicit limita puterii judecătoreşti şi a jurisdicţiei naţionale, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursurile, a modificat în tot hotărârea atacată şi, în fond, a respins acţiunea, măsura anulării regimului vamal preferenţial fiind rezultatul direct şi imediat al infirmării dovezii de origine prezentate de importator, fără ca actul de infirmare să poată face obiectul controlului autorităţilor şi instanţelor statului importator.