Top

Caracterul convenţiei de prestări servicii încheiată între asociaţia de proprietari şi administrator. Raporturi de muncă sau raporturi de locaţiune a muncii şi serviciului

Conform dispoziţiilor art.16 alin. 2 din Codul muncii, în situaţia în care un contract individual de muncă nu îmbracă forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, iar prestaţiile efectuate pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 463 din 11 iulie 2008
Prin sentinţa civilă nr.187 din 13.02.2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.6000/99/2007, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta A.P.P.T.17 B-T şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta contract individual de muncă pentru perioada 01.01.2005 – 01.06.2007, cu următoarele elemente: durata timpului de lucru – 8 ore pe zi, salariul minim pe economie, funcţia – administrator casier.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7302 lei, reprezentând diferenţă drepturi salariale restante aferente perioadei 01.01.2005 – 01.06.2007.
A fost obligată pârâta să întocmească reclamantei fişa postului.
A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
A fost respins capătul de cerere formulat de reclamantă având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6000/99/30.07.2007, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâta A.P.P.T. 17 B.-T., solicitând să se constate caracterul de contract de muncă al convenţiei încheiate de părţi şi să se stabilească situaţia de fapt şi de drept a tuturor drepturilor salariale de la momentul începerii raporturilor juridice. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata integrală, cu toate indexările şi majorările prevăzute de lege, a drepturilor salariale, la întocmirea fişei postului şi plata cheltuielilor de judecată.
Începând cu data de 01.04.2003, reclamanta B.M. a fost salariata pârâtei A.P.P.T.17 B-T pe postul de administrator trezorier, conform contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. 52456/07.04.2003. Din cuprinsul acestui contract rezultă că durata timpului de lucru a fost stabilită de părţi la 3 ore pe zi, respectiv 15 ore pe săptămână, iar salariul lunar de 1.980.000 lei. Prin decizia nr. 212/12.08.2003 reclamantei i-a fost stabilit un salariu brut de 2.300.000 lei începând cu luna august 2003.
La data de 01.01.2005 contractul individual de muncă al reclamantei, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. 52456/07.04.2003, a încetat în baza dispoziţiilor art. 55 lit. b Codul muncii, prin acordul părţilor, fiind emisă în acest sens de către pârâtă decizia nr. 1/05.02.2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, obligaţia de încheiere a contractului în formă scrisă revenind angajatorului. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă.
Or, în speţă, s-a reţinut de către instanţă că, deşi contractul individual de muncă a încetat începând cu data de 01.01.2005, între părţi au continuat să existe raporturi de muncă şi ulterior acestei date. Acest aspect nu a fost, de altfel, contestat de către părţi şi rezultă atât din statele de plată depuse la dosar pentru perioada ianuarie 2005 – iulie 2007, cât şi din alte înscrisuri precum adresa nr. 07/06.04.2005 emisă de pârâtă din cuprinsul căreia rezultă că s-a luat decizia ca, începând cu data de 01.01.2005, reclamanta să fie angajată cu convenţie civilă.
La dosarul cauzei a fost depusă o convenţie civilă de prestări servicii încheiată între reclamanta B.M. şi pârâta A.P.P.T.17 B-T. Din cuprinsul acestei convenţii rezultă că reclamanta urma să presteze în folosul pârâtei activitatea de administrator–casier, contravaloarea stabilită pentru preţ fiind de 2.300.000 lei pe lună.
De asemenea, din cuprinsul statelor de plată depuse la dosar rezultă că reclamanta a continuat să fie angajata pârâtei după data de 01.01.2005 pe postul de administrator, având un salariu în sumă de 230 lei în perioada ianuarie 2005 – octombrie 2005 şi în sumă de 246,5 lei în perioada noiembrie 2005 – iulie 2007. În consecinţă, faţă de probele administrate în cauză, s-a reţinut de către instanţă că în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 între părţi au existat raporturi de muncă, reclamanta fiind angajata pârâtei pe postul de administrator casier. În ceea ce priveşte durata timpului de lucru, s-a reţinut de către instanţă că potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă cu timp parţial trebuie să cuprindă, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. 2, şi următoarele elemente: durata muncii şi repartizarea programului de lucru, condiţiile în care se poate modifica programul de lucru, interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturarea consecinţelor acestora. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care într-un contract de muncă cu timp parţial nu sunt precizate elementele prevăzute la alin. 1, contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.
Or, în speţă, s-a reţinut de către instanţă că între părţi nu a fost încheiat un contract scris în care să se precizeze în mod expres timpul de lucru. De asemenea, nici din cuprinsul convenţiei de prestări servicii încheiate de părţi nu rezultă că acestea ar fi convenit ca timpul de lucru să fie mai mic de 8 ore pe zi. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 102 Codul muncii, instanţa a reţinut că durata timpului de lucru al reclamantei a fost de 8 ore pe zi. Cât priveşte susţinerile pârâtei referitoare la faptul că reclamanta nu putea să aibă contract de muncă cu normă întreagă, întrucât mai avea un astfel de contract cu o altă A.P.P.T.17 B-T, instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, neexistând nici o prevedere legală care să interzică încheierea a două contracte individuale de muncă cu normă întreagă.
În ceea ce priveşte salariul, ca element al contractului de muncă, s-a reţinut de către instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 2 Codul muncii, angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază sub salariul de bază minim brut orar pe ţară. Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a reţinut de către instanţă că pe perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 reclamanta trebuia să beneficieze de salariul minim pe economie.
Or, din cuprinsul statelor de plată rezultă că reclamanta a avut un salariu în sumă de 230 lei în perioada ianuarie 2005 – octombrie 2005 şi în sumă de 246,5 lei în perioada noiembrie 2005 – iulie 2007. Astfel, s-a constatat că în mod nelegal, pârâta i-a stabilit reclamantei un salariu inferior salariului minim pe economie pentru această perioadă.
Potrivit H.G. nr. 2346/2004, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a fost de 3.100.000 lei lunar. Începând cu data de 1 ianuarie 2006, salariul de baza minim brut pe ţara garantat în plata s-a stabilit la 330 lei (RON) lunar, iar pe anul 2007, salariul minim brut pe economie, stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional, a fost de 440 lei pe lună.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea diferenţelor de drepturi salariale dintre salariul minim pe economie şi sumele efectiv încasate de reclamantă. Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că reclamantei, luând în considerare şi coeficientul de ierarhizare de 1,2 aferent gradului de pregătire profesională, i se cuvenea un salariu lunar de 372 lei pentru anul 2005, de 396 lei pe lună pentru anul 2006 şi de 528 lei pe lună pentru anul 2007.
Având în vedere faptul că reclamanta, în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007, a încasat un salariu lunar mai mic decât salariul minim pe economie cuvenit, instanţa a constatat că este întemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate şi drepturile salariale cuvenite. Cât priveşte cuantumul acestor diferenţe de drepturilor salariale, instanţa a reţinut că acesta este în sumă de 7302 lei, fiind determinat ca diferenţă dintre drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 şi cele care i s-ar fi cuvenit dacă ar fi beneficiat de salariul minim pe economie.
S-a mai reţinut de către instanţă că este întemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la întocmirea fişei postului, având în vedere dispoziţiile art. 39 alin. 2 lit. a Codul muncii potrivit cărora salariatul are obligaţia de a îndeplini obligaţiile ce îi revin conform fişei postului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale şi morale, instanţa a reţinut că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind făcută dovada prejudiciului material sau moral suferit de către reclamantă.
S-a mai reţinut de către instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. 3 Codul muncii, contractul individual de muncă trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente, printre care şi data de la care începe să îşi producă efecte, durata normală a muncii, perioada pe care este încheiat contractul, condiţiile de acordare a preavizului şi durata acestuia. Or, instanţa a constatat că înscrisul intitulat „convenţie civilă de prestări servicii” nu cuprinde elementele prevăzute în mod obligatoriu de dispoziţiile art. 17 alin. 2 şi 3 Codul muncii, astfel încât cererea reclamantei având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi este neîntemeiată.
Raportat tuturor considerentelor expuse, instanţa a constatat că este întemeiată în parte acţiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta A.P.P.T.17 B-T.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.P.P.T. 17 B-T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A susţinut recurenta că motivarea hotărârii instanţei de fond este contradictorie, în sensul că, deşi s-a reţinut inexistenţa unui contract de muncă încheiat în formă scrisă, instanţa a constatat că între părţi au existat raporturi de muncă şi în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că în cuprinsul convenţiei civile scrise – care nu poate fi asimilată contractului de muncă – nu se menţionează un program de lucru mai mic de 8 ore, astfel că s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.102 Codul muncii.
A mai arătat recurenta că, deşi nu a contestat existenţa raporturilor de muncă cu reclamanta, din probele administrate (interogatoriu, state plată) s-a dovedit împrejurarea că reclamanta a lucrat un număr de 2 ore zilnic. De altfel, aceasta era angajată cu contract de muncă de 8 ore zilnic la o altă persoană juridică, împrejurare care nu i-ar fi permis fizic să presteze acelaşi timp normal de muncă zilnic şi în beneficiul A.P.P.T.17 B-T.
Ca atare, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei primei instanţe în sensul menţinerii doar a obligaţiei de a încheia cu reclamanta contract de muncă pe timp parţial – 2 ore/zi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.3041 C.pr.civ., însă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în prevederile art.304 pct.7, 8, 9 C.pr.civ..
Intimata a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, considerând că în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art.102 alin.1 Codul muncii.
În recurs au fost depuse înscrisuri: foi colective de prezenţă pe perioada în discuţie, în care reclamanta-intimată apare cu un număr de 2 ore/zi, procese-verbale ale A.P.P.T.17 B-T din 2.02.2005, 29.03.2003, 14.03.2003 şi 1.10.2005, adresa nr.45/26.05.2007 comunicată instanţei.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în art.6-9 din O.G. 85/2001 sunt reglementate condiţiile de încadrare a personalului asociaţiilor de proprietari, iar prin Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, aprobate prin H.G. 400/2003 (publicată în M.O. nr.311/8.05.2003) sunt dezvoltate dispoziţiile menţionate.
În esenţă, se prevede că persoanele fizice care asigură administrarea sau activitatea de management a proprietăţii pot fi angajate fie prin contracte individuale de muncă, fie prin convenţie civilă de prestări servicii, în funcţie de hotărârea adunării generale a proprietarilor.
Având în vedere faptul că în aceste Norme nu se face nici o discuţie referitoare la durata medie de prestare a muncii de către administrator/casier şi ţinând seama de împrejurarea că modificările aduse Normelor metodologice sunt ulterioare datei de intrare în vigoare a actualului Cod al muncii, convenţiile civile pot fi utilizate indiferent de durata activităţii celor în cauză, în funcţie de hotărârea Adunării generale a proprietarilor.
Este indiscutabil că toate aceste convenţii de prestări servicii au natura juridică a unor contracte civile, mai precis contracte de locaţiune a muncii şi a serviciului (art.1410-1413 C.civ.).
Ca orice alte contracte, ele reprezintă legea părţilor, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale.
Deşi ambele sunt modalităţi de prestare a muncii, având acelaşi obiect – prestarea unei munci de către persoana fizică (angajat) şi remunerarea (salarizarea) acestei munci de către beneficiar (angajator) -, între convenţiile civile şi contractele de muncă există şi deosebiri.
Astfel, convenţiile civile nu conferă calitatea de salariat prestatorului, cu toate consecinţele ce decurg de aici: el nu beneficiază de salariu, ci de preţ (remuneraţie, în speţă), activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă, iar răspunderea sa faţă de beneficiar este civilă (şi nu disciplinară), etc.
Ori, în speţă, reclamanta B.M. a avut încheiat cu A.P.P.T. 17 B-C. contract individual de muncă în perioada 01.04.2003 – 01.01.2005, ce a încetat prin acordul părţilor.
La data de 01.01.2005, între părţi a fost încheiată o convenţie civilă, prin care reclamanta s-a angajat să presteze activitatea de administrator-casier pentru preţul de 2.300.000 lei (ROL) pe lună.
În atare condiţii, este indubitabil că reclamanta nu a fost în eroare la încheierea convenţiei civile, pe care a semnat-o şi a recunoscut-o pe tot parcursul procesului.
Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că pârâta, prin reprezentantul său, a fost în eroare la încheierea convenţiei, considerând că aceasta produce aceleaşi efecte juridice ca şi un contract de muncă cu timp parţial.
Din cuprinsul convenţiei de prestări servicii – ce reprezintă legea părţilor, conform art.969 C.civ. – rezultă şi modalităţile de încetare: 1. prin acordul scris al părţilor şi 2. la terminarea lucrării.
Ori, nici una din părţi nu a invocat încetarea convenţiei şi nici nu a denunţat-o, reclamanta solicitând prin acţiune doar constatarea caracterului acesteia de contract de muncă.
Această constatare ar echivala cu existenţa unei erori asupra naturii juridice a actului, care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi reţinută.
Instanţa de fond a constatat că înscrisul intitulat „convenţie civilă de prestări servicii” nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.17 alin.2 şi 3 Codul muncii, astfel încât a considerat că cererea reclamantei având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi este neîntemeiată.
Pe de altă parte, instanţa a înlăturat acest act juridic, stabilind că între părţi au avut loc raporturi de muncă şi, în lipsa elementelor prevăzute de art.102 alin.1 Codul muncii, a aplicat prezumţia instituită de art.102 alin.2 Codul muncii, considerând că între părţi s-a încheiat un contract de muncă pentru o normă întreagă.
Rezultă, aşadar, că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art.304 pct.7 C.pr.civ..
De asemenea, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv convenţia civilă de prestări servicii), a aplicat greşit dispoziţiile art.102 din Codul muncii, în detrimentul prevederilor art.969, 1410-1413 C.civ., cu referire la art.6-9 din O.G. 85/2001 şi H.G. 400/2003.
Ca atare, sunt incidente în cauză şi prevederile art.304 pct.8, 9 C.pr.civ..
Faţă de toate considerentele expuse, se impunea ca prima instanţă să respingă în totalitate acţiunea reclamantei, având în vedere existenţa convenţiei civile de prestări servicii încheiată între părţi, care – nefiind desfiinţată legal sau convenţional – producea efecte depline între părţile contractante.
În consecinţă, curtea de apel a admis recursul declarat de pârâtă şi, în conformitate cu dispoziţiile art.312 C.pr.civ., a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Opinie separată
Analizând recursul formulat de pârâta A.P.P.T.17 B-T, prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ., consider că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă B.M. a încheiat cu recurenta contractul individual de muncă pe durată nedeterminată, înregistrat la I.T.M. Iaşi sub nr.52456/07.04.2003, fiind angajată în calitate de administrator-trezorier, începând cu data de 01.04.2003.Acest contract a încetat, prin acordul părţilor, la data de 01.01.2005.
Ulterior acestei date, astfel cum rezultă din statele de plată depuse la dosar şi procesele-verbale ale şedinţelor de comitet, reclamanta a continuat să desfăşoare aceeaşi activitate, aceea de administrator, în cadrul A.P.P.T.17 B-T recurente.
În ceea ce priveşte convenţia civilă de prestări servicii depusă la fila nr. 22 dosar de fond, se reţine că aceasta nu dovedeşte că între părţi ar fi existat, începând cu data de 01.01.2005, raporturi de locaţiune a muncii şi a serviciului , reglementate de art.1410-1413 C.civ., având în vedere că aceasta nu precizează perioada pentru care a fost încheiată.
Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă şi după data de 01.01.2005.
De altfel, prin întâmpinarea formulată la judecarea fondului cauzei, pârâta A.P.P.T.17 B-T a susţinut că: „…în conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.1 raportat la art.17 alin.4 codul muncii, această convenţie este doar un act adiţional la contractul individual de muncă parţială al reclamantei prin care a fost modificat doar cuantumul salariului, în baza acordului părţilor.”
O susţinere similară a recurentei se regăseşte şi în cererea de recurs: „ Este adevărat faptul că nu am contestat existenţa raporturilor de muncă cu reclamanta pentru această perioadă,dar din probele administrate( răspunsul la interogator al reclamantei), statele de plată s-a dovedit împrejurarea că reclamanta a lucrat pentru subscrisa un număr de două ore zilnic.”
Intenţia părţilor ca prestarea muncii de administrator al A.P.P.T.17 B-T de către intimata-reclamantă să se facă în cadrul unor raporturi juridice de muncă rezultă şi din încheierea între părţi a unui nou contract de muncă ( înregistrat sub nr. 331528/20.09.2007), începând cu data de 01.06.2007.
Practic, prin cererea de recurs, A.P.P.T.17 B-T nu a contestat faptul că între părţi ar fi existat raporturi juridice de muncă în perioada 01.01.2005-10.06.2007, ci a solicitat doar modificarea sentinţei primei instanţe , în sensul menţinerii obligaţiei de a încheia cu reclamanta un contract de muncă cu timp parţial pentru 2 ore pe zi.
Potrivit disp.art.101 1 alin.2 Codul muncii, contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă şi, în temeiul art.102 din acelaşi cod, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu durata muncii şi repartizarea programului de lucru.
În situaţia în care într-un contract individual de muncă cu timp parţial nu sunt prevăzute aceste elemente, potrivit disp.art.102 alin.2 Codul muncii, contractul se consideră încheiat pentru normă întreagă.
Pentru aceste considerente, s-a opinat că recursul formulat de către A.P.P.T.17 B-T este nefondat.

Etichete: