Top

Valorificarea la determinarea vârstei necesare de pensionare a adeverinţei eliberate de angajator care atestă în încadrarea contestatorului în grupa II de muncă

În ceea ce priveşte încadrarea activităţii contestatorului în dispoziţiile legale invocate în adeverinţă, ca temei al grupei de muncă recunoscute, în conformitate cu art.4 al Ordinului nr.580/2008 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse angajatorul este singurul răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise. În atare situaţie, casa de pensii nu paote intervene în verificarea conformităţii datelor din adeverinţă cu actele normative ce au constituit fundamental încadrării în grupă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 780 din 26 iunie 2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 7010/99/2008, B.D.P. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Iaşi contestând decizia nr. 30747/R/17.07.2008 privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, conform Legii nr. 19/2000, emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, prin care în mod eronat i-ar fi fost respinsă cererea pentru înscriere la pensie pentru limită de vârstă, pe motiv că nu au fost îndeplinite prevederile art. 41(1) din Legea nr. 19/2000, în sensul că vârsta la data înscrierii la pensie era mai mică decât vârsta standard de pensionare, în condiţiile în care nu a fost valorificată adeverinţa nr. 304/17949 din 15.10.2007 privind grupa a II-a de muncă pentru perioada 10.03.1991 – 01.04.1999.

În fapt, contestatorul s-a născut la data de 01 iulie 1949, iar în perioada 04.02.1970 – 11.06.1971 a efectuat stagiul militar, după care, începând cu 01.07.1971 şi până la 27.07.1973, a fost angajat în meseria de conducător auto la I.P.C.D.M.R. – secţia Iaşi.

De la 27.07.1973 a fost încadrat ca şofer la Direcţia de Drumuri şi Poduri Iaşi, până la data de 15.01.1975, dată de la care a fost transferat în interesul serviciului la Direcţia de Radio şi Televiziune Iaşi, tot ca şofer.

Astfel, cum s-a observat şi din înregistrările din carnetul de muncă, pe parcursul activităţii sale la această unitate, până la data de 03.10.2007, când i-a fost desfăcut contractul de muncă conform art. 65 (1) din Codul Muncii, nu i-a fost schimbată niciodată funcţia sau meseria, el desfăşurând în mod continuu activitatea de şofer în acest loc de muncă cu condiţii nocive, grele şi periculoase.

Confuzia ce a făcut ca pârâta să nu-i valorifice la calculul pensiei şi adeverinţa nr. 304/17949 din 15.10.2007 privind activitatea desfăşurată de el în grupa a II-a de muncă, a apărut datorită unei înregistrări incomplete din carnetul de muncă, unde începând cu data de 01.03.1991, la o înregistrare ce viza aplicarea salariului negociat, deşi nu se făcea referire la vreo modificare intervenită în privinţa funcţiei sau meseriei, la rubrica specială „Meseria sau funcţia” apărea trecută doar categoria în care se încadra postul de şofer, respectiv de muncitor calificat auxiliar, fără precizarea exactă a postului efectiv ocupat – acela de şofer, astfel cum s-a observat din contractele individuale de muncă şi actele adiţionale. Abia pe data de 01.06.1994, persoana care era împuternicită să facă înregistrările în carbetul de muncă, tot cu prilejul unei înregistrări ce viza aplicarea salariului negociat, pe lângă categoria din care făcea parte postul ocupat de el în unitate – muncitor calificat auxiliar – a revenit şi a precizat în mod clar şi meseria pe care o exercita şi o exercitase şi până atunci – aceea de şofer.

Astfel cum s-a putut observa chiar din cuprinsul deciziei contestate, pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 86 din Legea nr.19/2000, ce precizează la alin. (1) că: „Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizia emisă de casa teritorială de pensii în termen de 45 de zile de la data depunerii cererii”.

În condiţiile în care, din probatoriul administrat, era evident că soluţia dată de pârâtă cererii sale de înscriere la pensie pentru limita de vârstă era eronată, întrucât pe parcursul întregii activităţi desfăşurate la Direcţia de Radio şi Televiziune Iaşi, actuala S.N. Radiocomunicaţii – Sucursala Iaşi, a activat ca şofer ce a efectuat prestaţii în locuri de muncă şi activităţi cu condiţii nocive, grele şi periculoase, faţă de cele arătate la punctul 206 din anexa II a Ordinului nr. 50/1990, privind încadrarea acestor posturi în grupa superioară, a solicitat să i se admită contestaţia şi pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să-i acorde drepturile ce i se cuveneau cu titlul de pensie pentru limita de vârstă, potrivit legii.

Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei formulate de B.D.P. ca nefondată, motivând că din verificarea documentelor din dosarul administrativ al reclamantului, rezulta că totalul stagiului de cotizare realizat era de 38 ani, 1 lună şi 6 zile în condiţii normale de muncă, din care: 36 ani, 8 luni şi 10 zile în condiţii normale de muncă; 1 an, 4 luni şi 7 luni – stagiu asimilat.

Având în vedere că reclamantul s-a născut la data de 1 iulie 1949 şi analizând Anexa 9 a Legii nr.19/2000 ce cuprinde vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare în funcţie de data naşterii, rezulta că reclamantul ar fi putut beneficia de pensie pentru limită de vârstă la data de 1 iulie 2014, la vârsta de 64 ani şi 10 luni şi stagiul de cotizare de 34 ani şi 8 luni.

Stagiile recunoscute în sistemul public de pensii, ca fiind realizate în grupe superioare de muncă, sunt guvernate de legislaţia din sistemul public, respectiv Legea nr. 19/2000 începând cu 01.04.2001 şi Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării în fostul sistem de asigurări sociale (emis de Ministerul Muncii şi ocrotirilor sociale, Ministerul sănătăţii, Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii şi publicat în Monitorul Oficial din 20 martie 1990).

Reclamantul nu putea beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare în sistemul public, deoarece în carnetul de muncă nu exista nici o precizare despre grupe superioare de muncă în baza legislaţiei anterioare, deşi dovada grupei de muncă se face în principal cu carnetul de muncă.

Prin urmare, în baza carnetului de muncă, reclamantul nu a desfăşurat activitate în grupe superioare de muncă.

Până la apariţia Legii nr. 49/1992 care a stabilit procentele de contribuţie la CAS diferenţiat pe grupe de muncă, deci până la data de 01.04.1992, înscrierea din carnetul de muncă referitoare la grupe de muncă este literă de lege. Pentru perioadele ulterioare intrării în vigoare a Legii 49/1992, era necesară adeverinţa eliberată de unitatea angajatoare, pentru certificarea lucrului în condiţii de muncă superioare, dacă conţinea menţiunea procentului cu care s-a contribuit la bugetul asigurărilor sociale.

Adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti nu era întocmită conform legislaţiei în materie. Perioada în care reclamantul susţinea că a lucrat în grupă de muncă era anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, 15.01.1975 – 31.03.2001, deci conform pct. 206 din Ordinul 50/1990 (care a intrat în vigoare la data de 01.03.1990), se încadrau în grupa a II-a de muncă „şoferii care efectuează prestaţii la locurile de muncă şi activităţile cu condiţii nocive, grele sau periculoase prevăzute în grupele de muncă potrivit reglementărilor în vigoare”.

Şoferii nu se încadrează în mod normal în grupe de muncă, ci doar acei şoferi care, în afară de faptul de a conduce autovehiculele, prestează şi alte activităţi – atenţie – în locuri de muncă care sunt încadrate în grupe superioare de muncă datorită condiţiilor nocive, grele sau periculoase.

Prin urmare, aceste activităţi trebuie precizate expres în adeverinţa eliberată de unitatea angajatoare, mai ales că în carnetul de muncă nu există nici inscripţionare din care să rezulte grupa de muncă sau măcar că ar fi primit vreun spor de condiţii grele sau nocive, aşa cum primesc de obicei persoanele care desfăşoară astfel de activităţi grele.

În adeverinţa întocmită de unitatea angajatoare, încadrarea în grupa a II-a de muncă se raporta la adresa Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 163/07.05.1995, prin care se preciza că se poate acorda grupa a II-a de muncă personalului care lucrează în staţiile de radiodifuziune, televiziune, translatoare tv şi radiorelee, respectându-se cu stricteţe metodologia de încadrare prevăzută în O.M.M.P.S. nr. 50/1990.

Reclamantul trebuia să dovedească faptul că a desfăşurat activităţile menţionate mai sus, încadrate în baza legii în grupa a II-a de muncă.

Casa de Pensii Iaşi a solicitat să se consemneze apărarea sa astfel:

În conformitate cu prevederile de la pct.6 din O.M.M.P.S. nr. 50/1990, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii, nominalizarea persoanelor care se încadrau în grupele I şi a – II-a de muncă se făcea de conducerile unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea persoanele respective.

Potrivit prevederilor alin.2 de la pct.15 din Ordinul 50/1990, unităţile aveau obligaţia să analizeze şi să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării ordinului, pe baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării personalului în grupele I şi a II-a de muncă începând cu 18.03.1969.

La pct.8 din ordin, se prevedea că perioada de timp în care o persoană a avut sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilea de conducerea unităţii sau prin prevederi legale.

Prin urmare, încadrarea activităţilor sau a locurilor de muncă în grupe superioare de muncă s-a efectuat sau ar fi trebuit să se efectueze la momentul apariţiei fiecărui act normativ care reglementa aceasta, iar nominalizarea persoanelor să poată fi probată cu documente verificabile, existente în cadrul unităţilor angajatoare.

Actele normative care reglementau fostele grupe de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a art. 198 din Legea nr. 19/2000.

După data de 01.04.2001 nu a mai existat baza legală pentru încadrarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe superioare de muncă, iar eliberarea adeverinţelor privind atestarea faptului că, în anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001, salariatul desfăşurase activitate în grupa a II-a de muncă, se făcea numai dacă nominalizarea persoanei s-a făcut anterior datei de 01.04.2001 prin proces-verbal, decizie, tabel, hotărâre a consiliului de administraţie şi a sindicatului, pontaje lunare, registru de evidenţă a intrărilor în subteran etc.

În prezent, angajatorii şi cu atât mai puţin deţinătorii de arhive, nu au temei legal pentru a nominaliza noi persoane ori pentru a încadra activităţi desfăşurate anterior datei de 01.04.2001 în grupe superioare de muncă, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior acestei date, prin înscrieri în carnetul de muncă conform Decretului nr.92/1976 ori prin adeverinţe.

Adeverinţele trebuie să îndeplinească condiţii de fond – mai ales de fond şi de formă – pentru a putea constitui dovezi legale, valabile conform art. 160 alin.7 din Legea nr. 19/2000.

În conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/16.04.1976 privind carnetul de muncă şi ale O.M.N. nr. 136/29.07.1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă, înregistrarea în carnetul de muncă a activităţilor desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă era obligatorie.

Casa de Pensii Iaşi a considerat că lipsa inscripţionării în carnetul de muncă a unei perioade încadrate în grupe superioare de muncă în fostul sistem de asigurări sociale era o dovadă clară că activitatea persoanei nu a fost încadrată în grupă superioară de muncă de unitatea angajatoare.

Lipsa menţiunii din carnet nu putea fi acoperită prin nici un alt act. Doar dacă ar fi existat menţiuni în carnetul de muncă, iar acestea ar fi prezentat vicii de formă sau de fond, înlăturarea acestora se putea face numai în baza adeverinţelor întocmite şi eliberate în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 590/2008.

Prin urmare, casa de pensii a considerat că era imposibil, atâta timp cât asiguratul şi unitatea angajatoare nu puteau face dovada încadrării activităţii lor în grupă de muncă, ca o altă instanţă decât cea care cunoştea faptele anterioare datei de 01.04.2001, să poată stabili, fără a vedea documentele verificabile existente în cadrul unităţilor angajatoare, dacă o persoană a desfăşurat activitate în grupe superioare de muncă.

În concluzie, a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca nefondată, menţinerea Deciziei de respingere nr. 30747/R/17.07.2008 a C.J.P. Iaşi ca fiind legală şi temeinică.

Prin sentinţa civilă nr.270 din 18.02.2009, Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatorul B.D.P. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a obligat intimata să emită în favoarea contestatorului o nouă decizie de soluţionare a cererii sale de pensionare nr. 30747/06.05.2008, cu luarea în calcul a tuturor datelor evidenţiate în adeverinţa emisă de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti, Sucursala Iaşi.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatorul B.D.P. a realizat un stagiu de cotizare de 38 ani, 1 lună şi 6 zile în condiţii normale de muncă, din care: 36 ani, 8 luni şi 10 zile în condiţii normale de muncă, iar 1 an, 4 luni şi 7 luni – stagiu asimilat.

Este adevărat că stagiile realizate în grupe superioare de muncă recunoscute în sistemul public de pensii erau reglementate de Legea nr. 19/2000 şi de Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării în fostul sistem de asigurări sociale.

În carnetul de muncă al contestatorului nu exista nici o precizare cu privire la grupa superioară de muncă, dar din adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti, Sucursala Iaşi rezulta că B.D.P. a fost angajatul acestei unităţi în perioada 15.01.1975-31.03.2001, în funcţia de şofer autospeciale, lucrând timp efectiv 100% în grupa a II-a de muncă timp de 26,2 ani. Legea nr.49/1992 a reglementat posibilitatea eliberării unei adeverinţe de unitatea angajatoare, pentru certificarea lucrului în condiţii de muncă superioare.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a invocat faptul că adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti – Sucursala Iaşi nu ar fi fost întocmită conform legislaţiei în materie, însă nu a contestat-o, pentru a fi analizată de o instanţă competentă. Nefiind contestată, adeverinţa trebuia avută în vedere ca atare, unitatea care a întocmit-o asumându-şi răspunderea pentru aceasta.

Conform legislaţiei în materie, activităţile desfăşurate trebuiau precizate expres în adeverinţa eliberată de unitatea angajatoare, mai ales că în carnetul de muncă nu exista nici o inscripţionare din care să rezulte grupa de muncă sau măcar că ar fi primit vreun spor de condiţii grele sau nocive, aşa cum primesc de obicei persoanele care desfăşoară astfel de activităţi grele, în speţă adeverinţa conţinând elementele respective.

În conformitate cu prevederile de la pct.6 din O.M.M.P.S. nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrau în grupele I şi a II-a de muncă se făcea de conducerile unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile concrete în care şi-au desfăşurat activitatea persoanele respective.

Potrivit pct.8 din Ordinul nr.50/1990, perioada de timp în care o persoană a avut sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilea de conducerea unităţii sau prin prevederi legale.

Contestatorul B.D.P., pe parcursul întregii activităţi desfăşurate la Direcţia de Radio şi Televiziune Iaşi, actuala S.N. „Radiocomunicaţii” – Sucursala Iaşi, a activat ca şofer ce a efectuat prestaţii în locuri de muncă şi activităţi cu condiţii nocive, grele şi periculoase, faţă de cele arătate la punctul 206 din anexa II a Ordinului nr. 50/1990, privind încadrarea acestor posturi în grupa superioară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, considerând-o nelegală şi netemeinică şi motivând că prima instanţă în mod greşit a reţinut că intimatul a desfăşurat activitatea de şofer la locul de muncă cu condiţii nocive, grele şi periculoase, deoarece acest fapt nu a rezultat din nici un act aflat la dosarul de pensie. În carnetul de muncă al contestatorului nu se menţiona că acesta a lucrat în grupă superioară de muncă şi nici nu preciza că a beneficiat de sporuri de condiţii grele de muncă sau de condiţii toxice ori noxe.

Recurenta a mai motivat că nu s-a respectat nici principiul contributivităţii, atâta timp cât nu existau inscripţionări în carnetul de muncă, că în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi trebuit să conteste adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti – Sucursala Iaşi. Adeverinţa este ilegală, indiferent dacă o contesta sau nu. Unitatea angajatoare este cea care răspunde faţă de salariat, dacă adeverinţa nu a fost întocmită conform legii, şi nu faţă de casa de pensii. De asemenea, actele normative care reglementau fostele grupe de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a art. 198 din Legea nr. 19/2000. După data de 01.04.2001 nu a mai existat bază legală pentru încadrarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe superioare de muncă, iar eliberarea adeverinţelor privind atestarea faptului că, în anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001, salariatul ar fi desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă, urma a se face numai dacă nominalizarea persoanei s-a făcut anterior datei de 01.04.2001 prin proces-verbal, decizie, tabel, hotărâre a consiliului de administraţie şi a sindicatului, pontaje lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.

Angajatorii şi cu atât mai puţin deţinătorii de arhive, nu au temei legal pentru a nominaliza noi persoane ori pentru a încadra activităţi desfăşurate anterior datei de 01.04.2001 în grupe superioare de muncă, ci doar pentru a atesta un fapt consumat anterior acestei date, prin înscrieri în carnetul de muncă conform Decretului nr.92/1976 ori prin adeverinţe, care trebuie să îndeplinească condiţii de fond şi de formă pentru a putea constitui dovezi legale, valabile conform art. 160 alin.7 din Legea nr. 19/2000.

În conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/16.04.1976 privind carnetul de muncă şi ale O.M.N. nr. 136/29.07.1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă, înregistrarea în carnetul de muncă a activităţilor desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă era obligatorie.

Casa de Pensii Iaşi a considerat că lipsa inscripţionării în carnetul de muncă a unei perioade încadrate în grupe superioare de muncă în fostul sistem de asigurări sociale era o dovadă clară că activitatea persoanei nu a fost încadrată în grupă superioară de muncă de unitatea angajatoare, iar lipsa menţiunii din carnet nu putea fi acoperită prin nici un alt act. Numai dacă ar fi existat menţiuni în carnet, iar acestea ar fi prezentat vicii de formă sau de fond, înlăturarea acestora se putea face numai în baza adeverinţelor întocmite şi eliberate în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 590/2008.

Prin urmare, recurenta a considerat că era imposibil ca, atâta timp cât asiguratul şi unitatea angajatoare nu puteau face dovada încadrării activităţii lor în grupă de muncă, o altă instanţă decât cea care cunoştea faptele anterioare datei de 01.04.2001, să poată stabili, fără a vedea documentele verificabile existente în cadrul unităţilor angajatoare, dacă o persoană a desfăşurat activitate în grupe superioare de muncă, cu atât mai puţin ea, care cunoştea un singur fapt palpabil.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatului şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut că prin decizia nr.40747/R/17.07.2008, contestată în cauză, s-a respins cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă formulată de B.D.P., reţinându-se că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.41(1) din Legea nr.19/2000, în sensul că vârsta la data înscrierii la pensie era mai mică decât vârsta standard de pensionare.

Problema litigioasă a fost dacă la determinarea vârstei necesare de pensionare casa de pensii avea obligaţia de a valorifica şi adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti – Sucursala Iaşi, care atesta încadrarea contestatorului în grupa a II-a de muncă, în intervalul 15.01.1975 – 31.03.2001.

A susţinut recurenta că adeverinţa nu era legală, dat fiind faptul că activitatea prestată de contestator nu se circumscria dispoziţiilor legale relative la prestare în locuri de muncă cu condiţii nocive, grele şi periculoase.

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a emis Ordinul nr.590 din 15.09.2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

În art.4 din anexa la ordin se prevede că „Angajatorii sau orice alţi deţinători de arhive sunt direct răspunzători de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţele pe are le întocmesc şi le eliberează”.

Potrivit punctului 6, „Adeverinţele nevalorificate la stabilirea şi/sau recalcularea pensiilor, întocmite şi eliberate anterior intrării în vigoare a prezentului ordin, se utilizează la stabilirea şi/sau modificarea drepturilor de pensie dacă îndeplinesc condiţiile legale de valabilitate, chiar dacă nu sunt conforme cu modelul din anexă”.

Verificând comparativ adeverinţa eliberată de S.N. „Radiocomunicaţii” S.A. Bucureşti – Sucursala Iaşi cu modelul din anexă, curtea de apel a constatat că aceasta cuprindea menţiunile minime obligatorii prevăzute de lege, astfel încât să fie valorificată la pensie.

În ceea ce priveşte încadrarea activităţii contestatorului în dispoziţiile legale invocate în adeverinţă, ca temei al grupei de muncă recunoscute, curtea a notat că, în conformitate cu art.4 al Ordinului citat anterior, angajatorul era singurul răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise. În atare situaţie, casa de pensii nu putea interveni în verificarea conformităţii datelor din adeverinţă cu actele normative ce au constituit fundamental încadrării în grupă.

Prin consecinţă, în mod corect a dispus instanţa obligarea casei de pensii de a valorifica adeverinţa la stabilirea vârstei de pensionare.

Pentru aceste considerente, curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.

Etichete: