Top

Aplicarea dispoziţiilor articolului 274 alineat (3) Cod procedură civilă. Micşorarea onorariului de avocat acordat la fond

Instanţa de recurs constată că în cauză trebuia aplicat de tribunal alineatul (3) al articolului 274 Cod procedură civilă, onorariul de avocat – de 12765 lei – apărând nepotrivit de mare faţă de valoarea creanţei pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei (54.202 lei, onorariul reprezentând 23% din valoarea creanţei).
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1354 din 7 decembrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 199/S din 2 aprilie 2009 Tribunalul Iaşi – judecător sindic a admis contestaţia formulată de debitorul SC „B.D.” SRL Iaşi şi a respins cererea formulată de creditorul SC „M.I.” SRL, având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC „B.D.” SRL. Creditorul a fost obligat să îi plătească debitorului suma de 12.765,13 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocaţi.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut că, în conformitate cu prevederile art.31 din Legea nr.85/2006, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate formula o cerere introductivă, prin creditor îndreptăţit înţelegându-se, potrivit art.3 pct.6 şi 12 din această lege, creditorul care are împotriva patrimoniului debitorului o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, într-un cuantum superior valorii prag de 10.000 lei. Din conţinutul acestor prevederi legale rezultă că, fără se a impune existenţa unui titlu executoriu, pentru a-şi valorifica creanţa prin intermediul procedurii insolvenţei, respectiva creanţă trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de a fi certă (adică să fie neîndoielnică, asupra ei să nu existe litigiu), să fie lichidă (cuantumul ei să fie precis determinat în bani), să fie exigibilă (să fie ajunsă la scadenţă, să poată fi pretinsă) şi să aibă un cuantum superior valorii de 10.000 lei. De asemenea, potrivit art.379 Cod procedură civilă, creanţa certă este şi aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte ce emană de la debitor sau recunoscute de acesta.
În speţă, creditorul a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului, arătând că acesta nu a onorat integral obligaţia de plată a lucrărilor cuprinse în devizul nr.370637/18.12.2007 şi pretinse prin factura nr.3617873 din 18.12.2007, iar neexecutarea impunea obligarea acestuia şi la plata clauzei penale în valoare de 25.000 lei, conform facturii nr.03776949 din 30.10.2008 .
În fapt, părţile în litigiu au încheiat – la data de 24.09.2007 – un contract prin care creditorul, în calitate de antreprenor, se obliga să execute, până cel târziu data de 05.10.2007, lucrări de excavaţii şi umpluturi pentru „Ansamblu de locuinţe 3 Imobile cu P + 5” situat în Iaşi, pentru un preţ de 25.710,3 euro, ce urma a fi plătit în lei, la cursul BNR din ziua emiterii facturii, pe bază de situaţie de lucrări efectiv executate, prezentată la fiecare sfârşit de lună creditorului-beneficiar al lucrărilor.
Creditorul şi-a legitimat creanţa invocată pe un deviz de lucrări neconfirmat de beneficiarul acestora, respectiv o factură care nu îndeplinea condiţia impusă de art.46 Cod comercial, aceea de a fi acceptată la plată, documente care, fiind întocmite unilateral de creditor şi purtând doar semnătura acestuia, nu puteau proba opozabil, în condiţiile convenite prin contractul încheiat, executarea lucrărilor pentru care se pretindea plata, executare care era contestată – de altfel – de debitor.
Întrucât între părţi existau serioase divergenţe în legătură cu executarea contractului încheiat, debitorul opunând excepţia de neexecutare a acestuia din partea creditorului, pronunţarea asupra speţei pe baza procedurii execuţionale a insolvenţei nu a fost posibilă, întrucât judecata nu putea merge până la a examina modul în care s-au derulat raporturile contractuale şi a stabili direct dreptul de a pretinde şi obţine plata de la debitorul obligaţiei neexecutate.
Probele cauzei au depăşit cerinţele pentru o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr.85/2006, al cărui obiect nu se putea raporta decât la verificarea creanţei şi a stării de insolvenţă, fără a se putea analiza circumstanţele relaţiei contractuale a părţilor, materializată în contractul încheiat la data de 24.09.2007, analiză care se putea realiza într-un proces, pe calea dreptului comun, cu plata corespunzătoare a taxelor judiciare şi în cadrul căruia, pe baza probelor administrate, se putea stabili existenţa sau inexistenţa obligaţiei de plată a debitorului şi respectiv neexecutarea din partea creditorului, răspunderea ce revenea părţilor şi sancţiunea ce eventual putea interveni în acest caz, în favoarea părţii care şi-a executat obligaţia.
Nu în ultimul rând, s-a reţinut că în cauză nu era întrunită nici cerinţa legală a insolvenţei, cu actele depuse debitorul demonstrând că încasa şi efectua plăţi pentru exerciţiul comerţului său, fluxul de numerar evidenţiat de aceste documente probând existenţa disponibilităţilor necesare pentru plata datoriilor sociale, pe măsură ce ele deveneau exigibile şi că – deci – neplata sumei reclamate de creditor avea alte cauze decât lipsa disponibilităţilor băneşti.
Întrucât în cauză nu s-a dovedit existenţa unei creanţe care să îndeplinească cumulativ caracterele de a fi certă, lichidă şi exigibilă, iar neplata nu a fost cauzată de lipsa lichidităţilor, ci era consecinţa unui refuz de plată justificat pe anumite apărări, ce eventual ar fi putut fi discutate într-un proces de fond, s-a admis contestaţia debitorului şi s-a respins cererea creditorului.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, judecătorul sindic a dispus obligarea creditorului la plata cheltuielilor de judecată suportate de debitor din culpa acestuia care, pentru recuperarea unui debit, a apelat la procedura insolvenţei ca la un simplu mijloc de executare, deşi aceasta este o formă de executare excepţională, ce intervine numai în situaţia în care debitorul se află în insolvenţă, pentru datorii certe, lichide şi exigibile.
Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC „M.I.” SRL Focşani, criticând modul în care a fost soluţionată cererea de deschidere a procedurii şi solicitând reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată.
Recurenta a susţinut că i s-a pus în vedere de instanţa de judecată, la cererea debitorului, plata unei cauţiuni în cuantum de 5.000 lei, în condiţiile art. 33 alineat (3) din Legea nr. 85/2006, arătând că în conformitate cu ultima teză a textului de lege „dacă nu este consemnată în termen cauţiunea, cererea introductivă va fi respinsă”, instanţa de judecată nemaiavând căderea de a cerceta fondul cauzei, neplata cauţiunii conducând la respingerea cererii – ca inadmisibilă – şi nu ca neîntemeiată (nu se mai fac cercetări pe fondul cauzei).
Or, după cum reieşea şi din cuprinsul dosarului de fond, recurenta nu şi-a executat obligaţia procesuală impusă de instanţa de judecată (a considerat că este neavenit să plătească o sumă de bani drept cauţiune, atât timp cât avea de recuperat bani de la debitor), cererea trebuind să fie respinsă fără a se mai intra în cercetarea fondului, textul de lege fiind imperativ în această privinţă şi nu dispozitiv.
A susţinut recurenta că modalitatea de soluţionare a cauzei avea o vădită importanţă, atât asupra nelegalităţii hotărârii pronunţate, cât şi asupra modului în care instanţa de fond a obligat-o la plata unor cheltuieli nerezonabile şi excesive, considerentele hotărârii creând aparenţa de legalitate a cheltuielilor. A mai pretins că obligarea sa la plata sumei de 12.765,12 lei (127.652.300 lei vechi) reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat – era disproporţionată în raport cu elementele cauzei, cheltuielile fiind nepotrivit de mari atât „faţă de valoare pricinii”, cât şi faţă de „munca îndeplinită de avocat” [art. 274 alineat (3) Cod procedură civilă]. Astfel, în ceea ce priveşte valoarea pricinii, onorariul reprezenta mai mult de o pătrime din valoarea obiectului cauzei, disproporţia fiind vădită.
În ceea ce priveşte munca prestată de avocat, apreciată unanim în doctrină ca fiind criteriul fundamental în raport cu care instanţa poate statua, în conformitate cu prevederile art. 274 alineat (3) Cod procedură civilă, asupra posibilităţilor de reducere a onorariului de avocat, a susţinut recurenta că raportat la diligenţele depuse în cauză (redactarea contestaţiei şi asigurarea unui avocat substituent pentru susţinerea acesteia pe parcursul a două termene de judecată – susţinere ce nu mai era necesară, întrucât nu s-a plătit cauţiunea), onorariul era total disproporţionat.
Nesocotirea dispoziţiilor privind stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată încalcă – potrivit jurisprudenţei CEDO – dreptul la un proces echitabil, cheltuielile de judecată trebuind să fie – în viziunea Curţii – proporţionale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat, nesocotirea acestor garanţii ale unui proces echitabil fiind sancţionată în mod frecvent ca încălcând dispoziţiile art. 6 din Convenţie.
Cercetarea elementelor de fond ale cauzei de către instanţă (s-au făcut referiri atât asupra caracterului creanţei cât şi asupra stării de insolvenţă, referiri ce stau la baza considerentelor şi în mod firesc asupra dispozitivului) nu făcea – în opinia recurentei – decât să legitimeze în mod artificial acordarea cheltuielilor de judecată, o cercetare superficială a cauzei creând impresia unei munci avocaţiale susţinute.
Formulând întâmpinare, intimata SC „B.D.” SRL a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect judecătorul sindic a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul solicitat. Intimata a învederat că recurenta a introdus cu rea-credinţă, o cerere neîntemeiată de deschidere a procedurii insolvenţei, folosind abuziv procedura specială, deşi avea la dispoziţie calea dreptului comun.
SC „B.D.” SRL a susţinut că instanţa de fond a avut nemijlocit posibilitatea de a aprecia asupra valorii serviciilor de asistenţă juridică şi de reprezentare de care a beneficiat intimata pe parcursul litigiului.
Intimata a învederat că recurenta a invocat, în susţinerea diminuării cheltuielilor de judecată, art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, fără a exemplifica însă situaţiile concrete ce aveau legătură cu prezenta cauză. Onorariul avocaţial ce a fost dovedit la dosarul de fond s-a stabilit în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile profesiei de avocat şi în conformitate cu convenţia intervenită între intimată şi societatea de avocatură care a reprezentat-o cu succes în cadrul litigiului. A susţinut intimata că, potrivit art. 30 alineat (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său”. Potrivit Codului deontologic al avocaţilor din România (Hotărârea Congresului avocaţilor din 19-20 iunie 1999), „avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de onorarii, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi justificată … modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu normele baroului din care face parte avocatul”. Totodată, potrivit art. 132 din Statutul Profesiei de Avocat din 25.09.2004: „(1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
(2) Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului.
(3) Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:
a) timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client;
b) natura, noutatea şi dificultatea cazului;
c) importanţa intereselor în cauză;
d) împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare;
e) notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului;
f) conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului;
g) avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat;
h) situaţia financiară a clientului;
i) constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante”.
Intimata a susţinut, referitor la importanţa protejării intereselor sale faţă de introducerea abuzivă a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, că simpla formulare a unei cereri privind insolvenţa unei societăţi comerciale ce activa în domeniul imobiliar al unei economii afectate de actuala criză, reprezenta un prejudiciu adus relaţiilor acesteia, atât cu partenerii economici, cât şi cu elementul esenţial supravieţuirii sale pe piaţă, respectiv clienţii. În considerarea afectării acestor relaţii, caracterizate până acum de bonitate, recurenta a introdus cererea în insolvenţă, pentru a o forţa să achite nişte sume necuvenite, în schimbul renunţării la acţiune.
Într-o altă ordine de idei, a arătat intimata, a trebuit să efectueze toate demersurile necesare pentru a preîntâmpina neajunsul eventualei admiteri a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de recurentă şi implicit a-şi proteja relaţiile cu furnizorii, antreprenorii, alţi parteneri de afaceri, precum şi cu clienţii, în special. Impactul psihologic asupra pieţei de consum (în cazul intimatei, cumpărătorii apartamentelor ce urmau a fi vândute de ea), în raport de simpla menţiune ce ar fi putut purta asupra sa – „în insolvenţă”, ar fi ajuns la cote prejudiciabile acesteia, dacă cererea abuzivă a recurentei ar fi fost admisă.
Concluzionând asupra considerării importanţei cauzei, SC „B.D.” SRL a arătat că a investit în suportul juridic pe care l-a apreciat fiind cel mai potrivit apărării sale, pentru a preîntâmpina o situaţie catastrofală existenţei pe piaţă a societăţii.
În ceea ce priveşte situaţia sa financiară, intimata a pretins că înscrisurile administrate la fond, pentru dovedirea situaţiei financiare foarte bune a acesteia, erau în continuare un criteriu determinant în susţinerea solvabilităţii sale şi a capacităţii de a efectua plăţi. Cu privire la reprezentanţii săi convenţionali, SC „B.D.” SRL a apreciat că elemente precum experienţa şi reputaţia au fost esenţiale la stabilirea remuneraţiei avocaţiale. Totodată, în susţinerea efortului profesional al reprezentanţilor intimatei, la pregătirea argumentelor invocate în susţinerea contestaţiei efectuate în fond, a fost necesară lămurirea situaţiei financiare contabile, pentru aceasta reprezentanţii convenţionali apelând la contribuţia contabilă a departamentului lor de specialitate. În acest sens, reprezentanţii convenţionali ai intimatei au efectuat într-un timp foarte scurt un efort susţinut şi cuantificat într-un număr de ore de muncă ridicat, privind sintetizarea argumentelor juridice şi contabile necesare contestaţiei formulate. Este lesne de constatat volumul de muncă depus pentru realizarea unei apărări profesioniste, standardele superioare şi, mai ales, eficiente. Cu această ocazie, intimata a solicitat instanţei să constate calitatea, amplitudinea şi complexitatea documentelor redactate de reprezentanţii legali ai SC „B.D.” SRL, care au fost depuse de aceştia în dosarul de fond, volumul mare de documente studiate, indicate ca dovezi în susţinerea şi probarea afirmaţiilor reprezentanţilor legali ai societăţii, exercitarea acestei activităţi de asistenţă juridică în mod temeinic la termenele de judecată, prin pregătirea de documente şi folosirea mijloacelor legale pentru apărarea cu probitate şi în mod profesionist a intereselor SC „B.D.” SRL. Referitor la constrângerile de timp sub imperiul cărora a fost nevoită avocatul să lucreze, intimata a solicitat instanţei de judecată să constate că asistenţa juridică profesionistă a fost furnizată către SC „B.D.” SRL având în vedere termenele speciale impuse de lege în diferite situaţii, termene cum a fost, cu titlu de exemplu, cel de 10 zile de la primirea cererii, în care societatea pretins debitoare trebuia să conteste starea de insolvenţă, prevăzut de art. 33 alineat (2) din Legea nr. 85/2006.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este în parte fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit articolului 33 alineat (3) teza finală din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dacă nu se consemnează în termen cauţiunea cererea introductivă va fi respinsă. Astfel ar fi trebuit să procedeze în cauză judecătorul sindic, fără a mai examina existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a SC „M.I.”SRL Focşani asupra SC „B.D.” SRL Iaşi. Soluţia de respingere a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei era însă corectă, motiv pentru care se cuvenea a se proceda numai la înlăturarea considerentelor din sentinţă care priveau incidenţa art. 3 punctul 6 din Legea nr. 85/2006 şi a articolului 379 Cod procedură civilă.
Recursul era fondat cu privire la aplicarea de tribunal a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă. Aplicarea textului menţionat s-a făcut greşit, ceea ce a atras incidenţa punctului 9 al articolului 304 Cod procedură civilă.
Curtea de apel a reţinut că – potrivit alineatului (1) al articolului 274 Cod procedură civilă – partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În speţă, SC „M.I.” SRL era parte căzută în pretenţii. Alineatul (3) al articolului 274 stabileşte – însă – dreptul judecătorului de a mări sau micşora onorariile avocaţilor, la care va fi obligată partea căzută în pretenţii, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Instanţa de recurs a constatat că în cauză trebuia aplicat de tribunal alineatul (3) al articolului 274 Cod procedură civilă, onorariul de 12.765 lei noi apărând nepotrivit de mare faţă de valoarea creanţei pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei (54.202 lei, onorariul reprezentând 23% din valoarea creanţei). Verificând constituţionalitatea textului menţionat, Curtea Constituţională – în Decizia nr. 493 din 29 mai 2007 – a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, era cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu – convertit în cheltuieli de judecată – urma a fi suportat de partea potrivnică (dacă a căzut în pretenţii), ceea ce presupunea în mod necesar ca onorariul să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea faţă de partea potrivnică – care era terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale – era consecinţa însuşirii sale de instanţă, prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa a dobândit caracter cert, lichid şi exigibil. Instanţa de contencios constituţional a citat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care – atunci când soluţionează pretenţiile la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţilor – statuează că acestea urmează a fi recuperate de la partea adversă numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Aplicând considerentele cu caracter general ce au precedat la speţa de faţă, curtea de apel a reţinut că în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei – respectiv în contestaţia debitoarei – cheltuielile aferente onorariului de avocat, solicitate de debitoare cu titlu de cheltuieli de judecată, au fost făcute în cuantumul reţinut de judecătorul sindic, dar nu s-au situat la un nivel rezonabil, raportat la valoarea creanţei pentru care s-a cerut deschiderea procedurii.
În baza art. 304 punctul 9 şi art. 312 alineat (3) Cod procedură civilă, curtea a admis recursul, modificând în parte sentinţa recurată, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, al căror cuantum a fost redus la 5.420 lei noi (10% din valoarea creanţei pretinse), cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii.

Etichete: