Desfiinţarea sentinţei primei instanţe în apel cu trimitere pentru rejudecare conform art.297 alin.(l) Cod procedură civilă. Nelegalitatea deciziei din apel.

Prin decizia civilă nr.304/AC/17.11.2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.6883/279/2007 a fost admis apelul formulat de reclamantul V. M., împotriva sentinţei civile nr.2029/2008 a Judecătoriei Piatra Neamţ, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 28.02.2008 Judecătoria Piatra Neamţ a respins ca nefondată acţiunea pentru partaj bunuri comune formulată de reclamantul V. M. în contradictoriu cu pârâta A. S., care a fost obligat să îi plătească acesteia suma de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

La pronunţarea hotărârii prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la 12.03.1994 iar prin sentinţa civilă nr. 1216 din 21.03.2007 Judecătoria Piatra Neamţ a desfăcut prin divorţ această căsătorie.

A mai reţinut că la data de 13.04.1992 pârâta a cumpărat, cu plata preţului în rate, un apartament situat în municipiul Piatra Neamţ, str. A., bl. B 12, nr. 59, în baza Contractului de vânzare – cumpărare nr. 6420/1991, ocazie cu care a fost încheiat şi Contractul pentru cumpărarea de locuinţe din fondul locativ de stat cu plata în rate nr. 5647/1991, în care reclamantul şi sora lui figurează ca şi garanţi ai cumpărătoarei.

Întrucât dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost dobândit la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare şi întrucât la acel moment părţile nu erau căsătorite, prima instanţă a apreciat că revine reclamantului obligaţia de a proba faptul că are calitatea de coproprietar. Nu are relevanţă sub acest aspect cine a plătit ulterior ratele lunare şi nici cine a efectuat îmbunătăţiri la apartament.

Cei doi martori propuşi de reclamant şi înscrisurile pe care le-a depus la dosar nu au convins însă prima instanţă că a existat o convenţie a părţilor în sensul ca apartamentul în discuţie să devină bun comun şi nici că reclamantul ar fi avut vreo contribuţie la achitarea avansului. în lipsa acestor dovezi s-a considerat că nu are relevanţă nici eventuala relaţie de concubinaj a părţilor la momentul achiziţionării apartamentului care, din declaraţiile martorilor propuşi de pârâtă, se pare că nu a existat la acel moment.

În această situaţie judecătoria a considerat că eventuala contribuţie a reclamantului la plata preţului nu îi poate conferi acestuia decât un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate asupra apartamentului ce se solicită a fi partajat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, greşit intitulat recurs atât în raport de prevederile art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv sunt supuse apelului, cât şi în raport de valoarea apartamentului supus partajării, apreciată la aprox. 60.000 Euro.

Apelantul a criticat sentinţa invocând că din probele administrate reiese că relaţia sa de concubinaj cu pârâta a debutat anterior anului 1990, întrucât aceasta era divorţată de primul ei soţ încă din anul 1986, că împreună cu ea a cumpărat cu plata preţului în rate, în anul 1991, apartamentul solicitat a fi partajat, cu intenţia de a constitui bun comun după căsătorie, că până la căsătoria încheiată în anul 1994 au achitat împreună ratele în regim de coachiziţie iar ratele plătite după acest moment au în mod evident caracter de bun comun.

În dovedire a depus copia sentinţelor civile nr. 3107 din 07.07.1986 şi nr. 1029 din 28.02.2008 ale Judecătoriei Piatra Neamţ.

Pârâta – intimată A. S. a depus întâmpinare (f. 20 – 21) în care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică deoarece semnarea de către reclamant şi de către sora acestuia a contractului de vânzare – cumpărare cu plata în rate a apartamentului nu constituie o dovadă a calităţii acestuia de coproprietar.

A mai invocat că a locuit în acest apartament din anul 1987 cu titlu de chiriaş, împreună cu fiul ei, că la data achiziţionării lui nu era în relaţie de concubinaj cu reclamant, relaţie ce a debutat la începutul lui 1994, an în care s-au şi căsătorit, şi că acest apartament este proprietatea sa deoarece reclamant nu a avut nici o contribuţie la achitarea avansului şi a ratelor deoarece trebuia să plătească atât pensie de întreţinere pentru copilul născut din prima lui căsătorie cât şi ratele la un autoturism achiziţionat tot atunci. O dovadă în plus în acest sens o constituie şi faptul că apelantul şi-a făcut mutaţia la adresa acestui apartament abia în septembrie 1998.

Analizând motivele invocate tribunalul a apreciat că apelul este fondat.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului pe motiv că pârâta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, moment ce se situează înainte ca părţile să se fi căsătorit, iar reclamantul nu a făcut dovada că a contribuit la achitarea avansului şi a convenţiei ca apartamentul să devină bun comun după căsătorie.

Din considerentele sentinţei civile de divorţ nr. 1216 din 21.03.2007 reiese însă că părţile au intrat în relaţii de concubinaj când minorul N. – L., născut din prima căsătorie a pârâtei la 11.01.1980, avea doar 5 ani, aşadar cu mult timp înainte de 13.04.1992 când aceasta a cumpărat apartamentul.

Ori, în aceste condiţii, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, prima instanţă trebuia să lămurească situaţia reală a relaţiilor dintre părţi deoarece este greu de presupus că părţile intenţionau să convieţuiască şi chiar să se căsătorească şi, în acelaşi timp, să dobândească bunuri în mod separat.

De asemenea, prima instanţă a apreciat greşit că nu ar avea relevanţă cine a plătit ulterior ratele la apartament şi nici cine a efectuat îmbunătăţiri la acesta pe considerentul că eventuala contribuţie în acest sens a reclamantului i-ar conferi doar un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate asupra apartamentului ce se solicită a fi partajat. Dreptul de creanţă îi conferă reclamantului posibilitatea de a fi despăgubit cu contravaloarea cotei lui de contribuţie la achitarea preţului apartamentului şi de aceea prima instanţă trebuia ca, pe bază de probe, să determine care este această contribuţie şi nu să respingă ca nefondată acţiunea.

Procedând astfel, tribunalul a apreciat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei motiv pentru care în temeiul art. 297 teza I Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâta A. S., care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunţate în apel şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Recurenta a arătat că netemeinic şi nelegal tribunalul a considerat că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei şi în consecinţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art.297 alin. 1 Cod procedură civilă.

Curtea a constatat recursul fondat, pentru următoarele considerente:

Soluţia Tribunalului Neamţ a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.297 alin. 1 Cod procedură civilă.

Potrivit acestor prevederi legale, în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Textul de lege menţionat prevede expres şi limitativ două situaţii în care instanţele de apel pot desfiinţa hotărârea primei instanţe cu trimitere spre rejudecare.

In cauză, Tribunalul Neamţ a făcut o aplicare greşită a prevederilor art.297 alin. 1 Cod procedură civilă deoarece din considerentele hotărârii apelate, rezultă cu certitudine că litigiul dedus judecăţii a fost examinat pe fond, câtă vreme prima instanţă a analizat susţinerile părţilor implicate în proces prin prisma dispoziţiilor ce reglementează comunitatea de bunuri, respectiv a dispoziţiilor art.30 din Codul familiei.

Faptul că instanţa nu a lămurit situaţia reală a relaţiilor dintre părţi la data dobândirii bunului a cărei partajare se solicită nu echivalează cu o necercetare a fondului procesului.

Instanţa de fond a concluzionat în mod expres de ce apartamentul în litigiu nu are caracter de bun comun şi prin urmare este incontestabil faptul că fondul litigiului a fost soluţionat.

Tribunalul, ca instanţă de apel, constatând că nu au fost lămurite toate aspectele pentru a califica imobilul în cauză ca bun comun sau bun propriu avea posibilitatea să lămurească acest aspect având în vedere caracterul devolutiv al apelului.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor art.297 alin.l Cod procedură civilă, a împiedicat examinarea criticilor aduse prin motivele de apel şi a determinat o necercetare a fondului căii de atac, situaţie în care s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art.312 pct.5 Cod procedură civilă şi în consecinţă a fost admis recursul, casată hotărârea recurată şi trimisă cauza la tribunal pentru rejudecarea apelului.

Etichete: Desfiinţarea sentinţei primei instanţe