Top

ACŢIUNEA RECLAMANŢILOR (JUDECĂTORI), ÎN CONTRADICTORIU CU PÂRÂŢII TRIBUNALUL BOTOŞANI, CURTEA DE APEL SUCEAVA, MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR PENTRU OBLIGAREA PÂRÂŢILOR LA PLATA UNEI DESPĂGUBIRI EGALE CU SUMELE REPREZEN

O astfel de acţiune, a fost respinsă ca nefondată, avându-se în vedere Decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J., dată în interesul legii, prin care s-a stabilit că, aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi, se acordă numai pentru anii 2001-2002.

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 238/39/14.07.2008, reclamanţii A.D., A.C. ş.a., , au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Botoşani, Curtea de Apel Suceava şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pentru opozabilitate Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea primilor trei pârâţi la plata unei despăgubiri egală cu sumele reprezentând prima de concediu pe anii 2003 – 2006, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii şi obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor să pună la dispoziţia Ministerului Justiţiei sumele necesare plăţii acestor drepturi.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin O.U.G. 146/2007, s-a reglementat obligativitatea acordării sumelor de bani reprezentând prime de vacanţă mai multor categorii de salariaţi din sistemul public.

În fapt, legiuitorul a recunoscut obligaţia de plată a acestor prime, inclusiv magistraţilor şi asistenţilor judiciari ale căror drepturi băneşti erau reglementate de Legea 50/1996, aşa cum reiese din art. 1 alin. 2: „Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, conform alin. (1): funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiţiei, membrii corpului diplomatic şi consular al României, precum şi alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale”.

Raţiunea acestui text de lege constă în faptul că legiuitorul a intenţionat să acorde prima de vacanţă tuturor categoriilor de bugetari care au beneficiat de aceste drepturi, care au fost suspendate de la aplicare printr-o succesiune de acte normative, datorită constrângerilor bugetare din perioada 2001 – 2006 impuse anual de organismele financiare internaţionale.

De altfel, chiar în preambulul acestui act normativ, legiuitorul justifică acordarea acestor drepturi prin înlăturarea inechităţilor dintre persoanele care au obţinut primele de concediu în baza unor hotărâri judecătoreşti şi persoanele care nu au primit primele respective, elemente ce vizează interesul public şi constituie o situaţie extraordinară.

O interpretare restrictivă, per a contrario, a acestor dispoziţii legale, în sensul lipsei unei prevederi exprese în cuprinsul acestui act normativ şi a categoriei magistraţilor duce la crearea unei inechităţi de natură socială şi juridică şi la discriminarea acestei categorii profesionale, în raport de toate celelalte categorii sociale şi profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres plata acestor drepturi.

Această inechitate nu s-ar putea justifica, ca urmare a faptului că, odată ce prin această ordonanţă de urgenţă legiuitorul a recunoscut că statul român urmează a efectua plăţile tuturor acestor categorii profesionale, rezultă cu evidenţă că prin legea bugetului de stat s-au alocat fonduri speciale în acest sens, deci şi categoria magistraţilor şi asistenţilor judiciari beneficiază de aceste drepturi.

Mai menţionează reclamanţii, că drepturile salariale ale magistraţilor şi asistenţilor judiciari erau reglementate prin acelaşi act normativ cu drepturile salariale ale personalului auxiliar din organele autorităţii judecătoreşti, respectiv Legea nr. 50/1996, însă paradoxal, fără a exista o motivaţie legală, legiuitorul le-a suspendat de la aplicare, prin mai multe acte normative succesive, ulterior, magistraţii şi asistenţii judiciari fiind chiar omişi din aceste texte de lege, împrejurare care creează o situaţia discriminatorie în cadrul sistemului autorităţii judecătoreşti, întrucât drepturile de salarizare ale personalului auxiliar, inclusiv cele privind prima de concediu constituie un corolar al drepturilor reglementate clasei magistraţilor, mai ales în privinţa salarizării.

În mod absurd, dacă s-ar omite categoria magistraţilor şi a asistenţilor judiciari de la plata acestor drepturi, prin O.U.G. 146/2007, s-ar genera o situaţie inechitabilă în raport de categoria personalului auxiliar, care ar primi primele de vacanţă, având reglementare expresă, respectiv ar exista o nouă situaţie discriminatorie, în raport de toate celelalte categorii profesionale, beneficiare ale acestor drepturi, potrivit O.U.G. 146/2007.

Nu este de ignorat faptul că art. 1 alin. 2 din O.U.G. 146/2007 stabileşte că „intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanţe, conform alin. 1: funcţionarii publici, …, precum şi alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale”, astfel, legiuitorul a avut în vedere şi clasa de magistraţi, care în prezent beneficiază de primele de vacanţă – prin reglementare specială, respectiv Legea nr. 45/2007, de aprobare a O.U.G. 27/2006.

Prin Decizia 23 din 12.12.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că prima de concediu se acordă magistraţilor şi personalului auxiliar numai pentru perioada 2001 – 2002, dar această hotărâre a fost modificată prin încheierea din 21 mai 2007 privind îndreptarea unor erori materiale, astfel că s-a stabilit dreptul la acordarea primei de concediu doar pentru personalul auxiliar în intervalul ulterior datei de 31.12.2002.

Potrivit art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului ratificată prin Legea 30/1994, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. Instanţa trebuie să hotărască asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale persoanei, în mod independent şi imparţial.

Art. 14 din Convenţie, cu titlu marginal „Interzicerea discriminării”, arată că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 al. 2 lit. e pct. 1 şi 3 din O.G. 137/2000, art. 14 din CEDO şi Constituţia României.

Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A arătat pârâtul că obligaţia de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor necesare pentru cheltuieli de personal şi de acordare a drepturilor băneşti cuvenite revine ordonatorilor de credite.

Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiei invocate, tribunalul reţine următoarele:

Conform art. 7 din H.G. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, acesta este ordonator principal de credite, ori potrivit Legii 500/2002 şi H.G. 208/2005, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile ce sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.

Astfel, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectului ordonatorilor de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În aceeaşi idee, art. 1 din O.G. 22/2002, aprobată prin Legea 288/2002 prevede că executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Faţă de aceste considerente, urmează ca instanţa să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Pe fondul cauzei instanţa reţine următoarele:

Prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 411 alin. 1 din Legea 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002.

Art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă stabileşte că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe.

În pronunţarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 50 alin. 2 din OUG 177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, au fost abrogate celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestea, din Legea 50/1996, respectiv şi dispoziţiile referitoare la dreptul magistraţilor la o primă pentru perioada concediului de odihnă.

Această ordonanţă a intrat în vigoare la data de 01.01.2003 (art. 50 alin. 1 din OUG 177/2002).

Potrivit art. 2 alin. 1 din OG 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare, se înţelege orice deosebire, excludere restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronic necontagioasă, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Atât timp cât dispoziţia legală ce reglementa plata primei de concediu în favoarea magistraţilor a fost abrogată, nu se poate vorbi de discriminare în înţelesul OG 137/2000, pentru un drept care nu mai este ocrotit de lege.

De asemenea, prin OUG 146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 – 2006.

Prin urmare nu se poate reţine că s-a creat o discriminare în raport cu personalul care urmează a beneficia de prevederile acestei hotărâri întrucât nu sunt situaţii comparabile.

În cazul reclamanţilor dreptul nu era recunoscut şi ocrotit de lege începând cu 01.01.2003, cu această dată fiind abrogată dispoziţia legală ce reglementa plata primei de concediu pe când HG 146/2007 se referă la salariaţii pentru care dispoziţiile legale ce reglementau plata primei de concediu au fost suspendate succesiv, nu abrogate, cum este cazul reclamanţilor.

În cazul personalului la care se referă HG 146/2007 dreptul la prima de concediu era prevăzut, recunoscut de legile de salarizare.

Faţă de aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale mai sus arătate, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Etichete:

ACŢIUNEA RECLAMANŢILOR (PERSONAL AUXILIAR DE SPECIALITATE LA O INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ), ÎN CONTRADICTORIU CU PÂRÂŢII MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR , CURTEA DE APEL SUCEAVA ŞI TRIBUNALUL SUCEAVA, PENTRU OBLIGAREA PÂRÂŢILOR

În cauză s-au constatat ca fiind relevante susţinerile din întâmpinarea pârâtului Ministerului Justiţiei, care a subliniat că legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordinul ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei

Prevederile OG nr. 137/2000, nu sunt incidente în cauză.

Prin acţiunea adresată Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi înregistrată la data de 1.10.2008, reclamanţii R.C. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii M.J., T., Curtea de Apel Suceava şi M.F., au solicitat obligarea pârâţilor la plata către fiecare reclamant a echivalentului stimulentelor primite în perioada 2006-2008 de funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul M.J. (asimilat personalului auxiliar), cu titlu de despăgubiri; a sumei actualizată la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale la sumele solicitate potrivit OG nr. 9/2000, de la data naşterii dreptului la acţiune până la plata efectivă, conform art. 1084-1086 Cod civil.

Au solicitat să fie obligat M.E.F.P. să vireze sumele necesare efectuării plăţii către M. J.; să fie obligat M.J. la virarea către Curtea de Apel Suceava. a sumelor necesare efectuării plăţii; să fie obligată Curtea de Apel Suceava la virarea către T. a sumelor necesare efectuării plăţii către reclamanţi; să fie obligată Curtea de Apel Suceava. să efectueze pentru fiecare reclamant cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă; să fie obligaţi pârâţii la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că astfel cum reiese din adresa nr. 42140, 42717/30.04.2008 emisă de M.J., ca urmare a solicitării unor informaţii de interes public de A.F. judecătorilor din Oltenia, în perioada 2006-2008, personalului din cadrul M.J. i-au fost acordate în repetate rânduri stimulente, din fondul constituit potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 147/1997.

În acest sens, au fost emise următoarele ordine: Ianuarie 2006- OMJ nr. 419; mai 2006 – OMJ nr. 1209; august 2006 – OMJ nr. 1853; octombrie 2006 – OMJ nr. 2360; decembrie 2006 – OMJ nr. 2800, 2801, 2832; martie 2007 – OMJ nr. 800; aprilie 2007 – OMJ nr. 779, 933; mai 2007 – OMJ nr. 2100, 2101, 2102, 2104, 2143; iunie 2007 – OMJ nr. 1349, 1381, 1476, 1478, 1381, 1477, 1636, 1678, 1679, 1675; iulie 2007 – OMJ nr. 1817, 1857, 1872, 1897, 1778; august 2007 – OMJ nr. 2100, 2101, 2102, 2103, 2104, 2143; septembrie 2007 – OMJ nr. 2259, 2260, 2278, 2307, 2390, 2391, 2393, 2389, 2325; octombrie 2007 – OMJ nr. 2762, 2763, 2358, 2619, 2620, 2621, 2622, 2623, 2624, 2626, 2535, 2536, 2537, 2489; noiembrie 2007 – OMJ nr. 2967, 2968, 2969, 2970, 2972, 2972, 2973, 2974, 2975, 2976, 2966; decembrie 2007 – OMJ nr. 3196, 3197, 3198, 3199, 3200, 3421, 3449, 3515, 3525; ianuarie 2008 – OMJ nr. 3556, 72, 77, 111, 112, 132; februarie 2008 – OMJ nr. 133, 317, 318, 453, 473,474, 476, 591; martie 2008 – OMJ nr. 519; aprilie 2008 – OMJ nr. 791, 1125, 1127.

Potrivit Normelor interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 146/1997privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei, aprobate prin OMJ nr. 1008/C din 19 mai 2006, fondul destinat stimulării personalului din sistemul justiţiei, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, se constituie din diferenţa de 75% din recuperarea sumelor din cheltuieli judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerul Public pentru desfăşurarea proceselor penale, precum şi din amenzile judiciare.

Sumele constituite în acest fel se utilizează pentru stimularea judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, personalului economic, tehnic, administrativ şi de serviciu din cadrul instanţelor judecătoreşti, a personalului M.J., al I.N.C., al I. N.E.C., precum şi a personalului din Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu.

Repartizarea sumelor pentru instanţele judecătoreşti şi instituţiile subordonate Ministerului Justiţiei, destinate stimulării personalului, se face de către ordonatorul principal de credite.

Repartizarea sumelor destinate stimulării personalului în cadrul instanţelor judecătoreşti se face pe ordonatori secundari şi terţiari de credite, prin ordin al ministrului justiţiei, ţinându-se seama, în principal, de gradul de colectare a acestor sume la nivelul ordonatorilor secundari şi terţiari de credite.

Reclamanţii au mai arătat că deşi potrivit prevederilor Normelor interne atât magistraţii, cât şi personalul asimilat magistraţilor au drepturi egale în ce priveşte repartizarea de stimulente, tratamentul cu privire la acordarea acestora nu a fost egal.

Astfel personalul auxiliar de specialitate din instanţe nu a beneficiat şi nu beneficiază de asemenea sume considerabile, în raport cu munca efectivă şi responsabilitatea acesteia. Sumele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele acordate personalului din Ministerul Justiţiei prin aceste ordine.

Au mai susţinut că eventualele susţineri ale pârâtului Ministerul Justiţiei, în sensul că nu există un drept al personalului din sistemul justiţiei şi inclusiv a reclamanţilor la acordarea de stimulente, ci doar o posibilitate recunoscută de lege ordonatorilor de credite de a acorda primii sau stimulente, nu pot fi luate în considerare, întrucât deşi este vorba doar de un drept eventual sau o vocaţie a magistraţilor de a fi premiaţi sau stimulaţi, această „posibilitate” a ordonatorilor de credite de a premia doar anumite categorii de personal nu trebuie interpretată ca fiind un drept discreţionar al ordonatorului de credite, nesusceptibil de abuz, ci dimpotrivă, în măsura în care ordonatorul de credite hotărăşte acordarea acestor premii şi stimulente este obligat să respecte principiul nediscriminării în cadrul relaţiilor de muncă, consacrat de art. 5 din Codul muncii, care interzice faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate „în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. 2” (art. 5 alin. 4 din Codul muncii), dar care produc efectele unei discriminări directe.

Că, de altfel, este evident, în cazul dat, că, în realitate, M. J. nu dovedeşte criteriile avute în vedere la acordarea stimulentelor în discuţie exclusiv asimilaţilor magistraţilor, salariaţi întocmai ca şi cei din urmă, dar stimulaţi discriminatoriu cu sume importante, acesta excluzând de la acordarea stimulentelor întreaga categorie a magistraţilor şi a personalului auxiliar şi aceasta indiferent de calificativele anuale obţinute de aceştia, rezultatele meritorii, obţinute de-a lungul activităţii, complexitatea sarcinilor de serviciu şi modul de îndeplinire a acestora, calitatea activităţii desfăşurate de magistraţi şi personalul auxiliar.

Pârâtul M. J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Pârâtul susţine că, pentru ca o faptă să poată fi calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

– existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile);

– existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, republicată;

Totodată, tratamentul diferenţiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.

De asemenea, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii politice.

Aşadar, nu orice diferenţă de tratament semnifică discriminare ; pentru a putea fi reţinut tratamentul diferenţiat, injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, ea să nu-şi găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Or, în această speţă rezultă în mod evident că nu poate fi vorba de discriminare: reclamanţii sunt personal auxiliar şi conex iar categoriile faţă de care se consideră discriminaţi sunt funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul M.J..

Făcând abstracţie de faptul că ordinele enumerate de reclamanţi în susţinerea acţiunii se referă la toate categoriile de personal din cadrul M.J., ordinele emise de ministrul justiţiei prin care s-au acordat stimulente personalului din aparatul propriu nu pot reprezenta probe utile şi concludente pentru dovedirea stării de discriminare, dar nici nu pot determina o sumă exactă pe care ar putea să o pretindă reclamanţii, acestea variind de la o persoană la alta.

Aceasta deoarece legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordin al ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei. Legea nr. 146/1997 prevede la art. 25 alin. 2 numai modalitatea de constituire a fondului cu destinaţie specială pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei fără să instituie reguli privind eventualele categorii de beneficiari ai stimulentelor, care urmau a fi stabilite în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.

Având în vedere dreptul invocat de reclamanţi, starea de discriminare nu există nici faţă de alte categorii profesionale ale acestor stimulente, căci ar putea exista discriminarea doar în cazul recunoaşterii, folosinţei sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.

Pârâtul M.E.F., prin mandatara sa, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocând prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 317/2005 privind legea bugetului de stat pe anul 2006 şi ale art. 5 alin.1 din Legea nr. 486/2006 – legea bugetului de stat pentru anul 2007.

În esenţă, acest pârât a susţinut că nu are calitate de ordonator principal de credite, lui nerevenindu-i potrivit legii decât obligaţia de aprobare a statelor astfel întocmite de ordonatorii de credite, care în cauză sunt M.J. şi, respectiv, T.

Examinând în conformitate cu prevederile art.137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, mai întâi excepţia invocată de pârâtul M.E.F., instanţa o constată neîntemeiată.

Astfel, este de observat că M.E.F. este cel care ordonează activităţile legate de sistemul bugetar; că, potrivit art. 16 lit. a, 18 pct. 2 lit. b, 19 şi 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, acest ordonator de credite asigură utilizarea fondurilor destinate finanţării altui ordonator de credite.

De asemenea, potrivit art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.

Faţă de cele de mai sus, se va respinge, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Cu referire la fondul cererii, instanţa a constatat neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

Astfel, strict legat de fondul cauzei şi lăsând deoparte orice alt considerent din cele relevate de reclamanţi prin acţiune, în întâmpinare pârâtul M. J. în mod judicios a subliniat că legea recunoaşte ordonatorilor de credite doar o posibilitate de a acorda premii sau stimulente, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite prin ordinul ministrului justiţiei, neexistând nici un act normativ care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi stimulente fiecărui salariat din sistemul justiţiei.

Nu sunt incidente în cauză prevederile OG nr. 137/2000.

Este de observat că în prezenta cauză, reclamanţii au invocat o vocaţie, dar nu un drept prevăzut şi garantat de lege.

Este de subliniat şi faptul că, prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3.07.2008, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţa are competenţă să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Etichete: