Top

Spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din îndemnizaţia brută de încadrare, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.

Sentinţa nr. 829 din 3.09.2007 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă (dosar nr. 2283/40/2007), prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor (personal auxiliar de specialitate) şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Botoşani să le plătească sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, spor calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.05.2005 – 1.02.2007, este legală. Este de reţinut că România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi protocoalele adiţionale prin Legea nr. 30/1994, iar conform art. 11 corelat cu art. 20 din Constituţia României, atât Convenţia, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene, fac parte din dreptul intern.

Or, prin eliminarea acordării unui spor stabilit prin lege, printr-un act normativ de nivel inferior unei legi organice, cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, situaţie constatată printr-o decizie de speţă a instanţei supreme, respectiv decizia nr. XXXVI din 7.05.2007 (publicată în M. Of. nr. 715/23.10.2007), în condiţiile în care atât activitatea magistraţilor cât şi a personalului auxiliar se desfăşoară în condiţii de risc, stres şi suprasolicitare, sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, aşa încât eliminarea menţionată nu este justificată în mod legal, obiectiv sau rezonabil, fiind contrară, legislaţiei interne şi internaţionale.

Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani, înregistrată sub nr. 2283/40 din 1.06.2007, reclamanţii B.G. ş.a. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Tribunalul Botoşani, solicitând obligarea acestora la plata actualizată a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizaţia brută de încadrare, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, pentru perioada 1.05.2004 – 1.02.2007, respectiv 1.05.2004 – 1.08.2005 pentru reclamanta A.A., cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea, reclamanţii au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a stabilit acordarea unui spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate.

S-a mai susţinut că, deşi pentru magistraţi acordarea acestui spor a fost abrogată prin O.U.G. nr. 177/2002, pentru personalul auxiliar de specialitate, dispoziţiile art. 47 din legea enunţată au rămas aplicabile până la abrogarea lor prin O.G. nr. 8/2007, act normativ ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor.

S-a mai susţinut că la stabilirea acestui spor legiuitorul a avut în vedere condiţiile de risc şi suprasolicitare neuropsihică în care personalul din justiţie îşi desfăşoară activitatea, condiţii care în prezent s-au acutizat datorită creşterii volumului de activitate, a cerinţelor de calitate şi eficienţă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 au fost abrogate prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea legii, începând cu data de 1.10.2000, aceasta fiind o problemă de legiferare, considerând ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind abrogarea textului enunţat din Legea nr. 50/1996, începând cu data intrării în vigoare a O.G. nr. 8/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 829 din 3.09.2007, Tribunalul Botoşani a dispus următoarele:

– a admis în parte acţiunea reclamanţilor B.G. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Tribunalul Botoşani;

– a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Botoşani să plătească reclamanţilor sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996 republicată în M.O. nr. 563/1999, spor calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 1 mai 2005 – 1 februarie 2007, respectiv până la 1 august 2005 pentru reclamanta A. A., sume ce vor fi actualizate în funcţie de indicii de inflaţie începând cu data scadenţei fiecăreia în parte şi până la plata efectivă;

– a respins ca nefondat capătul de cerere privind cheltuieli de judecată.

Prin considerentele sentinţei, Tribunalul Botoşani a reţinut că, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 – republicată, s-a stabilit că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică magistraţii, precum şi personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.

S-a mai reţinut că deşi în cauză s-a invocat abrogarea textului art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea legii menţionate, această apărare nu a fost primită faţă de încălcarea normelor constituţionale referitoare la delegarea legislativă dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituţie: „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta” şi cum prin art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe doar cu privire la modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele judecătoreşti, în mod nelegal prin O.G. nr. 83/2000 s-a procedat la abrogarea unor dispoziţii ale Legii nr. 50/1996, cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 – 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prin care s-a stabilit că modificarea, completarea şi abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

S-a argumentat că, deşi prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării şi completării legii, prin ordonanţa emisă s-a dispus şi abrogarea nelegală a unor dispoziţii ale legii, cu depăşirea competenţei stabilite în mod expres prin Legea nr. 125/2000.

S-a mai reţinut că, atunci când legislativul a intenţionat să acorde executivului abilitarea pentru abrogarea unor texte legale a prevăzut în mod expres această situaţie în cuprinsul legii de abilitare, fiind enunţat în acest sens textul art. 1 lit. Q pct. 3 din Legea nr. 125/2000 prin care Guvernul a fost abilitat să emită ordonanţa pentru abrogarea art. 2 alin. 3 pct. B lit. d din Decretul nr. 247/1997.

Considerând că abrogarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost nelegală, constatând că subzistă raţiunea pentru acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acţiunea a fost admisă în parte cu respingerea capătului de cerere pentru plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

În motivare, recurentul a susţinut că, deşi prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti se prevedea că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii precum şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, acest text a fost abrogat prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001, fiind enunţate în acest sens dispoziţiile art. 1 pct. 42 privind abrogarea art. 47.

S-a mai susţinut că prin O.G. nr. 83/2000 s-a realizat practic un nou sistem de salarizare prin stabilirea unei indemnizaţii lunare pe funcţii în raport de nivelul instanţelor, precum şi vechimea în magistratură prevăzută de Legea nr. 92/1992, ca unică formă de remunerare a activităţii, acelaşi recurent invocând şi faptul că prin expunerea de motive la acest act normativ se prevedea abrogarea tuturor îndemnizaţiilor şi sporurilor de care beneficiază în prezent magistraţii.

În consecinţă, urmare a adoptării acestui act normativ, drepturile salariale ale magistraţilor nu au fost diminuate, ci au fost majorate substanţial prin stabilirea indemnizaţiilor raportat la valoarea de referinţă sectorială şi aplicarea coeficientului de multiplicare.

Totodată, s-a motivat că abrogarea art. 47 din Legea 50/1996 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor constituţionale care permiteau intervenţia în domeniul legii ordinare prin ordonanţe şi cum O.G. nr. 83/2000 a fost aprobată prin lege, act de acelaşi nivel cu Legea nr. 50/1996, a considerat recurentul că au fost respectate atât prevederile constituţionale cât şi cele de tehnică legislativă.

Recursul, motivat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, s-a constatat că reclamanţii se încadrează în categoria personalului auxiliar de specialitate al organelor autorităţii judecătoreşti, că prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 cu modificarea şi completările ulterioare privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti s-a prevăzut că pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică atât magistraţii, cât şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50 % din salariul de bază brut lunar.

În mod similar, prin Legea nr. 56/1996 privind salarizarea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie ale magistraţilor asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal cu modificările şi completările ulterioare s-a stabilit prin art. 231 că: „pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, judecătorii şi magistraţii asistenţi beneficiază de un spor de 50 % din salariul de bază brut lunar, aplicarea acestui spor fiind stabilită şi pentru personalul de execuţie de specialitate, conform Legii nr. 126/2000 de aprobare a O.G. nr. 55/1997.

În temeiul art. 107 alin. 3 din Constituţia publicată în M.Of. nr. 233/22.11.1991 (actualul art. 108 din Constituţia revizuită , publicată în M.O. nr. 767/31.10.2003): „Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta”. Ori, prin Legea nr. 125 din 14 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 331/17 iulie 2000, Guvernul a fost abilitat să emită anumite ordonanţe în unele domenii de activitate expres prevăzute în art. 1.

Astfel, în domeniul salarizării, conform celor expres specificate la art. 1 lit. Q pct. 1, s-a acordat abilitarea de modificare şi completare a Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti – republicată, fără a se face referire la vreo abrogare. Abilitatea de abrogare a unor acte normative a fost acordată în mod expres doar atunci când legiuitorul şi-a exprimat această opţiune (ex: art. 1 lit. Q pct. 3, care priveşte abrogarea art. 2 alin. 3 pct. B lit. d din Decretul nr. 247/1977 cu privire la încadrarea cadrelor militare permanente în grupele I, II sau III de muncă).

În temeiul legii de abilitare enunţată a fost emisă O.G. nr. 83 din 29 august 2000, publicată în M.Of. nr. 425/1.09.2000 care, aşa cum o defineşte şi titlul, doar a modificat şi completat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Din analiza Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, dar şi a titlului O.G. nr. 83/2000 nu rezultă nici o investire pentru abrogarea unor dispoziţii legale, fiind încălcate atât dispoziţiile art. 108 din Constituţie, dar şi textul lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000. Mai mult, se constată că fără a fi abilitat de a modifica dispoziţiile Legii nr. 56/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor-asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal la care, prin Legea nr. 125/2000 nu se face nici o referire, au fost abrogate nelegal unele dispoziţii ale acestei legi, respectiv dispoziţiile art. 2, 6, 12, 121, 13, 131, 231, deşi în mod surprinzător, prin Legea nr. 126 din 17 iulie 2000 a fost aprobată O.G. nr. 55/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 pentru salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ale magistraţilor asistenţi şi ale celorlalte categorii de personal, acordându-se acelaşi spor magistraţilor asistenţi şi personalului de execuţie.

Pe de altă parte, la emiterea O.G. nr. 83/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, prin care s-a dispus şi abrogarea unor dispoziţii ale Legii nr. 50/1996, au fost încălcate nu numai dispoziţiile legale din legea fundamentală şi legea de abilitare nr. 125/2000 dar şi dispoziţiile legale stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative obligatorii conform art. 3 la elaborarea proiectelor de lege la elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale celorlalte autorităţi cu astfel de atribuţii, dar şi a dispoziţiilor art. 4 referitoare la ierarhia actelor normative, fără a se putea depăşi limitele de competenţă instituite printr-un act normativ şi nici nu se poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia.

Este de menţionat şi faptul că potrivit Legii nr. 24/2000 modificarea, completarea sau abrogarea sunt evenimente legislative care pot interveni după intrarea în vigoare a unui act normativ şi sunt reglementate în mod distinct.

Este adevărat că prin O.G. nr. 83/2000 s-a modificat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti respectiv, art. 2, în sensul stabilirii dreptului magistraţilor de a beneficia pentru activitatea desfăşurată de o indemnizaţie de încadrare lunară, stabilită pe funcţii în raport de nivelul instanţelor şi parchetelor cu vechime în magistratură, atât această indemnizaţie, cât şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, raportându-se la valoarea de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.

Nu poate fi primită însă susţinerea că prin stabilirea indemnizaţiei lunare pe funcţii în raport de nivelul instanţelor şi parchetelor şi a vechimii în magistratură, aceasta ar fi fost unica formă de remunerare a activităţii şi, drept consecinţă, s-ar fi abrogat toate celelalte indemnizaţii sau sporuri pentru magistraţi, întrucât, pe de o parte, nu există o asemenea prevedere în O.G. 83/2000, dar nici în actele normative ulterioare din domeniul salarizării a magistraţilor, dar şi a personalului auxiliar, cum ar fi O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată prin Legea nr. 347/2003, O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de persoane din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 145/2007 referitoare la salarizarea magistraţilor, respectiv O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi ale parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei.

Susţinerea recurentei privind abrogarea tuturor sporurilor din Legea nr. 50/1996, ca măsură legislativă interpretată în contextul modificării sistemului de salarizare nu poate fi primită, câtă vreme alte sporuri reglementate prin lege, cum ar fi sporul de stabilitate sau adaosul la indemnizaţia de încadrare în raport cu vechimea efectivă, sporul de toxicitate, de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, sporul de 30%, respectiv 40%, stabilit conform art. 11 alin. 1 din O.U.G. 177/2002 şi art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 60/2004, prevăzut pentru perioada 11 aprilie 2002 – 1 aprilie 2006 pentru activitatea de combatere a infracţiunilor de corupţie a fost acordat unor anumite categorii de magistraţi, fiind constatată însă existenţa unei discriminări directe, conform Hotărârii nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, dar şi a Deciziei nr. VI a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în compunerea Secţiilor Unite prin soluţionarea recursului în interesul legii.

Concluzia ce se impune în cauză este aceea că prin art. 1 pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 au fost încălcate atât normele legale de principiu referitoare la delegarea legislativă, dispoziţiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe dar şi dispoziţii de tehnică legislativă aşa cum au fost stabilite prin Legea nr. 24/2000. Ori, încălcarea acestor norme nu poate fi acoperită prin Legea nr. 334/2001 din moment ce aceasta se referă doar la modificările şi completările Legii nr. 50/1996.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă care, admiţând recursul în interesul legii, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 şi art. 6 din O.U.G. nr. 160/2000 cu privire la acordarea sporului de vechime a hotărât că acesta nu a fost abrogat, argumentând că: „stabilirea indemnizaţiei lunare ca unică formă de remunerare nu poate înlătura un drept cu caracter general dobândit prin vechimea în muncă, din moment ce valoarea procentuală la care se referă nu a fost înlăturată printr-o dispoziţie expresă a legii, adoptată în forma impusă prin normele de tehnică legislativă stabilite prin Legea nr. 24/2000”.

Înlăturarea acestui drept ar contraveni şi dispoziţiilor art. 49 (actualul art. 53 din Constituţia revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 53 din Constituţia României se prevede că: „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, legea fundamentală stabilind şi anumite condiţii în cazul restrângerii unor drepturi, în sensul că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Este de reţinut şi faptul că România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi protocoalele adiţionale, prin Legea nr. 30/1994, iar conform art. 11 corelat cu art. 20 din Constituţia României, atât Convenţia cât şi jurisprudenţa Curţii Europene fac parte din dreptul intern. Ori, prin eliminarea acordării unui spor stabilit prin lege, printr-un act normativ de nivel inferior unei legi organice, cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, situaţie constatată printr-o decizie de speţă a instanţei supreme, respectiv decizia XXXVI/7.05.2007 publicată în M.Of. nr. 715/23.10.2007, în condiţiile în care atât activitatea magistraţilor cât şi a personalului auxiliar se desfăşoară în condiţii de risc, stres şi suprasolicitare, sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, aşa încât eliminarea menţionată nu este justificată în mod legal, obiectiv sau rezonabil, fiind contrară legislaţiei interne şi internaţionale.

Drept consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 107 alin. 3 (art. 108 din Constituţia revizuită), art. 114 (art. 115 din Constituţia revizuită), art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti în corelaţie cu dispoziţiile Codului muncii, conform cărora drepturile salariale nu pot face obiectul unei restrângeri şi limitări, dar şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind date motive de nelegalitate a sentinţei şi nici motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Etichete: