Top

Recalcularea pensiei de serviciu raportat la dispoziţiile Lg. 119/2010

Asupra acţiunii de asigurări sociale de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. … la data de 04.10.2010, contestatorul …, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a formulat contestaţie împotriva deciziei de pensionare nr. … privind recalcularea pensiei de serviciu, solicitând anularea deciziei de pensionare nr. …, menţinerea deciziei de pensionare nr. … şi obligarea pârâtei la recalcularea retroactivă începând cu 1.09.2010 şi până la zi a diferenţei reţinute din pensia netă în sumă de 4730 lei precum şi a dobânzii legale.
În motivarea acţiunii contestatorul arată faptul că a beneficiat de prevederile Legii 567/2004, în vigoare la acel moment, decizia având caracter irevocabil raportat la prevederile Legii 19/2000 ce completează dispoziţiile Legii 567/2004, singura excepţie fiind cea a majorării cuantumului pensiei în raport cu rata inflaţiei şi evoluţia preţurilor de consum.
Însuşi spiritul Legii 19/2000 reflectă obligaţia legală a autorităţilor de a menţine cuantumul aflat în plată dacă, în urma recalculării, rezultă o pensie mai mică, obligaţie prevăzută de art. 2 al.3 Legii 19/2000, dispoziţie ce nu a fost abrogată.
Mai mult, Statul Român, fiind semnatarul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – ratificată la 20.06.1994 – este obligat să respecte, prin întreaga sa conduită legislativă, executivă şi jurisdicţională, prevederile acesteia şi a protocoalelor adiţionale, în cauza de faţă relevant fiind Protocolul nr. 1 privind protecţia proprietăţii.
Astfel, suma calculată în baza textelor de lege în vigoare la momentul soluţionării cererii de pensionare ca fiind cuantumul cuvenit constituie un „bun” protejat de prevederile art. 1 din Protocolul nr.1, cuantumul dreptului de pensie fiind un drept de creanţă asimilat noţiunii de bun şi protejat ca atare.
În consecinţă, diminuarea acestei creanţe, chiar şi în baza unui act normativ intervenit ulterior emiterii deciziei de pensionare, contravine dispoziţiilor proteguitoare ale art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contestatorul a arătat că, ţinând cont şi de dispoziţiile constituţionale privind prioritatea aplicării legislaţiei comunitare în raport cu cea naţională care încalcă în mod evident un act normativ de bază al Uniunii Europene, se impune admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate ca fiind nelegală şi menţinerea deciziei în baza căreia a încasat pensia cuvenită până la data de 01.09.2010.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 87 raportat la art. 155 lit. d şi f, art. 156 din Legea 19/2000, art. 1 al Protocolului nr.1 Adiţional la Convenţie, art. 68 al.1 – 4 şi 7 din Legea 567/2004, art. 18-19 din Hotărârea nr. 290/2001 în vigoare.
S-au anexat, în fotocopie, decizia contestată şi cea din 20.01.2010, act de identitate, o dovadă de comunicare, 2 cupoane de pensii, acte medicale.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei pentru următoarele motive: contestatorul a fost înscris la pensie prin decizia din 20.01.2010 în baza înscrisurilor emise de Ministerul Apărării – Direcţia Instanţelor Militare, conform Legii 567/2004. Prin decizia din 30.08.2010, emisă în baza Legii nr. 19/2010 şi HG 737/2010, pensia de serviciu a reclamantului a devenit pensie în înţelesul Legii 19/2000 şi i s-a atribuit acel punctaj mediu anual şi cuantumul pensiei din sistemul public corespunzător acestuia.
Decizia contestată este emisă conform formatului adoptat de MMFPS prin Ordinul nr. 671/30.07.2010. Prin nota MMFPS nr. 2474/12.08.2010 s-a pus în vedere ca, în conformitate cu prevederile art. 4 al.2 din Legea nr. 119/2010, să se încaseze de către intimată cuantumul pensiilor de serviciu recalculate prin determinarea punctajului mediu anual utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000.
Principiile ce guvernează sistemul public de pensii sunt: egalitatea, unicitatea, solidaritatea socială, obligativitatea, contributivitatea, repartiţia, autonomia. Astfel, principiul obligativităţii înseamnă că persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor. Principiul contributivităţii înseamnă că fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.
Convenţia recunoaşte dreptul la pensie în sensul că oricine a contribuit la un sistem de asigurări sociale are dreptul de a primi contraprestaţii de asigurări sociale. Nici o convenţie internaţională şi nici o organizaţie internaţională sau europeană nu poate interveni în legislaţia internă în sensul de a stabili cuantumurile pensiei.
În drept s-a invocat Legea 19/2000.
S-a anexat, în copie, documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei contestate.
Faţă de actele si lucrările dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Prin decizia nr. … contestatorul …. a fost înscris la pensie de serviciu conform Legii nr. 567/2004, beneficiind de o pensie de 5700 lei; drepturile au fost stabilite începând cu data de 01.02.2010. Pe lângă pensia de serviciu s-a stabilit o pensie de asigurări sociale în cuantum de 1415 lei conform Legii 19/2000, diferenţa dintre pensia de serviciu şi pensia de asigurări sociale suportându-se de la bugetul de stat.
Prin decizia din 30.08.2010 pensia a fost recalculată conform Legii nr. 119/2010 şi HG 737/2010 coroborate cu cele ale Legii 19/2000, contestatorului fiindu-i atribuit punctajul mediu anual stabilit prin decizia din 20.01.2010 şi cuantumul pensiei corespunzător acestuia de 1415 lei. Prin această decizie pensia de serviciu a reclamantului a devenit pensie în înţelesul Legii 19/2000
Prin prezenta acţiune contestatorul, în contradictoriu cu intimata C.J.P. Iaşi, solicită anularea acestei decizii, menţinerea deciziei de pensionare nr. … şi plata retroactivă a drepturilor de pensie cuvenite.
Legea 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor prevede la art. 1 lit. c: „Pe data intrării in vigoare a prezentei legi, următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si Alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările si completările ulterioare: c) pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti si al parchetelor de pe lângă acestea;”; art. 3 alin 3 : „ (3) În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se elaborează metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute la art. 1, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”; art. 4 alin 1 lit. b: „ 1) Recalcularea pensiilor prevăzute la art. 1 se realizează de către instituţiile in evidenţa cărora se află persoanele beneficiare, după cum urmează: b) într-o perioadă de 30 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 3 alin. (3), pentru pensiile prevăzute la art. 1 lit. c)—h)” .
HG 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor prevede la art. 1 „ (1) Prezenta hotărâre a Guvernului are ca obiect de reglementare stabilirea metodologiei de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor” Art. 3 alin 1 : „ (1) În cazul persoanelor cărora la data stabilirii pensiei de serviciu li s-a determinat şi punctajul mediu anual în sistemul public, potrivit Legii nr. 19/2000, cu modificările si completările ulterioare, în cadrul procesului de recalculare li se atribuie acel punctaj mediu anual si cuantumul pensiei din sistemul public corespunzător acestuia” .
Analizând decizia atacată prin prisma dispoziţiilor legale interne, incidentă în cauză, aşa cum au fost redate mai sus, instanţa constată că decizia de pensionare nr. … a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât prevederile ce au stat la baza recalculării pensiei, au fost declarate constituţionale prin decizia nr. … a Curţii Constituţionale.
Analizând decizia atacată prin prisma dispoziţiilor legale internaţionale însă, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
De asemenea, art. 20 alin 2 din Constituţia României prevede că : „2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” .
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: art. 17 : „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin 2 din Constitutia Romaniei, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”.
Conform alin 4 al aceluiaşi articol „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, art. 4 alin 3 teza II-a şi a III-a Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010) stipulează că : „Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. ” . Art. 6 alin 1 teza 1 şi teza 2 şi alin 3 din Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ) prevede expres că : „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile si principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”.
„Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii. ” (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului european.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ) prevede la art. 17 alin 1 referitor la dreptul de proprietate că: (1) Orice persoană are dreptul de a de?ine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. “ şi art. 52 alin 1 şi 3 “ (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. 3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă ”.
Înainte de a trece la verificarea încălcării drepturilor recunoscute reclamantei de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa reţine posibilitatea sa de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale, în condiţiile în care constată că normele interne vin în contradicţie cu acestea .
În ceea ce priveşte Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca principiu general, dispoziţiile acesteia au forţă constituţională şi supralegislativă .
Este de observat că normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern – self executing – obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impun tuturor autorităţilor publice române deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă .
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispoziţiilor sale în dreptul lor intern însă acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internaţional coroborate cu spiritul Convenţiei şi cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenţiei prevede că părţile contractante “recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile” pe care aceasta le defineşte, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispoziţiilor Convenţiei în dreptul intern al statelor contractante (C.E.J. a impus pentru prima dată acest principiu – al aplicabilităţii directe a art. 12, devenit art. 25, al Tratatului în hotărârea Van Gend en Loos din 5.2.1963, rămasă de referinţă).
În aceeaşi jurisprudenţă constantă a CCJE, s-a dispus : ’’judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional’” (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77 ).
Recent, Curtea Europeană a subliniat: chiar dacă statele contractante nu au obligaţia formală de a încorpora Convenţia şi protocoalele adiţionale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarităţii rezultă că jurisdicţiile naţionale au obligaţia să interpreteze şi să aplice înseşi normele lor de drept intern în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat şi aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenţiei, din care face parte integrantă şi jurisprudenţa instanţei europene ( 30 mai 2000, Carbonara et Ventura împotriva Italiei, paragraf 68; 22 martie 2001, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraf 49). Încă de la primele sale hotărâri Curtea a reţinut că drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le înscrie în Titlul I sunt recunoscute direct oricărei persoane care se află sub jurisdicţia statelor contractante ( 18 iunie 1971, DE Wilde, Ooms şi Versyp înpotriva Belgiei, paragraf 82) confirmată de curând şi prin faptul că, prin jurisprudenţa sa, Convenţia are aplicabilitate directă în toate statele contractante ( 27 martie 2003, Scordino împotriva Italiei).
Totodată instanţa de contencios a drepturilor omului a reţinut că este fundamental pentru mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie ca sistemele naţionale de drept să permită redresarea eventualelor încălcări ce s-au produs, Curtea exercitând controlul său cu respectarea principiului subsidiarităţii ( 10 mai 2001, Z et autresc/Royaume – Uni, paragraf 103).
Nu în ultimul rând, CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI prin OPINIA nr. 9/10.11.2006 adresată Comitetului de Miniştrii a Consiliului Europei art. C lit. c) pct. 45 reţine statuările CJCE potrivit cărora : „45. CCJE subliniază că este recomandabil ca, în timpul modificării legislaţiei, legiuitorii să aibă în vedere recomandările Consiliului Europei. În mod similar, judecătorii, atunci când interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor internaţionale, chiar şi celor care sunt considerate “soft law”” dar şi acelea potrivit cu care : „ CCJE încurajează, în ciuda diferenţelor dintre sistemele legale din Europa, eforturile pe care sistemele naţionale le pot face, în calitatea lor de interpreţi şi garanţi ai regulii de drept, dacă este necesar prin organizarea de schimburi de experienţă, pentru asigurarea faptului că dreptul naţional, incluzând jurisprudenţa, respectă jurisprudenţa CEDO; în particular, prin asigurarea redeschiderii unui caz, după ce CEDO a statuat existenţa unei violări a Convenţiei şi a Protocoalelor Adiţionale, iar violarea nu poate fi îndepărtată sau reparată în alt fel decât prin audierea cauzei;” .
Reţinând această bogată jurisprudenţă, este evident că, în cazul în care instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
În acelaşi sens, este şi literatura de specialitate care arată că : „ Judecatorul naţional – ca organ al statului independent de puterea legiuitoare – poate aplica în mod direct Recomandarea (2004)5 a Comitetului de Miniştri catre statele membre privind verificarea compatibilitătii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O. (adoptată la 12.05.2004, la cea de-a 114-a sesiune). Modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct.12 din Anexa la Recomandarea mai sus menţionată: “pentru asigurarea compatibilitaţii, este suficient sa se procedeze la schimbari de jurisprudenţa şi de practica. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurata prin simpla neaplicare a masurilor legislative respective“. Punctul III.28 din aceiaşi Anexa la Recomandare prevede ca modalitate de verificare a compatibilitaţii legilor în vigoare şi a practicii administrative de catre instituţiile judiciare urmatoarele: “verificarea poate avea loc în cadrul procedurilor judiciare iniţiate de persoane care au calitate procesuala activa sau chiar de organe ale statului, persoane sau organisme care nu sunt afectate direct “
Contrar unor opinii, constatarea de către Curtea Constituţională a României, în cuprinsul deciziei nr.871/25.06.2010 publicată în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De altfel chiar Curtea Constituţională, prin decizia nr.1.344 din 9 decembrie 2008 a reţinut faptul că nu are atribuţia de rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti, arătând că : „De altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta”
Pentru aceste considerente se poate aprecia că normele cuprinse în Convenţie şi protocoalele adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate .
Dacă deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, acestea nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea, atât timp cât instanţele judecătoreşti sunt obligate, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate, astfel încât nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor de către instanţa de judecată prin aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaţionale .
Deşi CEDO a apreciat că interpretarea Convenţiei şi a actelor sale adiţionale trebuie să se facă în maniera în care statele să poată respecta obligaţiile internaţionale şi să nu împiedice tendinţa actuală de extindere şi intensificare a cooperării internaţionale( CEDO – Marea Cameră, Waite şi Kennedy împotriva Germaniei, hotărârea din 18 februarie 1999, paragraf 72), tot aceasta a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate nu acordă o protecţie echivalentă cu cea asigurată de Convenţie .
Trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenţiei în calitate de instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaţionale ( 23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75, 30 iunie 2005 – Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi împotriva Irlandei, paragraf 156 ) .
Totodată, raportat la art. 17 alin 1 din Carta Universală a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu art. 6 alin 3 din Tratatul Privind Uniunea Europeană – Versiunea Consolidată, urmează ca, în baza art. 52 alin 3 din Carta Universală a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, instanţa să verifice respectarea dreptului de proprietate al reclamantei, ocrotit de dispoziţiile comunitare, prin prisma jurisprudenţei CEDO, având în vedere că „înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată”, urmând a fi cuprinse într-o singură analiză a jurisprudenţei relevante .
Plecând de la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 17 alin 1 din Carta Universală a Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene, instanţa constată că reclamanta beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare a fost dispusă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, însă este lipsită de această proprietate, prin dispoziţiile legale naţionale enunţate mai sus .
În aceste condiţii, evident aceste norme naţionale vin în contradicţie directă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 17 alin 1 din Carta Universală a Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene, aşa încât, instanţa este obligată – conform art. 20 alin 2 din Constituţia României – să facă aplicarea directă a reglementărilor internaţionale
Cu privire la domeniul de aplicare a art. 1 al Protocolului nr. 1, începând cu cauza Sporrong et Lonnroth c/Suediei, şi până la ultimele hotărâri adoptate în materie, instanţa de contencios european al drepturilor omului a stabilit că el cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele şi anume:
-prima, care enunţă principiul respectării proprietăţii;
-a doua, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; -cea de-a treia, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor. Aşa cum s-a statuat în cauza cauza Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, ultimele două reguli trebuie interpretate prin prisma principiului general enunţat în prima regulă, deoarece se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor .
Important în analiza hotărârilor menţionate în cuprinsul hotărârii este faptul că interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se bazează pe valoarea de principiu a hotărârilor Curţii Europene, aceasta nefiind o instanţă care pronunţă decizii de speţă care să fie aplicate doar în situaţii identice celei avută în vedere de instanţa europeană ci, principiile statuate de Curtea EDO sunt izvor de drept şi se aplică întocmai ca şi dispoziţiile Convenţiei .
Cu privire la drepturile de creanţă, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi fosta Comisie, au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamanta poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (20 noiembrie 1995, Pressos Compania Naviera SA ş.a. c/Belgiei- 20 noiembrie 2005, M. De Napoles-Pocheco c/Belgiei, 4 iulie 1978. nr. 7742/1977, A. B and Company A S c/Germaniei; 9 septembrie 1998,nr.38817/1997, Lenzing AC c/ Rouyane-Uni, 28 septembrie 2004; Kopecky c/Slovaciei, 8 ianuarie 2008. Naanyan et Deryan c/Turciei, §44; 29 ianuarie 2009. Sud Fondi S.RL ş.a. c/Italiei).
În cauza Buchen v. Cehia (36541/97), reţinând de asemenea că pensia constituie un drept patrimonial, Curtea a decis că „limitarea nejustificată a unui drept recunoscut magistratului, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art.1. par.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dar şi o discriminare în sensul art.1 din Constituţie şi art. 1din Protocolul nr.12” ;
De asemenea, în acelaşi sens, Curtea a reţinut că : „…din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii sociale, indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a act 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” – Stec et autres c/Royaume-Uni.
Nu în ultimul rând, instanţa reţine şi hotărârea CEDO din 12 octombrie 2004 dată în cauza Kjartan Ásmundsson versus Islanda (60669/00), instanţa de contencios european al drepturilor omului a stabilit că : „Dreptul la pensie al reclamantului este un bun în sensul acestei dispoziţii din Convenţie”, confirmându-şi încă odată jurisprudenţa constantă dar şi hotărârea din 9 decembrie 1994 dată în cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, unde Curtea a constatat existenţa dreptului de proprietate şi în situaţia în care, deşi reclamanţii nu au intrat efectiv în posesia drepturilor pecuniare stabilite de hotărârea nr. 13910/79 Tribunalului de Primă Instanţă din Atena, anularea ulterioară de către stat a acestora echivalează cu nerespectarea dreptului de proprietate . Astfel, Curtea a reţinut că „deşi proprietatea nu fost transferată de stat, efectul combinat al alineatelor 2 şi 3 din articolul 12 a dus la privarea de facto a proprietăţii lor, deoarece rezultatul a fost literalmente de a anula datoriile care decurg dintr-un premiu final şi obligatoriu al curţii de arbitraj” (paragrafele 59 – 63) .
Suplimentar, instanţa reţine şi hotărârea CEDO din 8 decembrie 2009 dată în cauza Wieczorek c. Poloniei (18176/05), în care, instanţa de contencios european al drepturilor omului a stabilit că : „în cazul în care o persoană are un drept stabilit în temeiul dreptului intern, reprezentat de o pensie de asigurări sociale, un astfel de beneficiu ar trebui să fie privit ca un interes de proprietate care se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr 1 pentru persoane care îndeplinesc cerinţele sale (paragraf 57)” ca de altfel şi în Cauza Kjartan Asmundsson versus Islanda, în care s-a statuat că : „efectuarea de contribuţii la un fond de pensii poate, în anumite circumstanţe, să creeze un drept de proprietate şi un astfel de drept poate fi afectată de modul în care fondul este distribuit (a se vedea Bellet, Huertas şi nos Vialatte c. Franţei (dec.),. 40832/98, 40833/98 şi 40906/98, 27 aprilie 1999, şi Skorkiewicz v. Polonia (dec.), nr 39860/98,. unu iunie 1999)” – paragraf 39 teza a II-a.
Relativ la existenţa bunului şi incidenţa încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţa reţine faptul că, prin hotărârea pronunţată în cauza Muller contra Austriei, Curtea a decis că o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrâneţe .
De asemenea, referitor la garantarea unui cuantum al pensiei ce face obiectul protecţiei art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţie, instanţa reţine cauza PRAVEDNAYA c. Rusia (Cererea nr. 69529/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004), în care Curtea a considerat că prin privarea reclamantei de dreptul de a primi o pensie într-o sumă determinată într-o hotărâre definitivă, statul a deranjat echilibrul echitabil, existent între interesele aflate în joc. În consecinţă, Curtea a hotărât în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 ( paragraful 41), în acelaşi sens fiind şi hotărârea dată în cauza Pressos Compania Naviera SA şi alţii c. Belgia (paragraful 43) unde a reţinut că „O astfel de interferenţă cu drepturile fundamentale ale reclamanţilor este contradicţie cu menţinerea unui echilibru just între interesele aflate în joc” .
Totodată, prin Hotărârea din 18 februarie 2009, dată în cauza Andrejeva contra Letoniei (nr. 55707/00), Curtea a statuat că există o încălcare a art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 1 şi a art. 6 din Convenţie, obligând statul să plătească despăgubiri reţinând că dreptul la pensie, astfel cum a fost stabilit administrativ de autorităţile letone constituie un „bun” în sensul Convenţiei, chiar dacă pensia a fost recalculată pentru viitor .
În final, instanţa mai reţine că în materie de prestaţii sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie.
Este evident că dreptul contestatorului era născut la momentul la care i s-au stabilit iniţial drepturile privitoare la pensie, fiind întrunite condiţiile Legii nr. 567/2004, art. 68 alin 1 şi 7, aşa cum de altfel recunoaşte şi intimata.
Aşadar, pensia contestatorului, la care aceasta are dreptul în baza muncii prestate, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Tot cu privire la cuantum şi la lipsa de relevanţă a principiului contributivităţii, instanţa mai reţine şi hotărârea din 28 iulie 2009 dată Cauza Rasmussen c. Poloniei (38886/05), în care, CEDO a statuat : „ Cu toate acestea, în cazul în care, un stat contractant are în vigoare o legislaţie de asigurări privind plata de drept a unei prestaţii de protecţie – fie condiţionată sau nu pe plata prealabilă a contribuţiilor – legislaţia trebuie să fie considerată ca o proprietate care se încadrează în domeniul de aplicare a articolului 1 pentru persoane care îndeplinesc condiţii (Stec şi alţii, v Regatul Unit, [GC], (dec.), nr 65731/01 şi 65900/01, § 54, CEDO 2006 -.). Mai mult, în cazul în care cuantumul prestaţiei este redusă sau întreruptă, aceasta constituie o ingerinţă în dreptul asupra bunurilor, care necesită să fie justificată de interes general (Kjartan Ásmundsson v. Islanda, Hotărârea din 12 octombrie 2004, CEDO 2004-IX)” – paragraf 71.
Având în vedere că aşa cum s-a stabilit anterior, contestatorul era titular al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, urmează a fi analizate condiţiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr. 1, înscrie trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează : a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional . Jurisprudenţa organelor Convenţiei a mai adăugat o condiţie specifică situaţiei de privare de proprietate, şi anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului . Tot ca o creaţie jurisprudenţială s-a impus o condiţie comună atât în privinţa privării de proprietate, cât şi în materia limitărilor acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv, orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere la instituirea ei.
După cum a decis cu valoare de principiu fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de dreptului intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia (Comisia EDH, 15 ianuarie 1998, nr. 19734/92, X c/Italia).
B.1. Existenţa unei ingerinţe :
Reducerea pensiei contestatorului cu peste 70% pentru viitor şi lipsirea acestuia de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea contestatoarei de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
B.2. Privarea de proprietate să fie prevăzută de lege :
Condiţia prevederii de către lege a privării de proprietate este îndeplinită dacă există o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate şi dacă această lege îndeplineşte calităţile determinate de Curte în jurisprudenţa sa, respectiv : să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor şi HG 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor, îndeplinesc condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei CEDO .
B.3. Ingerinţa să fie impusă de o cauză de utilitate publică :
Potrivit expunerii de motive a Legii nr.119/2010, adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaţionale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economica a României, ca o măsură cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi in anul 2010, apreciindu-se că „diminuarea dezechilibrelor existente menţinerea deficitului bugetar in limite sustenabile creează premisele relansării economice” măsura fiind necesară şi pentru „menţinerea acordurilor cu organismele financiare internaţionale”. În aceeaşi expunere s-a arătat că “ apariţia unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj uriaş între cea mai mare şi cea mai mică pensie plătită de stat” iar „ Existenţa unor acte normative care reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor sisteme de pensii de tip public in prezent, îngreunează în mod evident funcţionarea sistemului de pensii”
Aşadar, transformarea unor categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare (pensiile speciale), în pensii în intelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale a fost determinată de menţinerea deficitului bugetar şi relansarea economică dar şi de asigurarea sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii publice, de eliminarea discrepanţelor privind contribuţia la bugetul asigurarilor sociale şi inegalitatile de alocare a resurselor pentru finantarea pensiilor publice precum şi de eliminarea legilor speciale de pensionare, care prevad criterii diferite, mai avantajoase, in favoarea anumitor categorii profesionale.
Şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor privind un „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică
Relevantă în analizarea ingerinţei este şi reţinerea instanţei de contencios european al drepturilor omului din cauza Wieczorek c. Poloniei (18176/05; a mai fost menţionată), în care a stabilit că : „În cazul în care valoarea unui beneficiu este redusă sau întreruptă, aceasta poate să constituie o ingerinţă cu posesiunile care necesită să fie justificată (a se vedea Kjartan Ásmundsson, citată mai sus, § 40, şi Rasmussen c. Poloniei, nr. 38886/05, § 71, 28 aprilie 2009). Un aspect important în evaluarea unor astfel de interferenţe în temeiul prezentei dispoziţii este dacă dreptul reclamantului de a obţine beneficii din sistemul de asigurări sociale în cauză a fost încălcat într-o manieră care rezultă din afectarea de esenţa drepturilor sale de pensie (a se vedea Domalewski c. Poloniei (dec.), nr. 34610/97, CEDO 1999-V).” – paragraf 57 teza finală.
B.4. Proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit :
Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la posibilitatea controlului de proporţionalitate, instanţa reţine faptul că, instanţa de contencios european al drepturilor omului, a statuat faptul că o reglementare a folosinţei bunurilor care urmăreşte un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporţionalităţii, consacrând principiul unui real control de proporţionalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 ( CEDO – Marea Cameră, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei, paragraf 85) şi confirmată ulterior printr-o jurisprudenţă constantă (28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78) .
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut că „ o interferenţă cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un “echilibru just” între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protecţie individuală a drepturilor fundamentale.
Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structura articolului 1 astfel că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit „ Pressos Compania Naviera SA şi alţii c. Belgia – paragraful 38 – (în acelaşi sens cauza Sfintele Mănăstiri împotriva. Greciei , hotărârea din 09 decembrie 1994, seria A nr.301 A, p.23 şi paragraf 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, Hirschhorn împotriva României, nr. 29294, paragrafele 93-94).
În aceste condiţii, trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, dacă această măsură nu obligă contestatoarea să suporte o sarcină disproporţionată, situaţie în care, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski împotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176). Obligaţia de indemnizare a proprietarului este o cerinţă, chiar dacă este de creaţie jurisprudenţială, impusă de convenţie pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispoziţiile de protecţie instituite de art. 1 din Protocolul nr. 1 .
Potrivit statuărilor instanţei de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu, principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei acestui drept şi asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, cererea nr. 21893/93 , hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, paragraful 40, Jantea împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
Legea nr.119/2010 nu oferă contestatorului posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus contestatoarei o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea pensiei contestatorului, ca urmare a recalculării, cu peste 70% şi imposibilitatea acestuia de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al contestatoarei, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporţionalităţii consacrat de jurisprudenţa CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general prin privarea contestatoarei de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispoziţiile legii speciale, respectiv a Legii nr. 567/2004 art. 68 alin 1 şi 7.
În acest sens, a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin, hotărârea din 18 noiembrie 2004 – PRAVEDNAYA c. Rusia – paragrafele 40 – 41 : „Curtea consideră că prin privarea reclamantei de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată într-o hotărâre judecătorească definitivă, statul a rupt echilibru corect între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis Pressos Compania Naviera SA şi alţii c. Belgia , hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr 332,. § 43)”
De altfel, chiar Curtea Constituţională a României, în jurisprudenţa sa anterioară a recunoscut că o normă care conduce la reducerea pensiilor este constituţională doar în măsura în care : „În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită şi aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior. ”- decizia nr. 120/15.02.2007. Nu în ultimul rând chiar instanţa de contencios constituţional recunoaşte neconformitatea Legii nr. 119/2010 cu dispoziţiile constituţionale ( art. 1 alin 5 şi art. 47 din Constituţie), reţinând în decizia nr. 871/25.06.2010 : „Critica de neconstituţionalitate are un oarecare grad de pertinenţă întrucât legiuitorul a menţinut, într-adevăr, în vigoare reglementările referitoare la stabilirea pensiei de serviciu……” iar într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, reţine faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special .
Toată această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, arată fără echivoc că privarea contestatoarei de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispoziţiile legii speciale, este lipsită de proporţionaliate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia şi interesul general.
Tot în ceea ce priveşte lipsa proporţionalităţii ingerinţei, instanţa reţine că, motivarea măsurii prin aceea că PENSIILE DE SERVICIU TREBUIE RECALCULATE deoarece „pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială iar partea care depăşeşte cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suportă din bugetul de stat” vine în contradicţie cu statuările CEDO.
Astfel, în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor Protocolul nr. 1 privitor la prestaţiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunţată în cauza Stec et autres c/Royaume-Uni urmată de jurisprudenţă constantă în materie, instanţa europeană a renunţat la distincţia între prestaţii contributive şi prestaţii necontributive şi a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile şi interesele individuale ale celor cuprinşi în acest sistem intră sub imperiul dispoziţiei analizate, independent de plata unor contribuţii de către aceştia, ori de modul la care sunt fondurile de pensii” (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008 paragraful 27, Andrejeva contra Letoniei din 18 februarie 2009 – paragraful 76) .
Instanţa reţine şi practica CEJ cu privire la drepturile câştigate, aceasta statuând că dacă „prestaţiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse” ( cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales – 32/76 şi Mario Viva v Fonds National de Retraite des Ouvriers Mineurs – 83/87) .
În final instanţa reţine faptul că, în respectarea spiritului Convenţiei, este obligată să aplice Convenţia, deoarece „scopul acesteia constă în a proteja nu drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective” ( cauzele Artico c/Italie – hotărârea din 13 mai 1980, paragraf 33, R.M.D. c/Suisse – hotărârea din 26 septembrie 1997, paragraf 51, şi Yaşa c/Turquie – hotărârea din 2 septembrie 1998, paragraf 64 ) .
Aşa cum s-a statuat în literatura de specialitate interpretarea teleologică şi evolutivă a dispoziţiilor Convenţiei, ocupă un loc de prim rang în jurisprudenţa Curţii ( Comeliu Bârsan „Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole Ed. C.H. Beck Bucureşti 2010 pag.17 ). Pe de altă parte, interpretarea restrictivă a a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie, ar fi contrară scopului şi obiectivelor urmărite prin încheierea ei (cauza Asiatiques d’AfriqueOrientale c/Royaume Uni – hotărârea din 14 decembrie 1973, paragraf 87 şi McCann et autres c/ Royaume Uni – hotărârea din 27 septembrie 1995, paragraf 56). Aşadar, instanţa nu a procedat la o interpretare extensivă a dispoziţiilor Convenţiei ci la o interpretare evolutivă a acestora, printr-o analiză complexă şi comparată a jurisprudenţei, aşa cum rezultă din punctele A şi B ale considerentelor: la punctul A din considerente, instanţa a arătat pe larg (printr-o analiză comparată a evoluţiei drepturilor protejate de Convenţiei prin prisma art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie ) o bogată jurisprudenţă în care Curtea, cu valoare de principiu general aplicabil, a statuat fără dubiu că drepturile provenind din asigurări sociale constituie „ un bun”.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că, prin reducerea pensiei speciale, în cazul contestatorului cu peste 70% în baza Legii nr.119/2010 şi a HG nr. 737/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Pentru considerentele expuse mai sus instanţa va admite acţiunea formulată de contestatorul … în contradictoriu cu intimata …, va anula decizia nr… emisă de către intimată şi va obliga intimata să achite contestatorului diferenţele reţinute în baza deciziei contestate şi anulate prin prezenta începând cu data de 01.09.2010.

Tags: