Arbitrajul – clauza compromisorie

Arbitrajul se organizeaza si se desfasoara in conformitate cu prevederile conventiei arbitrale. Conventia de arbitraj exprima vointa partilor de a se adresa arbitrajului pentru solutionarea litigiilor dintre ele.

Conventia de arbitraj poate fi definita ca o intelegere prin care partile supun spre rezolvare unui arbitraj institutional sau ad-hoc un anumit litigiu de comert international renuntant la dreptul de a se adresa pentru aceasta organelor jurisditictionale de stat[1].

Conventia de arbitraj cuprinde in sfera sa clauza compromisorie si compromisul. Corespunzator prevederilor art. I pct. 1 lit. a din Conventia europeana de arbitraj comercial international (Geneva 1961), prin “Conventie de arbitraj” se intelege fie o clauza compromisorie inscrisa intr-un contract, fie un compromis.

Conventia arbitrala este scrisa si poate fi exprimata sub forma unei clauze in contract sau sub forma unui acord separat.

Clauza compromisorie este acordul partilor unui contract de comert international de a supune arbitrajului litigiile ce s-ar putea naste intre ele in legatura cu contractul pe care l-au incheiat[2].

Compromisul este o conventie de sine statatoare prin care partile stabilesc ca litigiul ivit intre ele sa fie solutionat pe calea arbitrajului. Sub sanctiunea nulitatii, partile trebuie sa arate in cadrul compromisului, obiectul litigiului. Este distinctia cea mai importanta intre clauza compromisorie si compromis, intrucat prin clauza compromisorie partile au in vedere un litigiu viitor si eventual[3].

Exemple de clauze compromisorii:

“Toate litigiile care ar putea surveni din contractul de fata vor fi solutionate prin arbitraj”. Insa ar trebui ca intrega procedura de arbitraj sa fie precizata in compromis, dupa declansarea litigiului.

“Orice litigiu, controversa s-au reclamatie nascuta din prezentul contract s-au care se raporteaza la prezentul contract ori la o contraventie la prezentul contract, la rezolutionea sau la nulitatea acestuia, va fi solutionata pe calea arbitrajului, in comformitate cu Regulamentul de Arbitraj al Comisiei Natiunilor Unite pentru dreptul comercial international, actualmente in vigoare”[4].

Partilor le este recomandata adaugarea unor mentiuni:

autoritatea de nominare (numele persoanei sau al institutiei);
numarul arbitrilor (unul sau trei);
locul arbitrajului;
limba sau limbile care vor fi folosite in procedura arbitrala[5].

Clauza compromisorie trebuie sa fie stabilita in forma scrisa. Pentru validitatea clauzei, este suficient ca aceasta sa imbrace forma unui inscris sub semnatura privata.

Validitatea clauzei de arbitraj este independenta de valabilitatea contractului[6], deoarece ea contine actul de vointa al partilor prin care este stipulat principiul supunerii litigiilor ce ar apare in raporturile lor de comert international unei instante de arbitraj.

Referinte:

[1] Sergiu Deleanu, Contractul de comert international, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag. 62.

[2] Idem.

[3] Idem.

[4] Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 63.

[5] Idem.

[6] Dumitru Mazilu, D. M. Sandru, Practica jurisdictionala si arbitrala de comert international, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 411.