Top

Neacordarea creşterilor salariale prevăzute de O.G. nr.10/2007 pentru personalul bugetar salarizat conform O.U.G. nr.24/2000, magistraţilor. Discriminare

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.171 din 28.03.2008
Prin sentinţa nr.43/16.01.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii E.E., B.I.-E., C.C., C.I., C.V., D.B.-D., H.L., M.D., M.M.-A., P.N.-E., R.I.-C., S.A.-F., Ş.I., T.C., V.F. şi I.-M.V. şi I.-M.A., prin reprezentant legal I.-M.V., în calitate de moştenitori legali ai defunctei I.-M.G., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, că aceasta este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art.1 din O.U.G. nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. Astfel, pentru realizarea drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul ordonatorului principal de credite, acesta având obligaţia, potrivit art.2 din aceeaşi ordonanţă, de a dispune toate măsurile necesare, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea bugetului propriu al ministerului şi al instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, instanţa a reţinut ca fiind neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având în vedere dispoziţiile art.21 alin. 1 şi 3 din O.G. nr.137/2000.
Pe fond, analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamanţii E.E., B.I.-E., C.C., C.I., C.V., D.B.-D., H.L., M.D., M.M.-A., P.N.-E., R.I.-C., S.A.-F., Ş.I., T.C., V.F. şi I.-M.V. şi I.-M.A., prin reprezentant legal I.-M.V., în calitate de moştenitori legali ai defunctei I.-M.G., au calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei P., iar prin acţiunea introductivă aceştia au solicitat obligarea pârâţilor Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Justiţiei la acordarea creşterilor salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, de 2% începând cu data de 01.04.2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007, creşteri salariale prevăzute de O.G. nr.10/2007.
Prin O.G. nr.10/2007 au fost reglementate creşterile salariale care urmau să se acorde în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr.II şi III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
Ori, întrucât drepturile de salarizare ale magistraţilor, inclusiv ale magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt reglementate prin O.U.G. nr.27/2006, instanţa reţine că acestei categorii profesionale nu i se aplică prevederile O.G. nr.10/2007.
S-a mai constatat de către instanţă că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că sunt discriminaţi faţă de alte categorii profesionale care beneficiază de creşterile salariale prevăzute de O.G. nr.10/2007. Astfel, în art.1 alin. 3 din O.G. nr.137/2000 se prevede că exercitarea drepturilor enunţate în acest articol priveşte persoane aflate în situaţii comparabile. În acelaşi sens, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Ori, conţinutul concret al atribuţiilor de serviciu ale magistraţilor faţă de alte categorii profesionale, precum şi sistemele diferite de salarizare, fac să nu poată fi reţinută o situaţie comparabilă între categorii profesionale distincte.
Modalitatea de salarizare a magistraţilor este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferenţele fiind motivate de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale. Astfel, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariaţi nu presupune plasarea într-o situaţie discriminatorie. Situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi a determinat soluţii diferite ale legiuitorului în ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin această soluţie să se încalce principiul egalităţii.
În consecinţă, reţinând că magistraţilor, salarizaţi în temeiul unei legi speciale, nu li se aplică acele creşteri salariale prevăzute de O.G. nr.10/2007 şi având în vedere faptul că reclamanţii nu se află într-o situaţie comparabilă cu situaţia celorlalte categorii de salariaţi, ce ar determina discriminarea, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată cererea acestora de obligare a pârâţilor la plata creşterilor salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, de 2% începând cu data de 01.04.2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, considerând-o nelegală şi netemeinică prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.8 şi 9 C.pr.civ.
Au invocat recurenţii că drepturile de salarizare ale judecătorilor au fost reglementate prin O.U.G. nr.177/18.12.2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată prin Legea nr.347/2003, acest act normativ fiind abrogat prin O.U.G. nr.27/7.04.2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi alte categorii de personal din sistemul justiţiei.
De asemenea, atât în Legea nr.50/1996, art.41, cât şi cea în vigoare, prin art.35 s-a prevăzut în mod expres că drepturile de salarizare prevăzute vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.
În anul 2007, Guvernul României a reglementat aplicarea indexării salariilor prin Ordonanţele de Urgenţă nr.10, 16 şi 27 din 31.01.2007 şi prin Legea nr.232/6.07.2007, prevăzând creşteri salariale de 5% de la 1.01.2007, de 2% de la 1.04.2007 şi 11% de la 1.10.2007, dispoziţiile acestor acte normative neaplicându-se pentru judecătorii de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii.
Au mai susţinut recurenţii că prin sentinţa civilă recurată greşit s-a reţinut că nu există o discriminare raportat la celelalte categorii de salariaţi, motivat de faptul că, deşi sunt incluşi în categoria personalului bugetar, judecătorii nu beneficiază de aceleaşi indexări salariale ca şi personalul bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr.24/2007.
Cu toate că prin legea specială de salarizare a magistraţilor s-a prevăzut indexarea salarială, aceasta nu a fost concretizată în stabilirea unor procente şi acordarea lor periodică, fiind astfel discriminaţi faţă de personalul bugetar căruia, prin actele normative menţionate, li s-au stabilit şi acordat aceste creşteri salariale.
Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând menţinerea sentinţei primei instanţe ca legală şi temeinică.
A arătat intimatul că acţiunea este inadmisibilă întrucât are ca obiect acordarea unor alte drepturi decât cele stabilite prin lege şi tinde la modificarea unor acte normative. Ori, arată intimatul, întrucât prin Legea 45/2007 de aprobare a O.U.G. 27/2006 legiuitorul a înţeles să nu mai acorde magistraţilor creşteri salariale în anul 2007, prin pronunţarea unei hotărâri contrare s-ar depăşi limitele puterii judecătoreşti, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat.
A mai arătat intimatul că nu poate fi reţinută în cauză discriminarea în raport de alte categorii profesionale întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unei situaţii comparabile.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate şi dispoziţiile legale incidente, curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în vederea definirii şi constatării discriminării directe tratamentul invocat ca fiind diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile şi nu neapărat similare.
Persoanele din acest cadru al personalului bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă şi, ca efect al prestării acesteia au dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri, ca de exemplu cele ale devalorizării monedei naţionale şi a creşterii ratei inflaţiei ca şi dreptul la un tratament egal în materie de salarizare. Deci, sub aceste aspecte, este fără echivoc că reclamanţii se află în aceeaşi situaţie ca şi restul personalului din sistemul bugetar. Cu toate acestea, printr-o serie de acte normative (O.G. 10/2007, 11/2007, 16/2007, 27/2007, 8/2007, 20/2007, 23/2007) personalul din sistemul bugetar a beneficiat în anul 2007, ca în fiecare an, de majorările anuale sub forma indexărilor salariale. Acestea au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din O.G nr.10/2007); judecătorii Curţii Constituţionale (art.1 din O.G nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin. 3 din O.G nr.10.2007); personalul din unităţile de cult religios (art.19 din O.G nr.10 2007); personalul Curţii de Conturi (art.2 din O.G nr.27/20007); personalul contractual din unităţile bugetare (art.1 din O.G nr.10 2007); personalul auxiliar din justiţie (art.31 din O.G nr.8/2007); personalul didactic şi didactic auxiliar (art.1 din O.G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a institutelor culturale din străinătate (art.1 din O.G nr.16/2007); funcţionarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232,2007); personalul din unităţile sanitare publice (art.1 pct.3 din O.G nr.23/2007); funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (art.1 din O.G nr.20/2007).
Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29-32 din Legea nr.24/2000 şi potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca numitor comun, în esenţă, fundamentul necesităţii acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creşterii indicelui preţurilor bunurilor de consum în anul 2007 faţă de anul 2006, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creşterii inflaţiei.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecţie socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanţilor, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă şi demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi şi altor categorii cu venituri salariale considerabil mai ridicate decât cele ale reclamanţilor.
Cu toate acestea, reclamanţilor (personal salarizat prin O.U.G nr.27/2006)nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în indexările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanţii nu pot obţine (datorită incompatibilităţilor, interdicţiilor şi incapacităţilor legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creşterea indicelui preţurilor de consum, la fel ca şi în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că prin Legea nr.45/2007, indemnizaţiile reclamanţilor ar fi fost majorate la fel ca şi în cazul celorlalţi bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanţilor, tocmai datorită constatării de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanţilor.
Curtea a constatat că este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creşterii preţurilor de consum şi a inflaţiei )sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului) produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizaţii, sporuri şi adaos uri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.
Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie (a depunerii unei activităţi în muncă şi a erodării salariilor datorită creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei) , trebuie să li se recunoască, pentru acelaşi element faptic generator de drept salarial acelaşi element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflaţie la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul şi acelaşi: creşterea indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei în anul 2007 faţă de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiţii şi a plăţii în moneda naţională (sub aspect faptic) şi, în nici un caz, criteriul categoriei socio-profesionale.
Simplul fapt că: o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea a judecătorilor, asistenţilor judiciari şi a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamentul stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare.
În mod eronat pârâţii invocă elementul categoriei socio-profesională a reclamanţilor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflaţiei.
Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare.
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art.2 alin. 1-3, art.6 din O.U.G. nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor şi a acestui adaos (condiţia existenţei creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei, concomitent cu indexarea indemnizaţiilor şi salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin. 1 din O.G. nr.137/2000).
Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincţie), art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzice discriminările), art.4 din Carta Socială Europeană revizuită, ratificată prin Legea nr.4/1999 care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003(care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin. 1, art.53 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G. nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000 trebuie coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din O.G. nr.10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.
Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa o găseşte admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii. În acest articol se arată că debitorul este obligat la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor şi adaosurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Faţă de cele reţinute, constatând că tribunalul a interpretat şi aplicat greşit normele legale incidente speţei, fiind incident motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 C.pr.civ., în baza dispoziţiilor art.312(1) teza 1 şi (2) C.pr.civ., curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată şi a admis acţiunea reclamanţilor aşa cum a fost formulată.

Etichete: