Top

Litigiu comercial. Forţa probantă a înscrisurilor comerciale.

Prin Sentinţa civilă nr.1495/19.04.2010 pronunţată de Judecătoria Vaslui în dosarul nr. 1451/333/2009 a fost respinsă acţiunea comercială formulată de reclamanta SC „H” SA în contradictoriu cu pârâta SC F.G. SRL.

Reclamanta a solicitat prin acţiunea formulată obligarea pârâtei la plata sumei 3770,57 lei, actualizată funcţie de inflaţie, sumă reprezentând contravaloare marfă conform celor două facturi fiscale depuse la dosar precum şi plata sumei de 25.269 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 1% pe zi calculate de la scadenţă şi până la data introducerii acţiunii.

A motivat reclamanta că din totalul debitului datorat, pârâta a achitat numai suma de 500 lei.

Pârâta, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii motivând că nu a cumpărat de la reclamantă mărfurile din cele două facturi, facturi pe care nu le recunoaşte şi pe care nu le-a acceptat.

În cauza s-a dispus efectuarea unei expertize contabile din care rezultă că între părţi s-au derulat relaţii comerciale de vânzare cumpărare, reclamanta a emis facturi fiscale pentru mărfurile vândute pârâtei, iar pârâta a efectuat periodic plăţi.

Reclamanta a depus la dosar o chitanţă care atestă că, la 20.07.2007 pârâta ar mai fi făcut o plată de 150 lei, plată menţionată şi în registrul de casă al reclamantei.

La data de 20.07.2007 soldul debitor al pârâtei conform actelor contabile ale reclamantei era tot de 3773,01 lei întrucât din decembrie 2006 şi până în iulie 2007 reclamanta nu a mai emis alte facturi pe numele pârâtei.

Dacă plăţile ar fi fost reale, având în vedere principiul după care reclamanta făcea imputaţia plăţii, suma totală de 650 lei ipotetic plătită de pârâtă ar fi stins debitul de 44,94 lei existent în luna august 2006 înainte de emiterea facturii din 4.11.2006, precum şi parte din această factură, respectiv 605,06 lei.

Astfel, dacă s-ar pune problema recunoaşterii obligaţiei de plată de către pârâtă prin plata acestor sume, s-ar putea avea în vedere doar factura din 4.11.2006 care a fost stinsă parţial prin cele două plăţi, nu şi factura din 5.12.2006.

Cu toate acestea, având în vedere că pârâta contestă cele două facturi care ar trebui să facă dovada raportului juridic dintre părţi, instanţa va trebui să stabilească în ce măsură aceste acte emise de reclamantă fac dovada împotriva pârâtei.

În acest context instanţa a solicitat reclamantei să depună la dosar toate facturile emise în 2006 pe numele pârâtei.

Analizând restul facturilor comparativ cu cele două facturi contestate instanţa observă că pe toate facturile cu excepţia celei din 5.12.2006 care este una din facturile contestate, numele delegatului care a ridicat marfa este G. R, reprezentantul legal al pârâtei.

În ce priveşte factura contestată din 4.11.2006 deşi şi pe aceasta apare la rubrica „delegat” tot numele G, semnătura de primire nu seamănă cu semnăturile de pe celelalte facturi.

Pe factura din 5.12.2006 numele delegatului este A. C., nume ce nu mai apare pe nicio altă factura, iar semnătura de primire nu se ştie cui aparţine întrucât nu seamănă cu semnăturile de pe celelalte facturi.

Din punct de vedere probatoriu factura, ca înscris sub semnătură privată, face dovada împotriva emitentului (vânzătorului) şi numai dacă este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi în favoarea emitentului, dar şi împotriva destinatarului (cumpărătorul).

Factura se consideră acceptată atunci când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe factură sau când acceptarea rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice ale destinatarului.

Or, în cauza de faţă, având în vedere că pe cele două facturi contestate nu există semnătura reprezentantului legal al pârâtei sau a unei persoane desemnate de acesta pentru a primi şi semna facturi, că în contabilitatea pârâtei nu se regăsesc cele două facturi după cum nu se regăsesc nici cele două plăţi pretins făcute după cum a constatat expertul, instanţa concluzionează că respectivele facturi nu au fost acceptate de către pârâtă şi, în consecinţă, nu fac dovada raportului juridic dintre părţi şi implicit a obligaţiei de plată a pârâtei.

Chiar dacă cele două plăţi apar menţionate în registrul de casă al reclamantei este dreptul instanţei conform art. 50 Cod comercial să aprecieze valoarea probatorie a acestuia. Or, conform aceluiaşi articol doar registrele comercianţilor ţinute în regulă, pot face proba în justiţie între comercianţi.

În condiţiile în care nu există alte probatorii care să dovedească raportul juridic dintre părţi, o analiză a validităţii acestui registru ar fi fost un obiectiv exagerat şi mult prea amplu pentru expertiza ce s-a efectuat în cauză. Prin urmare, instanţa nu a considerat necesară o astfel de probă mai ales că, aşa cum s-a mai arătat, registrele comerciale ale părţilor nu concordă. Conform art. 54 Cod comercial instanţa este în drept de a aprecia dacă poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această probă în caz când registrele comerciale ale părţilor nu concordă.

Instanţa a optat pentru a înlătura această probă în condiţiile în care, aşa cum s-a mai arătat, nu există dovada acceptării celor două facturi prin semnătură, iar pârâta neagă efectuarea celor două plăţi. Chitanţele emise de reclamantă cu privire la plăţile respective nu pot face dovada decât împotriva reclamantei, în sensul că a primit o sumă de bani, conform regulii generale potrivit căreia înscrisurile fac dovadă împotriva celui de la care emană şi nu fac dovada certă că sumele respective au fost într-adevăr plătite de pârâtă.

Prin urmare, pentru considerentele expuse mai sus instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada raportului juridic obligaţional al pârâtei faţă de ea, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă.

Etichete: