Top

PROCEDURA INSOLVENŢEI.ACŢIUNE ÎN RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR. DOVADA ÎNDEPLINIRII CONDIŢIILOR. ANTRENAREA RĂSPUNDERII

Art. 137 lit. „c” şi „f” din Legea 64/1995 republicată

În cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 137 din Legea 64/1995 republicată, reclamanta are obligaţia de a dovedi întrunirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii personale a fostului administrator, aceasta neputând a fi dispusă în baza unor prezumţii.

Curtea de Apel Bacău, Secţia comercială şi de contencios administrativ, Decizia nr. 79/08.02.2007

Prin sentinţa civilă nr. 565/07 iunie 2006, Tribunalul Bacău a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta A.V.A.S împotriva pârâtului Ş.N., acţiune având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea unei părţi din pasivul debitoarei falite.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 137 lit. „c” şi „f” din Legea 64/1995, pentru antrenarea răspunderii personale a pârâtului, cauzele care au dus la falimentul debitoarei fiind, potrivit raportului lichidatorului, de natură a înlătura răspunderea membrilor organelor de conducere ai societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, care a invocat nelegalitatea hotărârii, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, dezvoltând următoarele critici :

– dispoziţiile art. 137 lit. „c” din Legea 64/1995 trebuie interpretate ca o sancţiune care trebuie aplicată administratorilor care au încălcat dispoziţiile imperative ale legii (art. 32 din Legea 64/1995), care le impun obligaţia de a solicita tribunalului stabilirea stării de insolvenţă imediat ce aceasta a apărut, cu menţiunea că interesul acestora de a continua activitatea unui debitor aflat în încetare de plăţi este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia au condus societatea este prezumat a fi oneros. (în conformitate cu dispoziţiile art. 72 din Legea 31/1990 şi art. 374 Cod comercial).

În speţă, susţine recurenta că pârâtul a dispus continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit debitorul la faliment, deoarece încetarea efectivă de plăţi era o stare care exista cu mult înainte de deschiderea procedurii, situaţie ce rezultă din indicatorii economico – financiari ai debitoarei falite, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 137 lit. „c” şi „f” din Legea 64/1995 republicată.

Curtea a apreciat recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente :

Interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 137 lit. „c” din Legea 64/1995 este greşită, întrucât răspunderea membrilor organelor de conducere ai societăţii ajunse în încetare de plăţi are natura juridică a răspunderii civile delictuale, reglementările aplicabile fiind cuprinse în dispoziţiile art. 998 – 999 Cod civil.

Prin urmare, stabilirea răspunderii materiale a persoanelor prevăzute de textul art. 137 presupune o adevărată cercetare judecătorească, de natură să identifice elementele răspunderii civile delictuale, specificul fiind dat de existenţa legăturii de cauzalitate între faptele expres şi limitativ prevăzute de art. 137 şi ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.

Este adevărat că art. 31 al. 1 din Legea 64/1995 prevede obligaţia debitorului aflat în insolvenţă de a se adresa tribunalului pentru constatarea acestei stări, dar neîndeplinirea acestei obligaţi nu atrage în mod automat incidenţa dispoziţiilor art. 137 lit. „c”, aşa cum susţine recurenta.

Aceasta întrucât pentru atragerea răspunderii prevăzută de art. 137 lit. „c”, este necesar să se dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil, respectiv : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi culpa, la care se adaugă elementele specifice impuse de norma specială.

Nu poate fi vorba de aplicarea dispoziţiilor art. 137 lit. „c” ca o sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 32 din Legea 64/1995.

Cum în cauză reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte săvârşirea , de către pârât, a unei fapte concrete, de natura celor prevăzute de art. 137 lit. „c” şi „f”, antrenarea răspunderii pârâtului nu poate avea loc în baza unei prezumţii a interesului personal al pârâtului, datorită caracterului oneros al mandatului îndeplinit (prezumţie care, de altfel, a fost răsturnată în recurs, prin adresa emisă de lichidatorul judiciar, în care se precizează că pârâtul nu a fost remunerat şi nu a primit foloase materiale în virtutea calităţii sale de administrator).

Nefiind indicată de recurentă nici o faptă concretă de natura celor prevăzute de art. 137 lit. „f” din Legea nr. 64/1995 şi nefiind administrate probe nici sub acest aspect, recursul acesteia a fost respins ca nefondat.

Etichete: