Top

Contract colectiv de muncă. Stabilire drepturi la nivel inferior celor stabilite în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Consecinţe.

Dreptul muncii

Art. 238 Codul muncii

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate , încheiat anual trebuie să prevadă drepturi care nu pot fi sub limitele minime sau contrare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Curţii de Apel Bacău – Secţia civilă, cauze minori, familie, asigurări sociale

Decizia civilă nr. 76/27.01.2010

Prin sentinţa civilă nr. 852 din 30 oct. 2009 Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C P. S.A Bucureşti, s-a admis acţiunea precizată , având ca obiect litigiu de muncă, formulată de reclamantul AG. în contradictoriu cu pârâta S.G P. S.A Bucureşti şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2780 lei (suma brută), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă -iarnă ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă perioadei 2005-2008, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la momentul achitării efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că , prin cererea introductivă reclamantul a chemat în judecată pârâta pentru plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2008, corespunzător activităţii lucrate în cadrul societăţii pârâte şi al unităţilor partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective. Cererea a fost disjunsa din dosarul nr. 3905/103/2008 a Tribunalului Neamţ prin încheierea din 23 ian. 2009, cauza fiind înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 189/103/2009.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2008, în sumă de 2780 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective.

Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, pe cale de excepţie, ca prescrisă, în cauză fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la naşterea dreptului la acţiune, drepturile solicitate nefiind drepturi salariale, fiind venituri reglementate ca măsură de protecţie socială. Această excepţie a fost unită cu fondul de către instanţă.

Prima instanţă a constatat că această excepţie este nefondată, întrucât drepturile pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, nefiind venituri reglementate ca măsură de protecţie specială, aşa cum susţine pârâta.

S-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei constituie un adaos salarial ce poate fi solicitat în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 283 al.l lit.c din Codul Muncii şi nu în termenul de 6 luni reglementat la art. 283 al.l lit.e din Codul Muncii.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte, în perioada dedusă judecăţii şi că potrivit art. 176 al. 1-2 din Contractele Colective de Muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu, se garantează în favoarea salariaţilor plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă- iamă, cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puţin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.

Aceleaşi prevederi au fost preluate şi de art. 170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup al unităţii, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că fiecare din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs.

S-a apreciat că, întrucât obligaţia de acordare a acestui adaos este anuală, era firesc şi necesar ca includerea lui în salariul de bază pe anul în curs, potrivit art. 170 al.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, să se facă dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există clauza expresă în acest sens.

S-a reţinut că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada că în perioada dedusă judecăţii, adaosul salarial pretins a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului şi că pârâta nu a negociat şi nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială – prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază pe anul în curs, după 1998.

În raport de toate acestea, instanţa a constatat că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de plata drepturilor pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportarea la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecăţii, de 550 lei pentru anul 2005, de 650 lei pentru anul 2006, de 700 lei pentru anul 2007 şi de 880 lei pentru anul 2008.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât, în mod nelegal, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 283 lit.e din Codul Muncii, întrucât dreptul solicitat de reclamant nu poate fi considerat un drept salarial, ci un venit reglementat ca măsură de protecţie socială, potrivit art. 176 al.l Contractul Colectiv de Muncă pe ramură şi că prezenta acţiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripţiei extinctive în ipoteza art. 283 Kt. e din Codul Muncii, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune.

Arată recurenta că, în mod nelegal, instanţa de fond a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea, întrucât trimiterea la dispoziţiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel grup de unitate, depăşeşte cadrul disponibilităţii acţiunii reclamanţilor, iar motivarea este rezultatul unui „adaos practicat de instanţa de judecată”, întrucât conţine precizări care nu aparţin părţilor semnatare şi nu s-a ţinut cont de aplicarea principiului libertăţii contractuale, contractul colectiv de muncă reprezentând legea părţilor.

Au susţinut că argumentarea instanţei este nefundamentată întrucât, odată inclus acest adaos în salariul de bază, a suferit implicit majorări urmare a indexărilor salariale şi că au fost ignorate dispoziţiile art. 176 al.6 din Contractul Colectiv de Muncă, deoarece S.C. P S.A. şi salariaţii reprezentaţi de FSLI P au decis în anul 1997 că „începând cu 1 iunie 1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie introdusă în salariul de bază, iar în 1998 au inclus acest ajutor în salariul de bază al angajaţilor şi acest ajutor a fost plătit lunar de atunci până în prezent.

Arată şi că începând cu anul 2003, urmare a includerii în salariul de bază începând cu anul 1998, aceste prevederi privitoare la ajutorul de aprovizionare toamnă au rămas fără obiect, motiv pentru care în anii ulteriori dispoziţiile art. 168 al.l din Contractul Colectiv de Muncă 2003-2007 nu mai prevăd acordarea acestei suplimentări, drepturile incluse în salariul de bază fiind menţionate în carnetele de muncă ale salariaţilor.

De asemenea, susţine recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea disponibilităţii, întrucât raportat adaosul la nivelul salariului minim la nivel de ramură, cuantumul acestor suplimentări pentru anii 2005-2008 ar fi de 2135 lei sumă brută şi nu se 2780 lei.

Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs privitor la prescripţia dreptului la acţiune, s-a apreciat că nu poate fi reţinut deoarece, chiar dacă art. 168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede dreptul solicitat la capitolul „Protecţia socială a salariaţilor şi alte drepturi”, natura suplimentării drepturilor în luna octombrie – pentru aprovizionarea de toamnă este aceea a unui drept salarial, întrucât art.168 prevede că, „cu ocazia unor evenimente anuale: Paşti, Ziua Petrolistului, Crăciun, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă) salariaţii S.C P S.A vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale”.

Or, din conţinutul textului menţionat reiese că drepturile solicitate reprezintă drepturi salariale suplimentare, nefiind în discuţie drepturi rezultate din neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.283 lit. e din Codul Muncii.

S-a apreciat că în cauză salariaţii s-au adresat instanţei pentru plata unor drepturi salariale neplătite de recurentă, drepturi pentru care, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 166 al. 1 Codul Muncii.

Faptul că dreptul solicitat este un drept de natură salarială este confirmat implicit de recurentă prin susţinerea constantă, conform căreia, începând cu anul 1997, acest drept a fost inclus în salariul de bază al salariaţilor.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, privind fondul litigiului, s-a apreciat că nu este fondat şi că soluţia instanţei de fond este corectă.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada dedusă judecăţii, garantează în favoarea salariaţilor plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestuia este cert, fiind egal cu cel puţin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură (art. 176 al. 1,2,).

Potrivit art. 3 din acelaşi CCM, contractul colectiv de muncă are ca scop, în principal, stabilirea drepturilor minime ale salariaţilor iar art. 6 prevede că nu se vor putea stabili drepturi sub limitele minime sau dispoziţii contrare celor stabilite prin contract, dispoziţii în concordanţă cu prevederile art. 238 din Codul Muncii, care stabilesc că , contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.

Recurenta, în susţinerea motivelor de recurs, pe fondul cauzei a invocat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate începând cu anul 1997, încercând să susţină faptul că drepturile solicitate în cauză au fost incluse anual în salariul de bază al angajaţilor.

S-a reţinut însă, că fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate se încheie pentru un an, deci cu o durată de timp determinată, neputând susţine că prevederile unui anumit contract se prelungesc şi pentru anii viitori, părţile putând conveni asupra prelungirii valabilităţii contractului colectiv de muncă sau renegocierea clauzelor sale.

Or, în cauză recurenta nu a făcut dovada că în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2005-2008 s-au prelungit efectele unor alte contracte sau s-ar fi renegociat anumite clauze ale contractului colectiv.

De altfel, chiar recurenta, prin motivele de recurs, recunoaşte că începând cu anul 2003 nu au mai inclus printre drepturile cuvenite salariaţilor, adaosul salarial pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, susţinând însă că acesta a fost inclus în salariu, susţinere însă care nu poate fi reţinută, întrucât includerea unor sume reprezentând drepturi salariale nu se face în mod implicit ci explicit cu evidenţierea lor cu privire la natura şi cuantumul acestora.

Cert este că, aşa cum rezultă din C.C.M. la nivel de unitate, încheiat începând cu anul 2003, adaosul pentru aprovizionarea de toamnă-iamă, prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nu a mai fost trecut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 238 din Codul Muncii.

De aceea nu s-a reţinut nici susţinerea recurentei referitoare la faptul că instanţa nu ar fi ţinut cont de principiul libertăţii contractuale, deoarece libertatea de a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate porneşte de la prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar referirea la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi depăşit cadrul disponibilităţii acţiunii, aşa cum a susţinut recurenta, ci reprezintă o respectare a dispoziţiilor legale în materie şi prevăzute în Codul Muncii (art.238).

Nu au fost analizate susţinerile referitoare la includerea în salariul de bază a drepturilor solicitate în cauză pentru alţi ani decât cei în speţă, respectiv 2005-2008, nefăcând obiectul cauzei perioada anilor de după 1997.

S-a apreciat în acest context că dreptul pretins în cauză nu a mai fost prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pentru perioada dedusă judecăţii, acordarea acestui adaos fiind anuală se impunea includerea acestuia în salariu, aşa cum a susţinut recurenta, includere ce trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru fiecare an în parte, cu precizarea că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate.

Recurenta însă nu a făcut dovada că în perioada în discuţie, adaosul salarial a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deşi sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, potrivit art. 287 Codul Muncii.

Susţinerea potrivit căreia salariile menţionate în carnetele de muncă ale salariaţilor au crescut nu a fost reţinută în sprijinul motivelor de recurs, deoarece aceste majorări salariale nu se specifică că reprezintă drepturile solicitate în cauză.

Referitor la suma stabilită a fi achitată de recurentă intimatului, pentru perioada 2005-2008, s-a apreciat că a fost corect reţinută de instanţa de fond atât timp cât la fondul cauzei recurenta nu a contestat cuantumul acesteia şi nu a făcut în nici un fel dovada că salariile minime în perioada menţionată ar fi avut alte valori decât cele menţionate de intimat.

Având în vedere situaţia reţinută, Curtea de Apel , în baza art. 3041 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.

Etichete: