Contract colectiv de muncă. Stabilire drepturi la nivel inferior celor stabilite în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Consecinţe.

Dreptul muncii

Art. 238 Codul muncii

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate , încheiat anual trebuie să prevadă drepturi care nu pot fi sub limitele minime sau contrare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Curţii de Apel Bacău – Secţia civilă, cauze minori, familie, asigurări sociale

Decizia civilă nr. 76/27.01.2010

Prin sentinţa civilă nr. 852 din 30 oct. 2009 Tribunalul Neamţ a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C P. S.A Bucureşti, s-a admis acţiunea precizată , având ca obiect litigiu de muncă, formulată de reclamantul AG. în contradictoriu cu pârâta S.G P. S.A Bucureşti şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2780 lei (suma brută), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă -iarnă ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă perioadei 2005-2008, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la momentul achitării efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că , prin cererea introductivă reclamantul a chemat în judecată pârâta pentru plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2008, corespunzător activităţii lucrate în cadrul societăţii pârâte şi al unităţilor partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective. Cererea a fost disjunsa din dosarul nr. 3905/103/2008 a Tribunalului Neamţ prin încheierea din 23 ian. 2009, cauza fiind înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 189/103/2009.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2008, în sumă de 2780 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective.

Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, pe cale de excepţie, ca prescrisă, în cauză fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la naşterea dreptului la acţiune, drepturile solicitate nefiind drepturi salariale, fiind venituri reglementate ca măsură de protecţie socială. Această excepţie a fost unită cu fondul de către instanţă.

Prima instanţă a constatat că această excepţie este nefondată, întrucât drepturile pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, nefiind venituri reglementate ca măsură de protecţie specială, aşa cum susţine pârâta.

S-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei constituie un adaos salarial ce poate fi solicitat în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit art. 283 al.l lit.c din Codul Muncii şi nu în termenul de 6 luni reglementat la art. 283 al.l lit.e din Codul Muncii.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte, în perioada dedusă judecăţii şi că potrivit art. 176 al. 1-2 din Contractele Colective de Muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu, se garantează în favoarea salariaţilor plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă- iamă, cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puţin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.

Aceleaşi prevederi au fost preluate şi de art. 170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup al unităţii, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că fiecare din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs.

S-a apreciat că, întrucât obligaţia de acordare a acestui adaos este anuală, era firesc şi necesar ca includerea lui în salariul de bază pe anul în curs, potrivit art. 170 al.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, să se facă dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există clauza expresă în acest sens.

S-a reţinut că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada că în perioada dedusă judecăţii, adaosul salarial pretins a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului şi că pârâta nu a negociat şi nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială – prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază pe anul în curs, după 1998.

În raport de toate acestea, instanţa a constatat că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de plata drepturilor pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportarea la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecăţii, de 550 lei pentru anul 2005, de 650 lei pentru anul 2006, de 700 lei pentru anul 2007 şi de 880 lei pentru anul 2008.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât, în mod nelegal, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 283 lit.e din Codul Muncii, întrucât dreptul solicitat de reclamant nu poate fi considerat un drept salarial, ci un venit reglementat ca măsură de protecţie socială, potrivit art. 176 al.l Contractul Colectiv de Muncă pe ramură şi că prezenta acţiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripţiei extinctive în ipoteza art. 283 Kt. e din Codul Muncii, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune.

Arată recurenta că, în mod nelegal, instanţa de fond a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea, întrucât trimiterea la dispoziţiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel grup de unitate, depăşeşte cadrul disponibilităţii acţiunii reclamanţilor, iar motivarea este rezultatul unui „adaos practicat de instanţa de judecată”, întrucât conţine precizări care nu aparţin părţilor semnatare şi nu s-a ţinut cont de aplicarea principiului libertăţii contractuale, contractul colectiv de muncă reprezentând legea părţilor.

Au susţinut că argumentarea instanţei este nefundamentată întrucât, odată inclus acest adaos în salariul de bază, a suferit implicit majorări urmare a indexărilor salariale şi că au fost ignorate dispoziţiile art. 176 al.6 din Contractul Colectiv de Muncă, deoarece S.C. P S.A. şi salariaţii reprezentaţi de FSLI P au decis în anul 1997 că „începând cu 1 iunie 1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie introdusă în salariul de bază, iar în 1998 au inclus acest ajutor în salariul de bază al angajaţilor şi acest ajutor a fost plătit lunar de atunci până în prezent.

Arată şi că începând cu anul 2003, urmare a includerii în salariul de bază începând cu anul 1998, aceste prevederi privitoare la ajutorul de aprovizionare toamnă au rămas fără obiect, motiv pentru care în anii ulteriori dispoziţiile art. 168 al.l din Contractul Colectiv de Muncă 2003-2007 nu mai prevăd acordarea acestei suplimentări, drepturile incluse în salariul de bază fiind menţionate în carnetele de muncă ale salariaţilor.

De asemenea, susţine recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea disponibilităţii, întrucât raportat adaosul la nivelul salariului minim la nivel de ramură, cuantumul acestor suplimentări pentru anii 2005-2008 ar fi de 2135 lei sumă brută şi nu se 2780 lei.

Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs privitor la prescripţia dreptului la acţiune, s-a apreciat că nu poate fi reţinut deoarece, chiar dacă art. 168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede dreptul solicitat la capitolul „Protecţia socială a salariaţilor şi alte drepturi”, natura suplimentării drepturilor în luna octombrie – pentru aprovizionarea de toamnă este aceea a unui drept salarial, întrucât art.168 prevede că, „cu ocazia unor evenimente anuale: Paşti, Ziua Petrolistului, Crăciun, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă) salariaţii S.C P S.A vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale”.

Or, din conţinutul textului menţionat reiese că drepturile solicitate reprezintă drepturi salariale suplimentare, nefiind în discuţie drepturi rezultate din neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.283 lit. e din Codul Muncii.

S-a apreciat că în cauză salariaţii s-au adresat instanţei pentru plata unor drepturi salariale neplătite de recurentă, drepturi pentru care, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 166 al. 1 Codul Muncii.

Faptul că dreptul solicitat este un drept de natură salarială este confirmat implicit de recurentă prin susţinerea constantă, conform căreia, începând cu anul 1997, acest drept a fost inclus în salariul de bază al salariaţilor.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, privind fondul litigiului, s-a apreciat că nu este fondat şi că soluţia instanţei de fond este corectă.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada dedusă judecăţii, garantează în favoarea salariaţilor plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestuia este cert, fiind egal cu cel puţin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură (art. 176 al. 1,2,).

Potrivit art. 3 din acelaşi CCM, contractul colectiv de muncă are ca scop, în principal, stabilirea drepturilor minime ale salariaţilor iar art. 6 prevede că nu se vor putea stabili drepturi sub limitele minime sau dispoziţii contrare celor stabilite prin contract, dispoziţii în concordanţă cu prevederile art. 238 din Codul Muncii, care stabilesc că , contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.

Recurenta, în susţinerea motivelor de recurs, pe fondul cauzei a invocat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate începând cu anul 1997, încercând să susţină faptul că drepturile solicitate în cauză au fost incluse anual în salariul de bază al angajaţilor.

S-a reţinut însă, că fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate se încheie pentru un an, deci cu o durată de timp determinată, neputând susţine că prevederile unui anumit contract se prelungesc şi pentru anii viitori, părţile putând conveni asupra prelungirii valabilităţii contractului colectiv de muncă sau renegocierea clauzelor sale.

Or, în cauză recurenta nu a făcut dovada că în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2005-2008 s-au prelungit efectele unor alte contracte sau s-ar fi renegociat anumite clauze ale contractului colectiv.

De altfel, chiar recurenta, prin motivele de recurs, recunoaşte că începând cu anul 2003 nu au mai inclus printre drepturile cuvenite salariaţilor, adaosul salarial pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, susţinând însă că acesta a fost inclus în salariu, susţinere însă care nu poate fi reţinută, întrucât includerea unor sume reprezentând drepturi salariale nu se face în mod implicit ci explicit cu evidenţierea lor cu privire la natura şi cuantumul acestora.

Cert este că, aşa cum rezultă din C.C.M. la nivel de unitate, încheiat începând cu anul 2003, adaosul pentru aprovizionarea de toamnă-iamă, prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nu a mai fost trecut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 238 din Codul Muncii.

De aceea nu s-a reţinut nici susţinerea recurentei referitoare la faptul că instanţa nu ar fi ţinut cont de principiul libertăţii contractuale, deoarece libertatea de a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate porneşte de la prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar referirea la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi depăşit cadrul disponibilităţii acţiunii, aşa cum a susţinut recurenta, ci reprezintă o respectare a dispoziţiilor legale în materie şi prevăzute în Codul Muncii (art.238).

Nu au fost analizate susţinerile referitoare la includerea în salariul de bază a drepturilor solicitate în cauză pentru alţi ani decât cei în speţă, respectiv 2005-2008, nefăcând obiectul cauzei perioada anilor de după 1997.

S-a apreciat în acest context că dreptul pretins în cauză nu a mai fost prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pentru perioada dedusă judecăţii, acordarea acestui adaos fiind anuală se impunea includerea acestuia în salariu, aşa cum a susţinut recurenta, includere ce trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru fiecare an în parte, cu precizarea că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate.

Recurenta însă nu a făcut dovada că în perioada în discuţie, adaosul salarial a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deşi sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, potrivit art. 287 Codul Muncii.

Susţinerea potrivit căreia salariile menţionate în carnetele de muncă ale salariaţilor au crescut nu a fost reţinută în sprijinul motivelor de recurs, deoarece aceste majorări salariale nu se specifică că reprezintă drepturile solicitate în cauză.

Referitor la suma stabilită a fi achitată de recurentă intimatului, pentru perioada 2005-2008, s-a apreciat că a fost corect reţinută de instanţa de fond atât timp cât la fondul cauzei recurenta nu a contestat cuantumul acesteia şi nu a făcut în nici un fel dovada că salariile minime în perioada menţionată ar fi avut alte valori decât cele menţionate de intimat.

Având în vedere situaţia reţinută, Curtea de Apel , în baza art. 3041 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.

Tags: contract colectiv de muncă

Anulare decizie de imputare

TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinta civila Nr. 571
Sedinta publica de la 03 Aprilie 2009

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresata acestei instante si înregistrata sub nr.169/88/2009, reclamantii ……………, prin SINDICATUL SALARIATILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA DE STAT Tulcea, au chemat în judecata pe Primarul Comunei ……….., judetul Tulcea, pentru anularea dispozitiilor de imputare nr.306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din data de 31.12.2008 emise de acesta, prin care s-a dispus imputarea sumelor acordate în baza Acordului/contractului colectiv de munca, pe anul 2007, pe care le considera nelegale si netemeinice.

De asemenea, reclamantii mai solicita, sa se dispuna, suspendarea executarii dispozitiilor mai sus mentionate, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a prezentei cauze.

În motivare s-a aratat ca, prin dispozitiile mai sus mentionate li s-au imputat sumele, reprezentând drepturi salariale prevazute prin Contractul colectiv încheiat pe anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pe anul 2007.

Apreciaza ca dispozitiile emise de Primarul Comunei …………, judetul Tulcea sunt nelegale si netemeinice.

S-a mai aratat ca, prin Acordul colectiv de munca nr.3125/01.11.2006, înregistrat la Directia de Munca Solidaritate Sociala si Familie Tulcea sub nr.139/13490/9.11.2006, Primarul Comunei ………, Sindicatul Salariatilor din Administratia Locala Tulcea, Sindicatul Nefunctionarilor Publici din Administratia Publica Locala Dobrogea, au convenit la acordarea de drepturi speciale pentru refacerea capacitatii de munca, asigurarea unei tinute decente si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza personalul din cadrul institutiei.

Textul articolului mai sus mentionat prevede si capitolul din buget, de unde se vor suporta aceste cheltuieli, adica cap.51.02 titlul II alin.20.14.

De asemenea, disp. art.2 alin.2 din acordul mai sus mentionat prevad prelungirea, de drept, a perioadei de valabilitate a acestuia pe o durata egala cu durata initiala, cu conditia ca nici una din parti sa nu notifice celeilalte parti manifestarea unilaterala de denuntare a acordului colectiv de munca.

În drept, si-au întemeiat cererea pe disp. Legii nr.130/1996, republic., a Legii nr.53/2003 – Codul muncii, a Contractului colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006, a Legii nr.188/1999, republic., Constitutia României, Conventia OIM nr.131/1970, Legii nr.554/2004, iar în dovedire au depus la dosarul cauzei în copie dispozitiile contestate, plângerea prealabila înregistrata sub nr.6/2009 si raspunsul la plângerea prealabila, lista cu semnatarii actiunii, practica judiciara, referatul nr.3928/2008, adresele nr.153-160/2008.

În aparare, s-a mai depus la dosarul cauzei: acordul colectiv.

Examinând contestatia, în raport de probele administrate în cauza, instanta constata în fapt urmatoarele:

Reclamantii ……………. sunt functionari publici în cadrul Primariei orasului ………. judetul Tulcea.

Potrivit art.33 alin.5 din acordul colectiv de munca încheiat pentru anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pentru anul 2007 functionarilor publici li se acorda lunar drepturi speciale pentru mentinerea sanatatii si securitatii muncii în cuantum de 300 lei, începând cu luna semnarii acordului de catre ambele parti.

În continuare, în art.32 alin.6, se stipuleaza ca, pentru o tinuta decenta a functionarilor publici si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza, acestia beneficiaza de sume pentru achizitionarea tinutei (vestimentatiei) în valoare de 500 lei fiecare, pe semestru, conform cerintelor impuse de Codul de conduita al functionarului public, cheltuieli care se vor suporta de la Cap. Autoritati executive, Titlul II – bani si servicii, alin.20.14 “protectia muncii” si se vor justifica cu chitante fiscale de fiecare salariat.

În continuare, este de subliniat ca art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipuleaza ca “un contract colectiv de munca este conventia încheiata între patron sau organizatia patronala pe de o parte si salariati, reprezentati prin sindicate prin în alt mod prevazut de lege de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea”, iar clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele si conditiile prevazute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelasi act normativ, contractele colective de munca se pot încheia si pentru salariatii institutiilor bugetare, însa prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, aceleasi dispozitii fiind cuprinse si în art.3 alin.2 din contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispozitiile legale mentionate, rezulta ca prin contractele/acordurile colective de munca pot fi negociate clauzelor referitoare la drepturile a caror acordare si al caror cuantum nu sunt stabilite prin dispozitii legale.

Pe de alta parte, folosind acelasi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de munca unic la nivel national, precum si ale art.82 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, se impune concluzia ca se pot negocia clauze care sa acorde salariatilor mai mult decât s-a prevazut în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt si prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completeaza Legea nr.188/1999, care statueaza ca, la încheierea contractului colectiv de munca, dispozitiile legale referitoare la drepturile salariatilor au un caracter minimal.

În aceste conditii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegala din moment ce nu exista nici un text de lege care sa o interzica, ci, dimpotriva, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre partile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie si art.72 din Legea nr.188/1999 potrivit cu care autoritatile si institutiile publice pot încheia anual, în conditiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale functionarilor publici sau ai reprezentantilor functionarilor publici, care sa cuprinda numai masuri referitoare la constituirea si folosirea fondurilor destinate îmbunatatirii conditiilor la locul de munca, sanatatea si securitatea în munca, de unde rezulta ca autoritatile locale sunt autorizate sa dispuna de sumele locale alocate pentru îmbunatatirea conditiilor la locul de munca, precum si cele pentru sanatate si securitatea muncii.

Or, prevederile art.32 din acordul colectiv de munca se circumscriu notiunii de “îmbunatatire a conditiilor la locul de munca”, partile angajate în negociere cazând de acord cu privire la faptul ca suplimentarile în discutie sunt necesare dezvoltarii conditiilor de munca.

Mai mult, obligatiile decurgând din contractul colectiv de munca nu puteau fi încalcate, întrucât acesta a devenit opozabil si în acelasi timp, obligatoriu pentru partile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii si art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea executarii contractului colectiv de munca deriva si din prevederile Conventiei OIM nr.131/1970, referitoare la atragerea raspunderii partilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligatiilor avansate prin contractul colectiv de munca.

De asemenea, obligativitatea executarii acordului colectiv de munca este reglementata si prin art.28 din HG nr.833/2007, potrivit carora neîndeplinirea obligatiilor asumate atrage raspunderea civila, si, dupa caz, disciplinara, a partilor care se fac vinovate de aceasta.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele si în conditiile prevazute de lege, iar clauzele negociate cu încalcarea dispozitiilor legale sunt lovite de nulitate absoluta (art.24 alin.1), nulitate care se constata de instanta competenta, la cererea partii interesate (art. 24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

In aceste conditii, dispozitiile de imputare emise în data de 31 decembrie 2008 sunt netemeinice si nelegale, în consecinta, se va admite actiunea contestatorilor si se va dispune anularea deciziilor de imputare cu nr. 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din 31 decembrie 2008, emise de Primarul Comunei Bestepe, judetul Tulcea.

În ceea ce priveste capatul de cerere privind suspendarea executarii acestor dispozitii, a carei anulare s-a cerut, instanta retine ca este întemeiat.

Potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004, suspendarea executarii actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant, pentru motivele prevazute la art. 14, si prin cererea adresata instantei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanta poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odata cu actiunea principala sau printr-o actiune separata, pâna la solutionarea actiunii în fond.

În speta, sunt întrunite conditiile prevazute de art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2006, respectiv existenta cazului bine justificat, capatul de cerere privind anularea dispozitiilor de imputare fiind admis, si prevenirea unei pagube

iminente prin executarea deciziilor, reclamantilor fiindu-li-se retinute semnele care fac obiectul acestor decizii, reclamantilor li se va produce o paguba.

Pe cale de consecinta, urmeaza a dispune suspendarea executarii dispozitiilor de imputare pâna la solutionarea irevocabila a cauzei.

Tags: contract colectiv de muncă, decizie de imputare, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 554/2004

Contestatie decizie de imputatie

TRIBUNALUL TULCEA
SECŢIA CIVILĂ, COMERCIALA ŞI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ nr.344
Şedinţa publică din data de 03 martie 2009

T R I B U N A L U L:

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 3/88/5 ianuarie 2009, 120 reclamanţi au contestat deciziile de imputaţie emise fiecăruia dintre aceştia de către Primarul Municipiului Tulcea, solicitând anularea lor ca nelegale şi netemeinice.

In motivare, reclamanţii arată că, în conformitate cu acordul/contractul colectiv de muncă pentru anul 2007, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică din judeţul Tulcea, înregistrat la D.M.S.S. TULCEA, sub nr. 63/6875/18 mai 2006 şi cu prevederile actului adiţional nr. 2, înregistrat sub nr. 3474 din 5 martie 2007, salariaţilor şi funcţionarilor publici li s-au acordat lunar drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă şi, respectiv drepturi speciale ce reprezintă acoperirea unei părţi din cheltuielile cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi condifenţialităţii, însă, nesocotind puterea de lege a contractului încheiat şi considerând că plata drepturilor speciale s-a făcut fără temei legal, pârâtul a emis deciziile de imputaţie contestate.

Se mai susţine că acordul/contractul colectiv de muncă pe anul 2007 este legal, valabil încheiat şi opozabil pârâtului, fiind aprobat şi prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Tulcea nr. 25/5 februarie 2007, iar cheltuielile necesare achitării drepturilor speciale au fost incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli al municipiului Tulcea.

Reclamanţii mai precizează că au fost respectate şi dispoziţiile art. 22 alin. 1 pct. a, b, din H.G. nr. 833/2007, şi respectiv art. 12 din Legea nr. 130/1996, aşa încât sumele de bani au fost legal datorate şi încasate, condiţii în care nu rezultă existenţa unei obligaţii de restituire a lor.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, dispoziţiile de imputare contestate, dovada calităţii de funcţionar public şi personal contractual, acordul/contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 63/6876/18 mai 2006, actul adiţional nr. 1 şi 2, procesul verbal din 5 februarie 2007, H.C.L. nr. 25 din 5 februarie 2007, raport privind proiectul bugetului local pe anul 2007 şi alte înscrisuri.

La solicitarea instanţei, Primarul Municipiului Tulcea a comunicat înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate.

La termenul de judecată din 27 februarie 2009, s-a disjuns cererea reclamanţilor – personal contractual de cererea reclamanţilor – funcţionari public, instanţa rămânând investită cu această din urmă cerere a celor 109 funcţionari publici.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanţii ssunt funcţionari publici, calitate în care, fiecăruia dintre aceştia, în conformitate cu prevederile art. 84 lit. b din Legea nr. 188/999 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, Primarul Municipiului Tulcea le-a emis dispoziţii privind imputarea sumei de 2280 lei reprezentând drepturi speciale acordate potrivit acordului/contractului colectiv de muncă, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Locală Tulcea pentru anul 2007.

In referatul nr. 44240 din 10 decembrie 2008 al Direcţiei Economice din cadrul Consiliului Local Tulcea, ce a stat la baza emiterii dispoziţiilor contestate s-a menţionat că, urmare a controlului efectuat asupra contului anual de execuţie şi bilanţului contabil pe anul 2007 de către Camera de Conturi Tulcea, s-a constatat că drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, în cuantum lunar de 180 lei, nu au bază legală, neputând face obiectul contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul Primăriei Tulcea, iar prin acordarea lor a fost prejudiciat bugetul local cu suma totală de 294.300 lei, pentru care au fost calculate dobânzi de 43.046 lei, sistându-se plata lor începând cu luna ianuarie 2009.

Potrivit art. 32 alin. 5 din acordul/contractul colectiv de muncă aplicabil şi pentru anul 2007, şi înregistrat la D.M.S.P. TULCEA sub nr.63/6876/18 mai 2006, modificat prin actele adiţionale nr. 1 din 3 ianuarie 2007 şi nr. 2/1 februarie 2007, ambele înregistrate, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionarii publici şi personalul contractual beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 180 lei lunar (300 lei după , reprezentând acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie.

Pe lângă faptul că acordul/contractul colectiv de muncă, inclusiv clauza arătată, a fost semnat de ambele părţi, prin H.C.L. nr. 25/5 februarie 2007, s-a aprobat bugetul local al municipiului Tulcea pe anul 2007 în care s-au cuprins şi drepturile speciale prevăzute în art. 32 alin. 5, ce ulterior au fost şi achitate fiecăruia dintre reclamanţi.

În continuare, este de subliniat că art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipulează că “un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelaşi act normativ, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispoziţiile legale menţionate, rezultă că prin contractele/acordurile colective de muncă pot fi negociate, clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Pe de altă parte, folosind acelaşi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, precum şi ale art.81 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, se impune concluzia că se pot negocia clauze care să acorde salariaţilor mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt şi prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr.188/1995, care statuează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, dispoziţiile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.

În aceste condiţii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegală din moment ce nu există nici un text de lege care să o interzică, ci, dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie şi art.72 din Legea nr. 188/1999 potrivit cu care autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă…….., de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele alocate pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, precum şi cele pentru sănătate şi securitatea muncii.

Or, prevederile art. 32 alin. 5 din acordul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de “îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă”, părţile angajate în negociere căzând de acord cu privire la faptul că suplimentările în discuţie sunt necesare dezvoltării condiţiilor de muncă.

Nu trebuie omise în acest context nici dispoziţiile Convenţiei OIM nr.154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art.5, impune ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie (art.1), iar negocierea că poate asupra fixării condiţiilor de muncă şi angajării, şi/sau reglementării relaţiilor între cei ce angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor.

Prin urmare, o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor O.I.M.

Mai mult, obligaţiile decurgând din contractul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate întrucât acesta a fost înregistrat şi prin acest fapt a devenit opozabil şi în acelaşi timp, obligatoriu pentru părţile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii şi art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea exercitării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr.131/1970, după cum s-a arătat, pe lângă faptul că alin.2 al ambelor articole prevede atragerea răspunderii părţilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor avansate prin contractul colectiv de muncă.

Este de relevat şi că DMPS Tulcea a înregistrat contractul acordul colectiv de muncă, fără obiecţiuni, acesta exercitându-şi contractul de legalitate.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art.24 alin.1), nulitate care se constată de instanţa competentă, la cererea părţii interesate (art.24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

Se prevede, de asemenea, faptul că, la momentul înregistrării, direcţiile generale teritoriale de muncă şi protecţie socială vor verifica dacă acestea conţin clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art.8, exercitând în acest mod controlul de legalitate şi dacă constată negocierea unor clauze cu încălcarea art.8, au obligaţia de a lua măsuri de intrare în legalitate, de a se înlătura din contract clauzele contrare legii (art. 27 alin. 2 coroborat cu art.28).

Însă procedura descrisă nu a avut loc, ceea ce înseamnă că DMPS şi-a dat avizul favorabil, moment în care contractul/acordul colectiv începe să-şi producă efectele, deoarece numai refuzul înregistrării acestuia făcea inaplicabile clauzele cuprinse în respectivul contract/acord.

Argumentele prezentate impun concluzia că reclamanţilor li se cuveneau drepturile speciale prevăzute în acordul/contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2007, art. 32 alin. 5, aşa încât nu se justifică demersurile întreprinse în vederea recuperării acestora, prin emiterea dispoziţiilor de imputare.

Drept consecinţă, în raport de cele constatate, instanţa urmează a admite cererea formulată şi a anula ca netemeinice dispoziţiile de imputare emise reclamanţilor de către Primarul Municipiului Tulcea.

Tags: contract colectiv de muncă, decizie de imputatie, H.G. nr. 833/2007, Legea nr. 130/1996