Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Autor: Ciobanu Cristina

Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul penal, sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt acest lucru.

Conform prevederilor art.80 alineatul 1 Cod procedură penală „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.”Prin această reglementare referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acestea din urmă.

Calitatea “de soţ” trebuie să fie valabilă la momentul folosirii acestui mijloc de probă. De exemplu, căsătoria dintre soţi nu a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În situaţia în care soţii sunt în curs de judecată într-un proces de desfacere a căsătoriei, organul judiciar cu ocazia întrebărilor prealabile trebuie să stabilească care sunt raporturile dintre soţi şi dacă hotărârea de divorţ se află sau nu în căile de atac.

Art.149 din Codul penal arată că „rude apropiate” sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele devenite prin înfiere rude potrivit legii. Dispoziţiile din legea penală privind rudele apropiate se aplică şi în caz de înfiere cu efecte depline, persoane înfiate cât şi descendenţii acesteia şi în raport cu rudele fireşti. În caz de înfiere cu efecte restrânse aceste dispoziţii se aplică înfiatului cât şi descendenţilor acestuia. Sunt consideraţi “fraţi şi surori” cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt nu numai primare ci şi consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).

Legea instituie expres în art. 80 alin. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a alege între a depune mărturie sau a refuza să depună ca martori, dată fiind calitatea lor. Această obligaţie a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. În situaţia în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărului. Interesul superior al justiţiei are întâietate şi faţă de martorul care a ales singur să depună mărturie deşi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile mincinoase. Astfel, martorul poate deveni subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Persoana ce are o atare calitate din moment ce a consfinţit să depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste dispoziţii procesuale se referă numai la soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului, nu şi la celelalte părţi din proces. În situaţia în care soţul sau ruda apropiată a inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul. Declaraţia fiind obţinută contrar legii nu mai poate sta la baza hotărârii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor[1]. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. În scopul aflării adevărului, organele judiciare trebuie să recurgă la orice izvor de probă, drept pentru care şi minorii pot fi audiaţi numai că ascultarea lor se va ţine în primul rând de vârsta pe care o au.

Martorul minor ca şi în cazul majorului parcurge aceleaşi etape:

pregătirea ascultării;
identificarea persoanei;
ascultarea propriu-zisă, adică relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.

În audierea martorului minor organele judiciare trebuie să ţină cont de o serie de factori care pot influenţa declaraţia acestuia:

vârsta, dezvoltarea sa fizică şi psihică;
mediul din care provine (situaţia la învăţătură, cercul de prieteni, raporturile cu colegii);
familia minorului, relaţiile părţi-copil, dacă familia e monoparentală (familie cu un singur părinte);
alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe martorul minor, pentru că trebuie să fie o persoană în care să aibă încredere.

Ascultarea martorului minor se poate face fie la sediul organului judiciar, fie în anumite împrejurări în mediul în care trăieşte, la şcoală. Termenul de citare trebuie să fie cât mai scurt pentru a se reduce posibilitatea de influenţare a minorului de persoane interesate în cauză. Până la vârsta de 14 ani martorul minor nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul. În funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte, organul judiciar va aprecia dacă respectiva depoziţie serveşte aflării adevărului, fiind utilă soluţionării cauzei.

Pentru dovedirea unor infracţiuni săvârşite în familie pot fi ascultaţi ca martori şi minorii sub 16 ani. Prin Legea nr.281/2003 s-a introdus în Codul de procedură penală art.86(4), care prevede că în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistări audio-video în condiţiile art.86² alin.2, 4, 5 şi 7 Cod procedură penală.[2] Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau după caz al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrază în condiţile legii. Luarea declaraţiilor martorilor, în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă

[1]Doltu Ioan,”Martorul în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.59

[2] Legea nr.281/2003 privind modificarea codului de procedură penală, publicată în M.O.468 din 1.07.2003