Consideraţii generale privind infracţiunea de mărturie mincinoasă

1. Caracterizare generală

Marturia mincinoasă sau în latină “falsitas in judicio” este “fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat” este incriminată prin dispoziţiile cuprinse în art. 260 din codul penal

Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârşită în mod corespunzător de către expert sau interpret.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la soluţionarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor şi de probitatea celor care concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiţiei.

Martorii, având cunoştinţă despre infracţiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin declaraţiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului şi împrejurărilor săvârşirii faptei, precum şi la realizarea şi deci la pronunţarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează adevărul asupra celor cunoscute de ei, declaraţiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat organelui judiciar la înfăptuirea justiţiei. De aceea datorită orcărui martor este de a declara adevărul şi de a spune tot ce ştie cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat[1] ( a se vedea art. 33 cod procedură penală şi art. 193 cod procedură civilă , întru-cât la baza prestaţiei pe care o au martorul, expertul şi interpretul în îndeplinirea actului de justiţie trebuie să stea buna credinţă.

Declaraţiile acelor martori care fac afirmaţii mincinoase ori nu spun tot ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi, prezintă pericol social, prin aceea că îngreunează, derutează şi compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina pronunţarea unor soluţii care nu corespund adevărului.

Aceeaşi importanţă o au şi rapoartele efectuate de experţi şi lămuririle date de aceştia ca şi operaţiile efectuate de interpreţi în cauze judiciare.

Aceleaşi obligaţii de respect faţă de adevăr, incubă şi acestora, iar încălcarea ei în condiţiile stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiţiei.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod procedură penală şi art.142 cod procedură civilă acordă părţilor posibilitatea de a participa la soluţionarea cauzei chiar şi atunci când nu cunosc limba română. Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii în faţa organelor judiciare, a limbii materne a populaţiei de altă naţionalitate decât cea română în anumite unităţi administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreţilor.

Se dă astfel expresie unor pevederi constituţionale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituţia României unde se arată :

“dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”[2].

2 Obiectul juridic

2.1. Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracţiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic comun tuturor infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei şi constă în ansamblul relaţiilor sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor sociale, a înfăptuirii justiţiei.

2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiţia cât şi persoana ale cărei atribute sociale esenţiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.

În principal, relaţiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiţiei astfel că în absenţa şi a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracţional. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană )[3].

Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiect material al infracţiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârşire al infracţiunii.

3. Subiectul activ

Infracţiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce înseamnă că ea poate fi săvârşită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată expres prin dispoziţiile art. 260 al. 1 şi 4 din codul penal, respectiv de martori, experţi şi interpreţi care în această calitate sunt prezenţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care sunt solicitaţi, în conformitate cu legea.

3.1. MARTORUL

Martorul “este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în proces”[4].

“Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoştinţă despre fapte ce sunt concludente pentru rezolvarea pricinii”[5].

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât depoziţiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deşi art. 64 din codul procedură penală enumeră depoziţiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.

Aceasta însemnândpe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat şi fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere primordiale depoziţiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedeşte a fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplineşte condiţia conformării cu adevărul, împrejurare în care este greşită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanţă mai mare probelor cu martori în dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanţa de cunoaşterea adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate[6].

Deşi declaraţiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul Vintilă Dongoroz “o probă plăpândă”, totuşi proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea mai frecventă şi, adeseori esenţială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de procesul civil, declaraţiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii sunt – după celebra expresie a lui Bentham “Ochii şi urechile justiţiei”.

În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricţii, care nu afectează principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanţa o consideră aptă să contribuie la soluţionarea cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiţii corespunzătoare, aflarea adevărului[7].

Există şi unele excepţii în care proba testimonială este admisibilă între părţi şi referitor la acte juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, precum şi împotriva înscrisurilor preconstituite indiferent de valoarea lor – restricţii privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc şi la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanţa penală şi în conformitate cu art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune[8].

În acest sens, nu se face nici o distincţie în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind legătura dintre natura cauzei şi cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară, aceasta putând fi tras la răspundere penală.

Poate fi martor şi deci subiect activ al infracţiunii în condiţiile textului menţionat, atât persoana vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum şi apărătorul pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi, calitatea de martor în acest caz având întâietate faţă de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul de procedură penală.

În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situaţia în care deşi şi-a păstrat această calitate, poate fi sancţionată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă[9].

Legea prevede că poate fi ascultată ca martor şi persoana care este obligată a păstra secretul profesional dar numai cu consimţământul persoanei sau a organizaţiei faţă de care există obligaţia de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).

Soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situaţie. Această categorie de persoane pot fi ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluţie, deşi considerată corectă din punct de vedere juridic, este totuşi criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informaţii pot contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului)[10]. Atunci când aceste persoane consimt să fie martori şi fac depoziţii în acest sens, la fel ca depoziţia oricărui alt martor, să fie decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi deci, ei pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă[11].

Totuşi pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanţa va putea acorda, în unele situaţii circumstanţe atenuante.

În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultaţi ca martori interzişi şi cei stabiliţi de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar dacă este despărţit, cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepţie referitoare la cauzele privind starea civilă a persoanei, precum şi la divorţ, în care pot apărea ca martori şi rudele (cu excepţia descendenţilor).

În literatura juridică s-a propus introducerea ca şi în codul de procedură civilă, a unei dispoziţii similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-un “raţionament per a contrario”, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca martori în proces.

Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.

Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv.

Pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost admişi de organele judiciare, dar s-a comis citarea lor sau nu a primit citaţia (art.319 alin. 3 cod procedură penală).

Nu pot fi ascultaţi ca martori membrii Corpului Diplomatic,o atare incompatibilitate este, credem, absolută, datorită funcţiilor deţinute de aceste persoane şi ea se întemeiază pe reciprocitate.

3.2. Minorul

Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal). Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal pentru faptele sale.

3.3. Expertul

Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracţiunii. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Activitatea expertului are o importanţă deosebită în soluţionarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoaşterii aprofundate şi după criterii ştiinţifice a împrejurărilor la care se referă. Experţii au rol de a contribui ca specialişti la lămurirea unor situaţii de fapt. Rolul instanţei este de a discuta contestările şi concluziile experţilor[12]. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac afirmaţii cu caracter mincinos referitor la împrejurările esenţiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el devine subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 cod penal se referă numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.

În situaţia în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituţie de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 şi 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale[13].

Întucât legea distinge între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă.

3.4. Interpretul

Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt redate într-o altă limbă decât limba română[14].

Aşadar, subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni ce se săvârşeşte în persoana proprie.

În general, coautorul în această materie nu există[15]. În mod excepţional va exista coautor atunci când, spre exemplu, întocmind aceeaşi expertiză, doi experţi s-au înţeles să ateste date neveridice referitoere la întrebări esenţiale puse de organul judiciar, în aceeaşi cauză.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârşită în participaţie sub forma complicităţii şi a instigării. Pentru instigator şi complice nu se vor cere vreo calitate specială.

Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârşită prin constrângere ori corupere, atunci fapta va intra sub incidenţa art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) şi sub aceea a dispoziţiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiţia ca cel instigat să fie acceptat, fie şi numai temporar ideea săvârşirii unei infracţiuni de mărturie mincinoasă.

Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor judiciare[16]. În acest sens, practica judiciară în materie arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor de cercetare penală, nu poate influenţa situaţia inculpatului, deoarece o asemenea retragere, chiar făcută în condiţiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie), nu constituie desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere şi ea nu a avut nici un moment atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-şi însuşească scopul urmărit de instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acţiune al legii penal[17], şi nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispoziţiile art.29 cod penal. În acest sens, pentru a exista infracţiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal, este necesar ca cel instigat să-şi fi însuşit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite infracţiunea, la care apoi să fi renunţat. Dacă însă instigatorul nu a reuşit să determine nici un moment pe cel faţă de care şi-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă instigare eşuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidenţa legii penale.

Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenţi care au semnat procesul verbal încheiat la faţa locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoaşte personal, dar ulterior aceştia, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a îndemnat să nu arate ceea ce ştiau, nu se va putea reţine instigare la infracţiunea de mărturia mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal[18]. Dacă, dând urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă martorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va sancţiona conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu pedeapsa mai uşoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.

4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal al infracţiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii social a înfăptuirii justiţiei, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este ameninţată sau vătămată prin săvârşirea infracţiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă[19].

---

[1] Ase vedea art. 83 Cod procedură penală şi art. 193 Cod procedură civilă.

[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

[3] Vintilă Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 10.

[4] Avram Filipaş – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei – Editura Academiei Bucureşti, 1985. Pag. 49.

[5] I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1963, pag. 383.

[6] Tribunalul Suprem – Secţia penală Decizia nr. 1809/1972, în Culegera de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, pag. 433. Tribunalul Supem – Secţia penală Decizia nr. 504/1971 în volumulV- Papadopol, Popovici. Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti 1977, pag. 336.

[7] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 174.

[8] A. Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 67.

[9]Tribunalul Judeţean Timiş – Decizia penală nr. 657/1971 -Revista Română de Drept nr. 1/1972, pag.144.

[10] R.Garrand, Trattle theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag.4.

[11] R.Vonia -Droit penal special – Editor teme I Paris Dallas, 1968,PAG. 384.

[12] Tribunalul Suprem- Decizia nr. 1168/1964 – nepublicată.

[13] N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1972,  pag.180

[14] Art.128, art.8 Cod procedură penală şi art. 142 şi 143 Cod procedură civilă.

[15] Gh. Dărângă, D. Sucinescu CODUL penal – comentat şi adnotat. Partea specială col. II Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică 1977 pag. 117.

[16] Tribunalul Suprem-Sectia generală-Decizia nr.1877/1976 din Revista Română de Drept nr. 9/1977, pag. 65.

[17] L.Biro-notă criticată la Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68. Tribunalul Suprem-Secţia generală-Decizia nr. 2809/1972 din Revista Română de Drept nr. 2/1973, 168. Tribunalul Suprem-Secţia generală, Decizia nr. 1650/1972 în CD din 1972, pag. 291

[18] Tribunalul Judeţean Bihor-Decizia penală nr. 294/1982, Revista Română de Drept nr. 12/1982 pag.53

[19] L. Biro notă criticată în Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului  Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68.

Tags: Drept penal, expert, interpret, marturie mincinoasa, minor