Top

Modalităţi de spălare a banilor prin intermediul insituţiilor bancare

[tab: Articol]

1. Modalităţi de spălare a banilor prin intermediul instituţiilor bancare din paradisurile fiscale

1.1. Conceptul de paradis fiscal şi caracteristici

Crima organizată caută să-şi plaseze afacerile şi produsul financiar rezultat al acestora în aşa numitele „paradisuri fiscale”. Într-un sens strict, aproape fiecare ţară din lume poate fi considerată un paradis fiscal pentru că, într-o formă sau alta, companiilor şi persoanelor fizice străine li se oferă diferite stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi promova creşterea economică.

Prin termenul de ,,paradis fiscal[1]” se înţelege orice ţară care nu percepe impozite, ori impozitele sunt reduse pe toate sau doar pe unele categori de venituri, un nivel ridicat  de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea Băncii Centrale şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare.

Chiar şi Statele Unite ale Americii servesc drept paradis fiscal persoanelor care investesc în economia americană. În acelaşi timp o ţară precum Panama considerată una din primele zece paradisuri fiscale din lume, nu este considerată ca atare de populaţia locală, deoarece guvernul percepe impozite pe venituri şi pe corporaţie, taxe asupra importurilor şi exporturilor, impozite asupra succesiunilor şi donaţiilor, impozite asupra proprietăţilor imobiliare.

Termenul de „paradis fiscal” este deseori incorect folosit, deoarece pentru a descrie o ţară din acest punct de vedere, ar trebui utilizat termenul de „jurisdicţie a secretului financiar”. Un anumit grad de discreţie financiară şi bancară este caracteristic tuturor statelor, aproape toate statele impunând un anumit nivel de protecţie pentru informaţiile bancare şi comerciale. O jurisdicţie a secretului bancar şi financiar va refuza, aproape întotdeauna, să-şi încalce propriile sale legi cu privire la secretul bancar, chiar şi atunci când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei ţări.

Prototipul jurisdicţiei secretului financiar modern este Elveţia, care a devenit un paradis pentru capitalul străin şi un mare centru de schimburi financiare.

Într-un articol publicat în revista Barron’s Wedney sub titlu  paradisurile fiscale apar în întreaga lume, transformarea statului Panama în centru financiar internaţional este descrisă, ca fiind o o ţară săracă, care nu prea are multe de oferit, în afară de caniculă, umiditate şi un canal, a dobândit o industrie nouă devenind un antrepozit de bani din străinătate.

Poate cea mai proeminentă şi mai rapid înfloritoare ţară dintre jurisdicţiile secretului bancar mai noi este Cayman, a cărei populaţie era alcătuită la începuturi din piraţi, naufragiaţi şi datornici, Insulele Cayman au devenit unul din cele mai importante paradisuri fiscale.

Alături de aceste două ţări considerate paradisuri fiscale, mai sunt: The CommonWealth of the Bahamas, Bermude, The Channel Island, The Island of Man, Liechtenstein, Montserrat, The Netherlands Antilles.                                                                                                                                                                                                                      Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt[2]:

A.Impozite reduse. Multe din jurisdicţiile considerate paradisuri fiscale impun impozite numai asupra unor categorii de venituri, acestea fiind foarte reduse comparativ cu ţările de origine a celor ce folosesc paradisurile fiscale. Lipsa impozitelor pe venituri face parte dintr-o politică de atragere a băncilor şi corporaţiilor economico-financiare din străinătate.

B.Secretul. Cele mai multe dintre ţările considerate paradisuri fiscale asigură protecţia informaţiilor bancare şi comerciale, ele refuzând să spargă zidurile din jurul secretului bancar, chiar şi atunci când este vorba de comiterea unei grave încălcări a legilor unei ţări.

Aceste jurisdicţii oferă reguli restrictive de secret sau confidenţialitate persoanelor care fac tranzacţii, îndeosebi cu băncile, fiind prevăzute sancţiuni penale pentru încălcarea secretului bancar.

C.Activitatea bancară tinde să joace un rol mai important în economia unui paradis fiscal  decât în economia unei ţări care nu este considerată ca atare. Cele mai multe ţări considerate paradisuri fiscale, dezvoltă o politică de încurajare a activităţilor bancare externe, făcând distincţie de regim juridic dintre acestea şi cele ale locuitorilor autohtoni.

1.2. Companiile offshore – constituire şi funcţionare

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac din acestea o atracţie deosebită pentru reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra tranzacţiilor, astfel încât proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu poate fi asociat cu fluxul de fonduri, ba mai mult sistemele bancare şi de comunicaţii moderne de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor. Toate tipurile de corporaţii înregistrate în paradisuri fiscale-societăţi generale, bănci off-shore, societăţi de asigurări, etc- pot fi utilizate de reciclatorii de fonduri în toate etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau integrare.

Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârşit, reciclatorii de bani transportă numerarul din ţara în care a fost produs şi îl depun în băncile din ţările paradisuri fiscale. Odată intraţi în băncile off-shore, prin transferuri electronice sau alte procedee, banii urmează să circule în orice colţ al globului fără obstacole.

Pentru a putea utiliza fondurile depuse în băncile off-shore, proprietarii solicită certificate de depozit prin care este confirmată existenţa fondurilor, cu acestea garantându-se obţinerea de credite în ţara de domiciliu a proprietarului de fonduri din ţara paradis fiscal, rambursarea creditului făcându-se prin executarea garanţiei.

O altă metodă prin care fondurile depuse într-un cont  al unei companii off-shore pot fi repatriate o constituie înscenarea unui proces între companie şi proprietarul său, iar în urma pierderii procesului de către companie aceasta este obligată la plata unor sume de bani către propriul proprietar, care de data aceasta afişează o sursă perfect legală pentru fondurile ce au ca sursă iniţială fonduri ilicite.

O altă metodă care îngreunează mai mult procesul de investigare a spălării banilor, se utilizează tehnica trusturilor. Aceasta presupune crearea unui trust într-un paradis fiscal, acest trust la rândul său creează un alt trust şi aşa mai departe. Reciclatorul apare ca mandatar al acestor trusturi, astfel el le controlează în fapt. După ce numerarul este depus în contul primului trust, banii sunt transferaţi electronic celui de al doilea şi apoi către al treilea şi aşa mai departe până la ultimul. Având în vedere legislaţia din paradisurile fiscale care de fiecare dată impune tăcerea asupra secretului comercial şi bancar, descâlcirea acestor tranzacţii devine aproape imposibil de realizat.

1.3. Scheme de spălare a banilor prin intermediul instituţiilor bancare din                               paradisurile fiscale

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac din acestea o atracţie deosebită pentru reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra tranzacţiilor, astfel încât proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu poate fi asociat cu fluxul de fonduri, ba mai mult sistemele bancare şi de comunicaţii moderne de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor. Toate tipurile de corporaţii înregistrate în paradisuri fiscale-societăţi generale, bănci off-shore, societăţi de asigurări, etc- pot fi utilizate de reciclatorii de fonduri în toate etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau integrare.

Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârşit, reciclatorii de bani transportă numerarul din ţara în care a fost produs şi îl depun în băncile din ţările paradisuri fiscale. Odată intraţi în băncile off-shore, prin transferuri electronice sau alte procedee, banii urmează să circule în orice colţ al globului fără obstacole.

Pentru a putea utiliza fondurile depuse în băncile off-shore, proprietarii solicită certificate de depozit prin care este confirmată existenţa fondurilor, cu acestea garantându-se obţinerea de credite în ţara de domiciliu a proprietarului de fonduri din ţara paradis fiscal, rambursarea creditului făcându-se prin executarea garanţiei.

O altă metodă prin care fondurile depuse într-un cont  al unei companii off-shore pot fi repatriate o constituie înscenarea unui proces între companie şi proprietarul său, iar în urma pierderii procesului de către companie aceasta este obligată la plata unor sume de bani către propriul proprietar, care de data aceasta afişează o sursă perfect legală pentru fondurile ce au ca sursă iniţială fonduri ilicite.

O altă metodă care îngreunează mai mult procesul de investigare a spălării banilor, se utilizează tehnica trusturilor. Aceasta presupune crearea unui trust într-un paradis fiscal, acest trust la rândul său creează un alt trust şi aşa mai departe. Reciclatorul apare ca mandatar al acestor trusturi, astfel el le controlează în fapt. După ce numerarul este depus în contul primului trust, banii sunt transferaţi electronic celui de al doilea şi apoi către al treilea şi aşa mai departe până la ultimul. Având în vedere legislaţia din paradisurile fiscale care de fiecare dată impune tăcerea asupra secretului comercial şi bancar, descâlcirea acestor tranzacţii devine aproape imposibil de realizat.

2. Metode de spălare a banilor

2.1. Metoda PIZZA.

Acest circuit este folosit îndeosebi de traficanţii de droguri şi se desfăşoară în două faze şi anume:

–  în prima fază, sunt transferate în afara ţării sume importante de bani lichizi proveniţi din distribuirea drogurilor , aceste fonduri fiind depuse în conturi bancare, iar apoi aceste fonduri sunt virate în conturi deschise de o societate paravan din ţări cu renume în spălarea banilor ;

–  a doua fază reprezintă repatrierea fondurilor în ţară pentru a fi utilizate în mod legal, acordând împrumuturi, achiziţionând bunuri imobiliare sau comerciale, tranzacţiile comerciale fiind alese în funcţie de cifra de afaceri , unde componenţa principală trebuie să fie banii cash, iar un al doilea criteriu în cadru cifrei de afaceri fiind dificultatea controlării acesteia .

Acest sistem este foarte ingenios, fiind greu de detectat. În cazul acestui circuit au fost atraşi patroni ai reţelelor de restaurante, magazine de bijuterii, societăţi prestatoare de servicii , care au cedat tentaţiei de a se îmbogăţii cât mai rapid şi au început să comercializeze şi droguri pe lângă serviciile de bază oferite.

2.2. Metoda HAWALA

Hawala este o metodă de o manieră foarte ingenioasă, bazându-se pe sistemele bancare clandestine. Anumite comunităţi care nu au încredere în sistemul bancar tradiţional, au stabilit sisteme paralele pentru transferarea fondurilor.

Principiul acestui sistem constă în depozitarea fondurilor la un particular din ţara sa, recuperarea făcându-se de la o altă persoană dintr-o ţară terţă. Persoanele care practică de regulă acest sistem sunt comercianţii membri ai aceleiaşi familii, acest sistem bazându-se pe încrederea reciprocă, nelăsând urme scrise: „contabilitatea” este globală între cei doi comercianţi, ei comparând periodic soldurile transferului.

Această tehnică este folosită de regulă de comunităţile indiene, chineze sau cele din Orientul Mijlociu. Originalităţile acestei metode pot părea depăşite şi demodate, dar practica a confirmat faptul că această metodă este intens folosită, mai ales de reţelele crimei organizate, principala atracţie a acestei metode fiind absenţa oricăror urme.

2.3. Modelul francez

Transferurile reprezintă o primă problemă ce merită atenţie pentru a crea o imagine corectă în acest domeniu. Serviciile de politie franceze, au urmărit activitatea unei importante bănci pariziene, care, pentru a facilita relaţiile economice dintre Franţa şi anumite ţări africane, a deschis o agenţie rezervată repatrierii economiilor muncitorilor emigranţi. Aceştia puteau să-şi deschidă un cont în ţara lor de origine şi să depună fonduri care tranzitau printr-un cont intern de trecere. Atenţia poliţiei a fost atrasă  că numeroşi traficanţi deschiseseră, fie sub domicilii false, nume împrumutate, unul sau mai multe conturi bancare pentru transferarea beneficiilor realizate din traficul de droguri, prin justificarea falsă a unor economii din salarii.

2.4. Lumea jocurilor de noroc

Lumea jocurilor de noroc este în mod tradiţional o lume închisă. Ea poate deveni unul dintre sectoarele privilegiate ale spălării fondurilor, aceasta ca urmare a unor tehnici diverse, ca de exemplu: convertirea sumelor cash, a căror origine ilicită poate fi identificată, în sume anonime, pentru aceasta s-a recurs la cazinouri, unde se poate schimba suma de bani cash în jetoane, după care se reconvertesc în cecuri sau în sume cash; justificarea resurselor prin câştiguri de joc, fiind vorba de achiziţionarea fondurilor prin plătirea unei supraprime la biletele câştigătoare la loterie şi de multe ori de a face apel la complicitatea organismelor de plată; utilizarea mecanismelor de funcţionare a lumii jocurilor, în jurul oricărei table de joc sunt jucătorii care ţin banca, aşa numiţii „bancheri” care joacă împotriva celorlalţi, pentru acoperirea pierderilor de moment aceştia trebuind să dispună de rezerve destul de importante.

3. Spălarea banilor în România

Lipsa reglementărilor juridice nu împiedică fenomenul de spălare a banilor în România, fenomen ce se manifestă chiar în forme rudimentare, mai puţin sofisticate, dar se înscriu în tehnicile folosite în ţările dezvoltate.

Ciclul de spălare a banilor se realizează în trei etape şi anume:

–  plasarea , constând în mod normal într-o plată cash într-un cont bancar;

–  albirea banilor, fiind separarea fondurilor provenite din activitati criminale de sursa lor, prin crearea unui paravan complex de tranzacţii financiare, destinat ascunderii sursei de provenienţă a banilor;

–  integrarea, acordând legalitatea sumelor de bani , veniturile spălate apar ca provenite din afaceri normale.

În  primii ani ai tranziţiei spre economia de piaţă s-a creat un imens capital negru, căruia s-a încercat să i se dea de către posesorii ilegali o aparenţă de legalitate, deşi în  aceşti ani nu a existat nici un  text de lege care să oblige persoanele să justifice provenienţa bunurilor şi valorilor dobândite.

Lipsa reglementărilor legislative şi a organelor specializate în domeniu creează o falsă imagine că în România nu se produc manifestări ale fenomenului de spălare a banilor, ori traficul de stupefiante este într-o continuă creştere şi actele de contrabandă generează un imens capital negru.

În lupta împotriva fenomenului de spălare a banilor, poliţia, încearcă totuşi să desluşească mecanismele utilizate de infractori pentru reciclarea fondurilor şi a proprietăţilor provenite din asemenea activităţi.

Fiind cunoscut faptul că în toate sistemele economice coexistă în proporţii diferite, capitalul public şi capitalul privat , cel din urmă este alimentat cu surse ilegale provenite din afaceri ilicite. Deci capitalul privat poate fi alimentat în mod repetat cu fonduri provenite din activităţi ilicite, un procedeu deloc complicat şi care nu reclamă includerea circuitelor financiare în operaţiunea de reciclare a fondurilor.

23.11.2008

Articol trimis de Ramona C.


[1] Bujor, V., Popa, O., Utilizarea circuitelor bancare în activităţile de spălare a banilor, pag.41

[2] Bujor, V., Popa, O., Utilizarea circuitelor bancare în activităţile de spălare a banilor, pag.19

[tab: Legislatie]

Directiva consiliului comunităţii europene numarul 91/308 din 10 iunie 1991 privind „prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor” prezentată statelor membre pentru adoptare, de către J.C. Juncker, preşedintele Consiliului, la Luxemburg

Adoptă:

Articolul 1

În înţelesul acestei Directive:

a)    „instituţie de credit” – înseamnă o instituţie de credit aşa cum este definită în primul paragraf din art.1 al Directivei 77/780/EEC, amendată ulterior de Directiva 89/616/EEC şi include filiale ale instituţiilor de credit care-şi au birourile de conducere în afara comunităţii;

b)    „ instituţie financiară” -înseamnă o întreprindere, alta decât o instituţie de credit, a cărei principală activitate este aceea de a realiza una sau mai multe dintre operaţiunile incluse în prevederile de la numărul 2 la 12 şi nr.14 din lista anexată la Directiva 89/646/EEC, sau o societate de asigurări corespunzătoare, autorizată în acord cu Directiva 79/267/EEC, ulterior amendată de Directiva 90/619/EEC, în măsura în care aceasta îndeplineşte activităţi acoperite de acea directivă; această definiţie include filialele stabilite în cadrul comunităţii, aparţinând instituţiilor financiare ale căror birouri de conducere se află în afara comunităţii;

c)    „spălarea banilor” -înseamnă următorul comportament, atunci când este comis

intenţionat:

-transformarea sau transferarea unei proprietăţi, ştiind că acea proprietate  este derivată dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o astfel de activitate în scopul  ascunderii sau mascării originii ilegale a proprietăţii respective;

-ascunderea sau mascarea adevăratelor naturi, surse, amplasări, mişcări,drepturi şi deţineri legate de proprietate ştiind că  acea proprietate este derivată dintr-o activitate criminală sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;

-achiziţionarea, posesia sau folosirea unei proprietăţi, ştiind că, în momentul primirii ei, acea proprietate deriva dintr-o activitate criminală sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;

-participarea, asocierea la comitere sau la tentativele de comitere şi fapta de a ajuta ,facilita sau sfătui în scopul comiterii oricărei acţiuni menţionate în paragrafele anterioare.

Cunoaşterea, intenţia sau scopul, apărute ca elemente ale activităţilor mai sus menţionate, pot fi depuse din circumstanţe faptice obiective.

Spălarea banilor va fi considerată ca atare chiar şi acolo unde activităţile ce au generat proprietatea care este „de spălat”au fost comise pe teritoriul unui stat membru sau pe acela al unei terţe ţări.

d)    „proprietate” -înseamnă bunuri de orice fel, materiale sau nemateriale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, şi documente legale sau instrumente ce evidenţiază titluri sau interese în astfel de bunuri;

e)    „activitate criminală” -înseamnă orice activitate criminală desemnată ca atare, în scopurile acestei directive de către fiecare stat membru;

f)     „autoritate competentă” -înseamnă autorităţile naţionale împuternicite de lege sau regulamente, să conducă instituţiile de credit sau financiare

Articolul 2 Statele membre trebuie să se asigure că spălarea banilor aşa cum este ea definită în aceasta directivă, este interzisă.

Articolul 3

a)        Statele membre trebuie să se asigure că instituţiile de credit şi financiare cer identificarea clienţilor lor, prin intermediul unei evidenţe de sprijin, la intrarea în relaţiile de afaceri, mai ales la deschiderea unui cont sau a conturilor de economii ori atunci când se oferă mijloace de păstrare în siguranţă a valorilor.

b)        Cerinţa identificării se aplică, de asemenea, în cazul oricărei tranzacţii cu clienţii, alţii decât cei la care se referă paragraful 1, tranzacţii care implică sume de până la 15.000 ECU sau mai mult, dacă tranzacţia se realizează printr-o singură operaţiune sau mai multe care par să fie legate între ele. Acolo unde suma nu este cunoscută în momentul încheierii tranzacţiei, instituţia interesată va proceda la identificare imediat după ce află sumă şi va stabili dacă s-a atins un punct de plecare.

c)        Pe calea derogării de la paragrafele 1 si 2, cerinţele de identificare cu privire la poliţele de asigurare emise de societăţile de asigurare, în sensul Directivei 79/267/EEC acolo unde ele desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa acelei directive, nu se vor aplica în cazul în care suma primei de asigurare periodică sau sumele plătibile în fiecare an nu depăşesc 1.000 ECU sau unde o singură primă de asigurare este de 1.500 de ECU ori mai puţin.Daca prima de asigurare periodică sau sumele plătibile în fiecare an sunt 1.000 ECU sau mai mult, se cere identificarea.

d)        Statele membre pot prevedea ca cerinţa identificării să nu fie obligatorie pentru poliţele de asigurare în privinţa programului de pensii întreprins în virtutea contractului de asigurare. Astfel de poliţe nu conţin clauze de răscumpărare şi nu pot fi utilizate colateral pentru un împrumut.

e)        În eventualitatea unor dubii în privinţa clienţilor, la care se referă paragrafele de mai sus (dacă aceştia acţionează sau nu în numele lor), instituţiile de credit şi financiare vor lua măsuri rezonabile pentru a afla identitatea reală a persoanelor în numele cărora acţionează aceşti clienţi.

f)         Instituţiile de credit şi financiare vor efectua astfel de identificări chiar şi acolo unde suma implicată într-o tranzacţie este mai mică decât punctul de plecare depus, în situaţia în care există suspiciunea de spălarea banilor.

g)        Instituţiile de credit şi financiare nu se vor supune cerinţelor de identificare prevăzute în acest articol dacă clientul este tot o instituţie de credit şi financiară ce se află sub incidenţa acestei directive.

h)        Statele membre pot prevedea ca cerinţele de identificare privitoare la tranzacţiile care apar în paragrafele al 3-lea şi al 4-lea sunt satisfăcute atunci când se stabileşte că plata tranzacţiei este debitată intr-un cont deschis în numele clientului în relaţia cu o instituţie de credit aflată sub incidenţa acestei directive în concordanţă cu cerinţele paragrafului 1

Articolul 4

Statele membre se vor asigura că instituţiile de credit şi bancare păstrează următoarele elemente pentru evidenţă în caz de investigare a spălării banilor:

– în cazul identificării, o copie sau referinţele nonevidenţei cerute, pentru o perioadă de cel puţin 5 ani după încetarea relaţiei cu clientul respectiv

–  în cazul tranzacţiilor, evidenta de sprijin şi înregistrări, constând în documente originale sau copii acceptabile în procedurile în cadrul curţilor de justiţie, purtând girul legislaţiei naţionale, pe o perioadă de cel puţin 5 ani după executarea tranzacţiei.

Articolul 5

Statele membre se vor asigura că instituţiile financiare şi de credit examinează cu atenţie specială orice tranzacţie ce poate fi considerată a fi în relaţie cu spălarea banilor.

Articolul 6

Statele membre se vor asigura că instituţiile financiare şi de credit, precum şi directorii şi angajaţii lor cooperează pe deplin cu autorităţile responsabile cu combaterea spălării banilor prin:

–  informarea acestor autorităţi din proprie iniţiativă asupra oricărui fapt care poate constitui un indiciu în privinţa spălării banilor;

–  furnizarea – la cererea acelor autorităţi – a tuturor informaţiilor necesare, în concordanţă cu procedurile stabilite de legislaţia în vigoare.

Informaţiile la care se referă primul paragraf vor fi înaintate autorităţilor responsabile cu spălarea banilor aparţinând statelor membre pe ale căror teritorii se situează instituţia ce furnizează informaţiile. Persoana sau persoanele desemnate de către instituţii de credit şi financiare vor înainta informaţiile pe calea stabilită în acord cu procedurile prevăzute la articolul 11 (1)

Informaţiile oferite autorităţilor, în acord cu primul paragraf, pot fi folosite numai în legătura cu combaterea spălării banilor. Totuşi, statele membre pot prevedea că astfel de informaţii pot fi folosite şi în alte scopuri.

Articolul 7

Statele membre se vor asigura că instituţiile de credit şi financiare se abţin de la încheierea tranzacţiilor despre care cunosc sau bănuiesc că se află în legătura cu spălarea banilor, până în momentul îl care au anunţat autorităţile la care se referă articolul 6.

Potrivit condiţiilor determinate de legislaţia lor naţională, acele autorităţi pot da dispoziţii pentru a nu se efectua operaţiunea respectivă. Acolo unde o astfel de tranzacţie este susceptibilă să dea curs spălării banilor şi unde obţinerea datelor este imposibilă sau afectează eforturile de urmărire a beneficiarilor spălării banilor, instituţiile respective vor anunţa autorităţile imediat după încheierea tranzacţiei.

Articolul 8

Instituţiile de credit şi financiare precum şi directorii şi angajaţii lor, nu vor divulga clienţilor sau terţilor că informaţiile au fost transmise autorităţilor în acord cu articolele 6 şi 7, sau ca desfăşoară investigaţii în materie de spălarea banilor.

Articolul 9

Dezvăluirile de informaţii de bună credinţă  către autorităţile responsabile cu combaterea spălării banilor, făcute de  un angajat sau director al unei instituţii de credit sau financiare (conform articolelor 6 şi 7) nu vor constitui o breşă în nici o restricţie asupra dezvăluirii de informaţii impuse în contract sau de vreo prevedere legislativă, reglementară sau administrativă şi nu vor implica instituţia, directorii şi angajaţii în nici o obligaţie.

Articolul 10

Statele membre se vor asigura că, dacă în cursul inspecţiilor făcute de autorităţile competente, în cadrul instituţiilor de credit sau financiare sau în cazul altor împrejurări, aceste autorităţi descoperă fapte care pot constitui probe în privinţa spălării banilor, ele vor proceda la anunţarea autorităţilor responsabile cu combaterea spălării banilor.

Articolul 11

Statele membre se vor asigura ca instituţiile de credit şi financiare:

1)  stabilesc proceduri adecvate de control intern şi comunicare pentru a dejuca şi preveni  operaţiunile de spălare a banilor;

2) iau măsuri adecvate pentru ca personalul să cunoască prevederile acestei directive . Măsurile respective vor include participarea angajaţilor cu funcţii mai importante la programe speciale de instruire pentru a-i ajuta astfel să recunoască operaţiunile ce pot fi de natură infracţională şi să ştie cum să procedeze în astfel de cazuri.

Articolul 12

Statele membre se vor asigura că prevederile acestei directive sunt extinse , în ansamblu sau parţial, asupra profesiunilor şi categoriilor de întreprinderi, altele decât instituţiile de credit şi financiare, la care se referă articolul 1, care se angajează în activităţi ce pot fi utilizate în scopul spălării banilor.

Articolul 13

1. Se va înfiinţa un comitet de contact (în continuare numit „comitetul”)care va funcţiona sub egida Comisiei .

Funcţiile lui vor fi:

a) să faciliteze implementarea armonioasă a acestei directive , prin consultări regulate asupra oricărei probleme practice apărute în aplicarea directivei şi asupra căreia schimbul de vederi este profund util;

b) să faciliteze consultări între statele membre asupra celor mai stringente condiţii şi obligaţii pe care le pot stabili la nivel naţional;

c) să sfătuiască Comisia, dacă este necesar, asupra oricăror suplimentări sau amendamente ce pot fi aduse acestei directive asupra oricăror adaptări cu adevărat necesare, mai ales pentru a armoniza efectele articolului 12;

d) să examineze dacă o profesie sau o categorie de întreprinderi trebuie inclusă în aria articolului 12, în care se stabileşte că o astfel de profesie sau categorie a fost folosită pentru spălarea banilor.

2. Nu va constitui funcţie a Comitetului aprecierea meritelor deciziilor luate de autorităţile competente în cazuri individuale.

3. Comitetul va fi compus din persoane numite de către statele membre şi de reprezentanţi ai Comisiei. Secretariatul va fi prevăzut de către Comisie. Preşedintele va fi un reprezentant al Comisiei. Comitetul va fi convocat de către preşedinte, din proprie iniţiativă sau la cererea unei delegaţii a unui stat membru .

Articolul 14

Fiecare stat membru va lua măsuri adecvate pentru a asigura aplicarea deplină a tuturor prevederilor acestei directive şi, mai ales, va determina aplicarea pedepselor în caz de încălcare a măsurilor adoptate prin această directivă .

Articolul 15

Statele membre pot adoptă sau reţine prevederile stricte în vigoare din domeniul aflat sub incidenţa acestei directive, pentru prevenirea spălării banilor.

Articolul 16

1. Statele membre vor determina intrarea în vigoare a legilor, regulilor şi deciziilor administrative necesare respectării acestei directive.

2. Acolo unde statele membre vor adopta aceste măsuri, se vor elabora referiri la această directivă sau măsurile vor fi însoţite de aceste referiri cu ocazia publicării lor oficiale. Metodele de elaborare a acestor referiri vor fi stabilite de către statele membre.

3. Statele membre vor comunica Comisiei textul principalelor prevederi din legislaţia naţională pe care o adoptă în domeniul aflat sub incidenţa acestei directive.

Articolul 17

Comisia va întocmi un raport asupra implementării acestei directive, ori de cate ori este nevoie şi cel puţin de trei ori pe an, raport ce va fi supus examinării în cadrul Parlamentului European şi Consiliului.

Articolul 18

Această directivă se adresează statelor membre.