Decret Lege nr. 118/1990. Recunoasterea drepturilor cuvenite din statutul de persoana cu domiciliul obligatoriu
Reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâta Directia de Munca si Protectie Sociala Ialomita a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care sa i se recunoasca drepturile ce decurg din aplicarea dispozitiilor art. 3, alin. 2 raportat la art. 1, alin. 1, lit. d din Decretul – Lege nr. 118/1990 privind instituirea domiciliului obligatoriu.
S-a sustinut de catre reclamant ca potrivit hotarârii nr. 253/1990 a fostei comisii care functiona în cadrul institutiei pârâte i s-a recunoscut si acordat doar drepturile care rezultau din statutul sau de persoana stramutata.
Ulterior, reclamantul a solicitat pârâtei ca pe lânga drepturile ce i se cuvin, în calitate de persoana stramutata, sa i se acorde separat si drepturile rezultate din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu, aceste drepturi cuvenindu-i-se ca urmare a modificarii Decretului – Lege nr. 118/1990, solicitare care a fost respinsa de pârâta, motivat si de faptul ca nu se pot acorda cumulativ cele doua indemnizatii întrucât situatia de stramutare include automat si domiciliul obligatoriu, iar cele doua perioade se suprapun.
În aparare pârâta a mai invocat si faptul ca prin cererea sa reclamantul tinde la modificarea hotarârii nr. 253/1990, cerere inadmisibila potrivit deciziilor C.C. nr. 55 si 56 din 2000, ca pârâta nu are calitate procesuala pasiva, nefiind succesoarea fostei comisii care a functionat în baza Decretului – Lege nr. 118/1990, si ca în cauza ar trebui sa stea Casa Judeteana de Pensii Ialomita întrucât nemultumirea reclamantului se refera la modul de punere în plata a hotarârii nr. 253/1990, competenta apartinând acestei din urma institutii.
Solutionând cauza, Tribunalul Ialomita prin sentinta civila nr. 753 F din 22 iunie 2009 a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei, iar pe fond a admis ca întemeiata cererea reclamantului.
Cu privire la exceptia ridicata instanta a retinut ca din continutul obiectului cererii introductive rezulta ca reclamantul nu contesta modul de executare a hotarârii nr. 253/1990, prin care fosta comisie care a activat în cadrul institutiei pârâte a recunoscut anumite drepturi în favoarea reclamantului, drepturi izvorâte din Decretul – Lege nr. 118/1990 în forma în care acesta se afla la momentul adoptarii acestei hotarâri, ci solicita, urmare a modificarilor suferite de acest act normativ, sa i se recunoasca si drepturile stabilite de lege si izvorâte din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu.
Fiind vorba de o cerere noua formulata în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990, si care vizeaza stabilirea unor drepturi întemeiate pe aceasta lege, în mod corect calitatea de pârâta în prezenta actiune apartine D.M.P.S. Ialomita, având în vedere dispozitiile art. 8, alin. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat.
Pentru aceste motive exceptia ridicata de pârâta apare ca nefondata.
Nu poate fi retinuta nici calificarea facuta de pârâta, cum ca reclamantul, prin cererea sa ar tinde la o revizuire a hotarârii nr. 253/1990, cerere de neadmis potrivit deciziilor Curtii Constitutionale nr. 55 si 56/2000 si aceea ca hotarârea mai sus aratata, fiind un act administrativ cu caracter jurisdictional nu poate fi revocata.
Si aceasta întrucât fata de obiectul cererii introductive stabilit în mod rituos de reclamant, care arata ca nu întelege sa atace hotarârea nr. 253/1990 si nici sa ceara revizuirea acesteia, apararea mai sus aratata se situeaza în afara obiectului prezentului litigiu.
Pe fondul cauzei, actiunea reclamantului se dovedeste a fi întemeiata.
Astfel, rezulta potrivit hotarârii fostei Comisii din cadrul pârâtei nr. 253/11 octombrie 1990 ca i s-a retinut calitatea de persoana cu domiciliu obligatoriu si persoana stramutata, însa i s-a acordat acestuia indemnizatia cuvenita din aceasta ultima calitate prevazuta de art. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, asa cum sustine reclamantul, atât în cererea introductiva cât si în concluziile orale sustinute de avocatul sau.
La momentul la care s-au acordat aceste drepturi, Decretul – Lege nr. 118/1990 prevedea o singura indemnizatie pentru toate situatiile în care s-au aflat cei îndreptatiti si care sunt descrise la art. 1, alin. 1 din Decretul – Lege nr. 118/1990.
Ulterior, ca urmare a unor modificari succesive ale acestui act normativ, potrivit art. 3, alin. 1 si 2 din Decretul – Lege nr. 118/1990 în forma actuala, legiuitorul a prevazut indemnizatii diferite pentru situatiile de persoana stramutata si cea de persoana cu domiciliul obligatoriu.
Asa fiind, cum în cuprinsul hotarârii nr. 253 din 11 octombrie 1990 i se recunosteau reclamantului drepturile prevazute de art. 1, alin.1, lit. „d” si „e” din Decretul – Lege nr. 118/1990, act juridic ineficient prin nepunerea sa în aplicare ca urmare a nestabilirii cuantumului drepturilor banesti cuvenite reclamantului si din statutul de persoana cu domiciliul obligatoriu, cererea acestuia ce constituie obiectul acestei cauze se dovedeste a fi întemeiata.
Nu poate fi imputat reclamantului faptul ca în legatura cu acesta, prin hotarârea nr. 253/1990 se face aplicarea dispozitiilor art. 1, alin. 1 lit. „d” si „e” din Decretul – Lege nr. 118/1990, însa cuantificarea drepturilor, potrivit art. 3 din acelasi act normativ se face numai pentru persoana stramutata.
Nu se poate retine nici sustinerea pârâtei potrivit cu care perioadele de stramutare ale reclamantului se suprapun cu perioada de domiciliu obligatoriu si ca într-o astfel de situatie se datoreaza doar o singura indemnizatie, întrucât atât din continutul art. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990 în redactarea initiala, dar mai ales dupa modificarea acestuia, potrivit Legii nr. 53/1993, când s-au stabilit îndemnizatii diferite pentru situatia de persoana stramutata fata de cea de persoana cu domiciliul obligatoriu, rezulta ca drepturile reglementate de acest text se acorda pentru fiecare an de stramutare si respectiv an de domiciliu obligatoriu.
Publicat de: pe 26 July, 2011 
Categorie: 
