Leasingul financiar

Se numeşte leasing financiar operaţiunea pe termen mediu sau lung cu scop financiar, în care finanţatorul cumpără bunul ales de utilizator de la furnizorul desemnat tot de acesta din urmă, predându-i după aceea în vederea utilizării pe o anumită perioadă determinată, cu condiţia ca la expirarea termenului contractual, în cazul îndeplinirii integrale a obligaţiei de plată a ratelor de leasing, utilizatorul fie să-şi poată valorifica dreptul lui de cumpărare putând denumi în acelaşi timp şi un alt cumpărător, fie să primească automat dreptul de proprietate asupra bunului de leasing.

Denumirea de leasing financiar provine din faptul că în această operaţiune finanţatorul participă doar din punct de vedere financiar, alocând fonduri în vederea finanţări investiţiei utilizatorului şi după achitarea furnizorului, lasă toate obligatiile pe seama utilizatorului.

Leasingul financiar constituie deci “tipul clasic” de leasing, de obicei prin leasing întelegându-se această definiţie dată mai sus, în majoritatea ţărilor acest tip constituind segmentul decisiv al pieţei leasingului, ca şi în România de altfel. În linii mari acest tip se aseamănă foarte mult cu creditul de investiţie.

Operaţiunea de leasing financiar ia naştere prin încheierea a două contracte interdependente, cu participarea a trei părţi principale. Contractul de vânzare-cumpărare şi contractul de leasing sunt semnate de obicei în acelaşi moment, dar oricum unul intră în vigoare doar după încheierea celuilalt. Utilizatorul negociază şi se întelege cu furnizorul în ceea ce priveşte parametrii bunului şi termenul de livrare, modul de punere în funcţiune şi condiţiile de garanţie. După livrare are loc semnarea contractelor, iar cu punerea în funcţiune începe scurgerea perioadei de leasing, adică a termenului stabilit prin contract.

Finanţatorul, de regulă, plăteşte preţul de achiziţie al bunului doar după punerea în funcţiune a acestuia. Dacă furnizorul solicită achitarea unei anumite sume în avans – prefinanţare (ce se întâmplă de obicei la imobilizări speciale sau de mare valoare şi la echipamente de producţie), atunci finanţatorul calculează la suma plătită de el cu titlu de prefinanţare, o dobândă de prefinanţare, care se adaugă la valoarea ratelor de leasing, calculate pentru perioada de leasing (deoarece această perioadă şi concomitent obligaţia de plată a utilizatorului începe să curgă cu punerea în funcţiune a bunului). În acest caz se mai poate proceda şi în următorul fel: finanţatorul fixează scadenţa ratei iniţiale de leasing la ziua încheierii contractului (deci perioada de leasing începe mai devreme). Această soluţie este mai convenabilă utilizatorului dacă rata calculată de societatea de leasing ar fi  ridicată, iar el detine momentan lichidităţile necesare. Dar în acest caz se lezează avantajul major al leasingului şi anume acela că utilizatorul poate plăti investiţia sa ulterior realizării efective a acesteia, din veniturile aduse de noul mijloc, fără a-şi sacrifica lichidităţile acumulate.

Riscurile şi cheltuielile legate  de alegerea, livrarea şi utilizarea bunului, sunt suportate de către utilizator, în schimb, tot acesta este şi singurul uzufructuar al dreptului de folosinţă.

Perioada de leasing, în România este stabilită de părţile contractante, însă conform Ordonanţei Guvernamentale Nr. 51 / 1997, acesta trebuie să fie cel putin egal cu 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat. În prezent, în ţara noastră termenele contractelor de leasing imobiliar sunt între 8 – 10 ani, în cazul echipamentelor de productie şi a altor maşini în jur de 3 – 4 ani, iar la automobile cam 2 – 3 ani.

În ceea ce priveşte ratele de leasing, utilizatorul plăteşte regulat în forma ratelor lunare, trimestrială sau semestriale; în cazul României caracteristic este faptul ca ratele se plătesc lunar.

Pe durata perioadei de leasing, mărimea ratelor poate fi  constantă  (lineară), descrescătoare (degresivă),  crescătoare  (progresivă), sau fluctuantă (sezonieră). În practica românească şi cea din străinătate se utilizează aproape exclusiv ratele de leasing constante, celelalte forme fiind excepţii rare.  Explicaţia este foarte simplă: această metodă asigură calculaţii simple atât finanţatorului cât şi utilizatorului. Însă pentru unele societăti, tocmai această obligaţie de plată de valori constante constituie problemă nerezolvabilă. Încasările acestor societaţi  variază  într-o astfel de manieră, încât în unele perioade ale anului nu dispun de lichidităţile necesare plăţii acestor rate constante,  în timp ce în alte perioade au mai multe lichidităţi decât cele necesare acestor plăţi (aceste societăţi apar frecvent în domeniul agriculturii, industriei alimetare şi comerţului). În cazul existenţei unei concurenţe acerbe, societăţile de leasing sunt totuşi nevoite să satisfacă aceste necesităţi speciale de finanţare, făcând astfel rost de clienţi noi. Desigur, încheierea unei astfel de tranzacţii nu este de loc usoară, deoarece este aproape imposibil de a găsi o sursă de refinanţare cu condiţii de rambursare asemănătoare. Din acest motiv, în aceste cazuri se impune un management al lichidităţilor mult mai sofisticat şi mai atent faţă de cazul existenţei doar a tranzacţiilor obişnuite.

Plata degresivă a ratelor de leasing este solicitată de obicei de către acei utilizatori, care ar dori, ca pe seama veniturilor prezente să plătească cât mai mult posibil din preţul leasingului  (adică din taxa de leasing).  Explicaţia principală a acestui fapt constă în faptul că aceste societaţi previzionează pentru următorii 2 – 3 – 4 ani beneficii mai reduse şi pe care doresc să le micşoreze cu cât mai puţin posibil cu ratele de leasing (putem da un astfel de exemplu: este vorba de o societate cotată la bursă, a  cărei proprietari şi manageri avantajează nivelurile de profitabilitate şi plăţile de divident relativ echilibrate).

În cazul plăţii progresive, aceasta este în interesul acelor societaţi, la care noua capacitate de producţie, obtinută prin investiţia realizată prin leasing, va fi urmata de un nivel de vânzări corespunzător doar după trecerea unei anumite perioade de timp, fiindcă,  de exemplu,  majorarea segmentului de piaţă nu se realizează uşor şi rapid.  Astfel, iniţial, rambursarea liniară ar constitui pentru o societate o povară prea ridicată. Plata progresivă ascunde de cele  mai multe  ori un risc  foarte ridicat  asumat de către   societatea  de leasing,  iar din acest motiv  această  formă  se  utilizează  în cazurile cele mai rare.

Trebuie precizat de asemenea faptul că în ţările unde rata  inflaţiei şi fluctuaţiile dobânzilor pieţei financiare sunt nesemificative, valoarea ratelor de leasing nu se modifica. Astfel, amândouă părţile acceptă riscul modificării ratelor dobânzilor – finanţatorul suferă pierderi în cazul creşterii costului refinanţării, în timp ce utilizatorul este exact in situaţia inversă. Datorită însă faptului că în prezent există posibilităţi de estimare cu probabilităţi foarte ridicate a fenomenelor viitoare, riscul pierderii nu este semificativ.

În unele ţări, unde  condiţiile menţionate nu sunt prezente, recalcularea ratelor de leasing depinde de modificarile unei anumite rate de referintă, aceasta este de fapt  rata dobânzii de pe  piaţa interbancară (de exemplu  în Anglia rata de referinţă este LIBOR – ul ).

În România de astăzi, contractele de leasing cuprind în general o clauză, conform căreia, în funcţie de modificarea ratei dobânzii publicate de Banca Centrală şi a ratelor de dobândă de pe piaţă financiară, finanţatorul poate modifica unilateral taxa de leasing, iar prin aceasta  şi mărimea ratei de leasing scadente.

Semificaţia leasingului financiar ne arată că finanţatorul acceptă să finanţeze într-o proporţie de 100%  cumpărarea bunului, clientul nefiind nevoit să plătească rata initială de leasing în momentul încheierii contractului sau în momentul livrării (moment în care finanţatorul achită furnizorul). Această procedură este cea obisnuită în Europa de Vest, chiar dacă în cazul unor clienţi sau la anumite bunuri, societăţile de leasing nu acceptă condiţia respectivă. În România tocmai această procedură constituie însă excepţie, deoarece finanţatorii nu prea acceptă riscuri prea mari, iar prin rate de leasing iniţiale semificative, valoarea bunului de leasing asigură acoperire totală sau aproape totală asupra obligaţiei de plată a utilizatorului pe întreaga perioadă a leasingului. Din acest motiv, fie nu mai este nevoie de alte garanţii, cu utilizări mai dificile, fie valoarea acestora este moderata. Dincolo de acestea, finanţatorii acordă la noi importanţă deosebită şi faptului că în cazul investirii unei sume mai serioase de  către utilizator, acesta se simte proprietarul bunului de leasing, ceea ce are desigur efecte pozitive  atât din punct de vedere al finanţatorului cât şi din punct de vedere al bunului.  Din acest motiv în România, rata iniţială de leasing variază între 10% – 40% din întreaga valoare a preţului de leasing, cea mai obisnuită fiind însă cea între 25% – 40%, la echipamente şi imobilizări fiind între 15% – 20% , iar această rată initială se plăteşte de obicei  cu ocazia încheierii contractului.

La expirarea contractului de leasing financiar, utilizatorul sau o altă societate, desemnată de acesta din urmă, poate trăi cu dreptul său de cumpărare. Suma plătibilă în acest moment de către utilizator se numeste valoare reziduală (valoare rămasă) sau taxă simbolică de cumpărare. Vorbim despre valoare reziduală atunci când la sfârşitul termenului contractual, valoarea contabilă a bunului, evidentiată la finanţator, nu s-a  micşorat la zero, utilizatorul cumpărând bunul la valoarea respectivă. Taxa de cumpărare se utilizează atunci când valoarea contabilă a bunului a devenit zero. În acest caz trebuie să se achite doar o sumă simbolică.

Contractul de leasing financiar, în general nu poate fi reziliat de către utilizator nici chiar prin restituirea obiectului contractului de leasing. Acestă afirmaţie derivă din faptul că acest tip de leasing are un conţinut asemănător cu cel al creditului, unde finanţatorul leasingului îşi plasează banii la utilizator, menţinându-şi dreptul său de proprietate în primul rând din motive de garanţie, dar din punct de vedere economic nefiind proprietar al bunului, el nefiind deci capabil să-l utilizeze pe acesta şi nici nu având intenţia de a o face. El ar dori deci, în primul rând să recupereze investiţia sa sub formă bănească.

Desigur aceasta nu înseamnă că contractul de leasing financiar nu poate fi reziliat în nici o împrejurare, că utilizatorul trebuie să plătească ratele de leasing stabilite prin contract orice s-ar întâmpla. Clauza contractuală cu un astfel de conţinut, potrivit dispoziţiilor Codului Civil se consideră a fi nulă. Astfel, rezolvarea problemei se aseamănă iarăşi cu cea practicată în cazul creditelor: dacă utilizatorul îşi achită valoarea actualizată la data rezilierii contractului a ratelor de leasing rămase, atunci din partea finanţatorului operaţiunea s-a încheiat în ordine,  clientul putând dispune de obiectul contractului, putând de asemenea să renunţe la acesta dacă nu mai are nevoie de el. Această plată cumulată a ratelor de leasing, poate constituti opţiunea utilizatorului în cazul în care el, datorită unei majorari semificative a ratei de leasing  în decursul perioadei de leasing, consideră că datoriile viitoare ar fi prea ridicate şi mai bine renunţă la această sursă prea scumpă de finanţare – îşi achită deci în avans ratele de leasing încă scadente şi devine astfel proprietarul bunului. Desigur, această posibilitate poate fi exploatată doar de firmele care dispun de  lichidităţile necesare şi suficiente.

O altă categorie de utilizatori însă – cei care îşi dau seama că investiţia lor este nereuşită, sau că aceasta nu este suficient de rentabilă pentru a aduce veniturile necesare plăţii ratelor de leasing şi în plus nici nu au banii necesari plăţii imediate, pot spera doar că prin vânzarea pe piaţă a bunului respectiv vor fi capabili să-şi achite obligaţia într-un mod diferit de ritmul stabilit anterior. Şi aceasta deoarece societatea de leasing micşorează valoarea actualizată a datoriilor cu suma obţinută prin vânzarea bunului respectiv.  Dacă clientul, chiar şi după aceasta micşorare încă mai are obligaţii de plată, atunci el trebuie să le achite imediat, iar dacă nu este în stare, atunci finanţatorul utilizează garanţiile constituite.

Garanţiile uzuale în România, solicitate de la clienţii unei operaţiuni de leasing financiar sunt următoarele: la automobile de obicei nu se solicita nici un fel de garanţie deoarece datorită ratei iniţiale de 25% – 40%, bunul de leasing este în sine o garanţie corespunzătoare; la maşini-unelte, echipamente şi la imobilizări se solicită de obicei garanţia bancară, cauţiunea sau fidejusiunea şi ipoteca.

În ceea ce priveşte contabilizarea leasingului financiar s-au individualizat pe plan mondial două modalităti diferite.

Prima modalitate aparţine practicii americano – engleze  (anglo – saxone), obiectul contractului de leasing se evidenţiază în activul bilanţier al utilizatorului. El este obligat la calcularea şi evidenţierea amortizării aferente bunului respectiv, însă rata de leasing plătită trebuie descompusă în două părti: ramburs de capital şi dobânda, doar cel din urma putând fi evidenţiat ca şi cheltuială.

A doua modalitate aparţine practicii continental – europene, aceasta este cea utilizată şi în România, bunul de leasing este evidenţiat în contabilitatea finanţatorului, în activul bilanţier al acestuia, tot el fiind responsabil şi de calcularea amortizării (de multe ori dispunând şi de o posibilitate de amortizare accelerată). În schimb, utilizatorul a avut până recent şi la noi posibilitatea trecerii totale a ratei de leasing pe cheltuieli.

Din cele prezentate mai sus rezultă că sistemul americano – englez socoteşte a fi mai utilă o evidenţă asemănătoare cu a creditului, această concepţie bazându-se pe următoarele considerente logice:

• În primul rând, proprietarul – luat în sens economic – al obiectului contractului de leasing este utilizatorul, deoarece el este posesorul şi utilizatorul acestuia, căruia îi revin de asemenea şi veniturile obţinute din folosinţă şi mai mult, la sfârşitul perioadei de leasing cu siguranţă tot el va deveni adevăratul proprietar al bunului; finanţatorul posedă în schimb doar un drept formal de proprietate, din motive de garanţie;
• În al doilea rând, dacă bunul n-ar figura în evidenţă între activele utilizatorului, atunci nu s-ar lua în considerare o bună parte a mijloacelor utilizate efectiv în desfăşurarea activităţii sale, adică totalul activelor ar fi subevaluat (subestimat), ceea ce ar conduce la distorsionarea indicatorilor de rentabilitate a întreprinderii, de exemplu s-ar mări nivelul indicatorului de rentabilitate economică (beneficiu raportat la active). La sfârşitul perioadei de leasing în schimb, când utilizatorul intră în posesia dreptului de proprietate, deodată s-ar mări valoarea totală a activelor şi s-ar înrăutăţi nivelul indicatorului de rentabilitate economică, cu toate că rentabilitatea reală, efectivă a activitaţii nu s-ar schimba. Activitatea de analiză a investitorilor neprofesionişti, analizatori ai rentabilităţii firmei ar întâmpina mari dificultăţi dacă bunurile de leasing – potrivit reglementărilor internaţionale – n-ar figura în bilant, ci doar într-o altă parte a dării de seamă contabile anuale, de exemplu în anexele de bilanţ care de obicei nu sunt publicate în presa oficială obligatorie pe lângă bilanţ (cel puţin în practica din ţara noastră).
• În al treilea rând, cuprinderea în activ face posibilă ca prin înregistrarea operaţiunii corespunzătoare din pasiv, ratele de leasing să se evidenţieze în rândul obligaţiilor, mai precis partea de ramburs de capital a acestora. Căci plata ratelor de leasing reprezintă o datorie de plată obligatorie a căror calificare diferenţiată faţă de creditele bancare şi neincluderea lor între pasive nu se justifică în nici un fel.

Sistemul contabil de tip continental faţă de cele spuse anterior, reflectă o concepţie conform căreia leasingul trebuie gestionat ca o analogie a închirierii. Afirmaţia se bazează pe următoarele considerente:

• Nu se admite includerea între activele societăţii a unor mijloace de care aceasta nu dispune adică asupra cărora nu practică dreptul de proprietate deoarece proprietarul de drept al acestora le poate retrage oricând din patrimoniul societăţii. Valabilitatea acestei conceptii se impune cu cea mai mare relevanţă în cazul de lichidare a întreprinderii, când diverşii creditori n-ar putea solicita bunurile ce fac obiectul unor contracte de leasing (cu titlu de despăgubire) nici măcar în cazul reflectării acestora între active, acestea constituind proprietatea finanţatorului reprezentând garanţii ale plasamentului acestuia şi astfel revenindu – i – se în mod obligatoriu numai şi numai acestuia din urmă.
• Investitorilor profesionişti şi instituţiilor financiare nu reprezintă dificultate de evaluare faptul că bunurile de leasing şi obligaţia de plată a ratelor nu sunt reflectate în bilanţ, ci doar într-o altă parte a dării de seamă contabile anuale corespunzătoare acestuia, deoarece ei întotdeauna verifică cu precizie şi acesta din urmă, făcând o analiză foarte detaliată, luându-le deci în considerare. Ei nu sunt indusi în eroare de faptul că leasingul nu figurează în pasivul bilanţier, luându-l deci în considerare ca şi datorie cu ocazia evaluării gradului de îndatorare a întreprinderii. Chiar dacă bunurile de leasing – conform procedurii engleze – ar figura în bilanţ, ele ar fi luate în considerare separat, deoarece din cauza obstacolelor de natura dreptului de proprietate acestea nu se pot considera identice cu celelalte bunuri, valoarea acestora neputând fi pur şi simplu adăugată la cea a altor mijloace de proprietate privată. Investitorii mici sunt afectaţi de problema respectiva doar în cazul societăţilor cotate la bursă, dar acesta neconstituind nici un fel de dezavantaj, cauzele acestui fapt sunt datorită faptului că aceştia – investitorii mici – de obicei nu se ocupă cu valoarea de patrimoniu a societăţii respective, fiind interesaţi mai mult de rentabilitatea acesteia (profitul impozitat raportat la capitalul social) precum şi de divident, iar din darea de seamă contabilă îi interesează mai mult contul de profit şi pierderi.

După cum se vede, amândouă concepţiile se bazează pe argumente perfect apărabile, de aceea nu se poate spune  că numai una sau alta ar fi varianta exclusiv corectă din toate punctele de vedere. De aici rezultă, printre altele, că leasingul nu este încă o practică perfect clarificată şi de sine stătătoare, în timp ce închirierea şi creditul – amândouă cu o tradiţie mult mai veche – da. Rezultă că şi reglementările juridice referitoare la acesta diferă de la o ţară la alta. Ar fi bine de găsit o soluţie de unificare pe plan internaţional a reglementărilor referitoare la operaţiunile de leasing şi la societăţile de leasing, deoarece aceasta, pe de o parte ar uşura cu mult deciziile investitorilor prezenţi în mai multe ţări, luate în urma comparaţiilor făcute între diferitele întreprinderi, iar pe de altă parte ar simplifica de asemenea contabilitatea interna a firmelor multinaţionale. Standardele de contabilitate internaţionale prevăd utilizarea sistemului anglo – saxon la care România încearcă aderarea în prezent.

Pornind de la esenţa şi scopul leasingului financiar, după părerea mea, pare dubios doar un singur element al reglementării contabile şi anume posibilitatea amortizării accelerate (care apare mai mult în practica continentală).  Cu ocazia legalizării amortizării accelerate, se uită faptul că leasingul financiar nu este identic cu închirierea, bunul de leasing netrecând prin mâna mai multor utilizatori ceea ce se întâmplă de obicei în cazul bunului închiriat, de aceea nefiind vorba de o depreciere fizică şi morală accelerată , lucru care se demonstrează şi prin faptul că utilizatorul bunului de leasing este interesat de menţinerea în condiţii cât mai bune a acestuia, bunul intrând în final în proprietatea lui. Un alt argument contra amortizării accelerate este faptul că, în general operaţiunile de leasing financiar se termină foarte rar cu restituirea înainte de scadenţă a bunului, deci cu riscul pierderii din cauza unui preţ de revânzare prea scăzut este nesemificativ, ceea ce nu justifică a se elimina total printr-o astfel de recuperare , accelerată.

Şi totuşi de ce se autorizează o astfel de amortizare accelerată?  Răspunsul la întrebare este foarte simplu : pentru că prin avantajarea acestei construcţii de finanţare bine concepute, politica economică a guvernului doreşte să sprijine înoirea rapidă a mijloacelor diferitelor societăţi precum şi exploatarea avantajelor progresului tehnic.

Cei care solicita leasingul financiar sunt întreprinderile care au scopul ca mijloacele în care au investit recent să intre în proprietatea lor, dar care nu dispun de resursele lichide proprii necesare achizitionării directe. De aceea, societăţile respective realizează investiţia cu ajutorul unor surse externe şi în loc de apelare la credite avantajează leasingul din cauza posibilităţii de economisire de impozit mai mare şi din cauza solicitărilor de garanţii mai reduse.