Leasing vs alte practici comerciale

Mai întâi de toate termenul de leasing vine din englezescul „lease” care înseamnă „a închiria”. Însă acest termen s-a extins cu repeziciune fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar dacă el nu exprimă în fapt o închiriere.

Leasingul s-a impus de realitatea practică şi nesuprapunându-se multe dispute de ordin teoretic în rândul specialiştilor, oscilând între noţiunile de: locaţiune (închiriere), vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut ori credit cu garanţii speciale. Delimitarea exactă a noţiunii juridice are importanţă deosebită în plan practic pentru a stabili raporturile obligaţionale dintre părţi şi cele dintre părţi cu terţe persoane, pentru a şti exact cine suportă riscurile, în ce condiţii, cine garantează pentru vicii etc.

Pentru a stabili cu exactitate natura juridică a operaţiunii de leasing trebuie făcute delimitările de rigoare faţă de locaţiune, credit, împrumut,contract de vânzare-cumpărare (în rate şi la termen).

A) Leasing versus locaţiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing şi o închiriere obişnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deşi contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locaţiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosinţa unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operaţiune distinctă de o locaţiune obişnuită. Printre acestea menţionăm:

a) Dreptul de proprietate asupra bunului

în cazul contractului de locaţie, la sfârşitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;
în cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţelor plătite şi a unui preţ rezidual

b) Dreptul de opţiune

în contractul de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;
în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c) Numărul participanţilor la operaţiune

la închiriere apar doi participanţi: cel ce închiriază bunul şi chiriaşul;
la operaţiunile de leasing participă de regulă trei părţi: furnizorul, societatea de leasing şi beneficiarul.

d) Iniţiativa afacerii

la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziţionează bunul din proprie iniţiativă;
la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puţin prima închiriere).

e) Provenienţa obiectului tranzacţiei

contractul de închiriere obişnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durată optimă;
contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalităţile de amortizare.

f) Structura obiectului tranzacţiei

societăţile care practică operaţiuni de închiriere obişnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);
societăţile de leasing închiriază pe termen mediu, maşini cu un înalt grad de specializare şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant.

g) Clauza de reziliere

la închiriere, beneficiarul plăteşte chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;
la leasing, beneficiarul plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părţi.

h) Calculul ratelor de plată

în cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, deci nu se ţine neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;
în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului cuprinzând cote părţi din acesta şi de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanţa” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârşitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează şi mai mult de un contract de locaţiune obişnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferenţe semnificative faţă de un contract de închiriere obişnuită şi anume:

i) Riscurile şi responsabilităţile

riscurile şi responsabilităţile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locaţiune nu se transferă utilizatorului ci aparţin proprietarului; acelaşi lucru este valabil şi pentru leasingul operaţional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;
riscurile şi responsabilităţile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepţiei tradiţionale asupra proprietăţii şi se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j) Rolul societăţii de leasing

de obicei societăţile de leasing, atunci când desfăşoară operaţiuni de leasing financiar, realizează o funcţie pur finanţatoare eventual asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate
societăţile care practică închirierea obişnuită adaugă alte prestaţii cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operaţiunile de leasing operaţional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obişnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

B) Leasing versus credit

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiţii chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanţatorului „leasingul este un credit pe termen mediu şi lung, garantat de un drept de proprietate”[1]. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final al preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească”[2].

Cele două noţiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a) Gradul de finanţare

la creditul tradiţional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiţiei;
la leasing se asigură finanţarea integrală a investiţiei.

b) Garanţia

la creditul tradiţional, investiţia este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);
la leasing garanţia este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

la creditul tradiţional creditul este acordat sub formă bănească;
la leasing creditul este sub formă de echipament.

d) Analiza documentaţiei financiare

la creditul tradiţional finanţatorul pune accentul mai mult pe analiza situaţiilor financiare într-o viziune postfaptică şi mai puţin previzională;
la leasing, societatea de leasing ca societate finanţatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilităţii proiectului ce va fi finanţat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e) Politica de creditare

la creditul tradiţional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;
la leasing, politica de creditare a societăţii de leasing este mult mai dinamică, documentaţia cerută şi analizele efectuate fiind mult mai simple.

C) Leasing versus vânzare cu plata în rate

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operaţie de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii, ambele cedând dreptul de folosinţă asupra bunului.

Deosebirea poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a) Dreptul de proprietate

prin operaţia de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obţinându-se echivalentul bănesc şi deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum şi toate riscurile către cumpărător;
în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societăţii de leasing) şi se cedează doar dreptul de folosinţă împreună cu toate riscurile şi obligaţiile.

b) Dreptul de opţiune

în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;
în contractul de leasing, locatarul la sfârşitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c) Natura juridică a plăţilor

ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a preţului bunului;
redevenţele nu au aceiaşi natură juridică a ratelor, respectiv de plată a preţului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosinţă.

d) Durata

durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziţiei bunului de către beneficiar;
durata pe care se fac plăţile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanţare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e) Dobânda

în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul şi un conţinut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f) Fiscalitate

în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;
în cazul leasingului beneficiarul poate include redevenţa direct pe cheltuieli.[3]

D) Leasing versus vânzare cu plata la termen

De asemenea leasingul se deosebeşte şi faţă de contractul de vânzare – cumpărare cu plata la termen prin caracteristica principală dreptul de proprietate astfel:

în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata la termen beneficiarul intră în posesia dreptului de proprietate imediat, o dată cu plata contravalorii bunului la termen;
în cazul contractului de leasing beneficiarul nu devine automat proprietar la sfârşitul perioadei de referinţă ci are posibilitatea de a opta în privinţa achiziţionării bunului.

În lumina celor prezentate definim leasingul ca operaţiunea prin care se transmite de la finanţator la beneficiar dreptul de folosinţă a unui bun (cumpărat sau realizat de finanţator) la solicitarea acestuia din urmă, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind dobândirea dreptului de proprietate, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

[1] Charlier, Placement collectif, pag. 6, citat după D. Clocotici, Operaţiunile de leasing , Ed. Lumina Lex 1998, pag. 27.

[2] M. Andreica, Leasingul – cale de finanţare a I.M.M.-urilor, Ed. Crimm, Bucuresti 1997, pag. 10.

[3] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1988, pag. 28.