Interpretarea tratatelor

„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris să fie mai trepidantă decât chestiunea interpretării” – afirma lordul McNair în anul 1962.

1. Consideraţii introductive

Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale.[1]

Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere.

Tratatul este definit ca fiind “actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”.[2] Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat între state în forma scrisă si guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2, lit.a).

Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului tratatelor, a principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie. Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode, principii şi procedee care să servească acestui scop.

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.

Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat să-l dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a născut”, cum arăta profesorul Oppenheim. Astfel, interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.

Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.

Problema interpretării în dreptul international pare mai complicată decât în dreptul intern. În dreptul intern, interpretarea vizează fie legea – în sens larg – ca expresie a puterii de stat prin raportare la indivizi, fie contractele – ca legături juridice între subiecte de drept privat. În dreptul internaţional, interpretarea reprezintă un proces dificil şi complex datorită participării la relațiile conven­tionale a mai multor state, fiecare cu interese proprii – ceea ce face ca acordul de voință (tratatul) să fie privit diferit în diferite momente de timp de către statele-părți, putând să apară diferende în legătură cu interpretarea unui termen, a unei clauze, în procesul aplicării tratatului.

Rolul interpretului – în faţa unor poziţii contradictorii – este de a desluşi adevăratul sens al prevederii controversate din tratat. Acest lucru este însă, în multe cazuri, extrem de dificil, datorită faptului că uneori statele îşi pot schimba propria poziție în timp şi pot încerca să utilizeze dispoziții imprecise ale tratatului pentru a se exonera de îndeplinirea unor obligații. Pe de altă parte, s-ar putea ca, în momentul încheierii tratatului, să se realizeze numai un acord de suprafață, ulterior evidențiindu-se poziții diferite cu ocazia aplicării tratatului. Această situație poate apărea şi datorită unor modificări politice interne sau internaţionale.

Necesitatea interpretării tratatului poate să apară chiar datorită unor formu­lări imprecise, a unor inconsecvenţe în textul tratatului. Interpretul, în acest caz, are rolul paradoxal de a „regăsi” pentru părți propria lor voință în legătură cu problema în discuție.

Interpretarea are însă şi un fundament obiectiv. Norma de drept – rezultat al voinței părților – are un caracter general, adresându-se unor situații ipotetice. Ea este însă aplicată, transpusă în practică, prin situații concrete. În transgresarea de la general la particular, de la abstract la concret, în procesul aplicării normei pot apărea divergențe care reclamă intervenția interpretului.

Se poate considera deci că, în aplicarea tratatelor, faza interpretării există întotdeauna chiar dacă, uneori, într-un mod nedistinct. Părțile la tratat, în procesul îndeplinirii obligațiilor asumate sau al exercitării drepturilor conferite prin tratat, procedează la o evaluare, la o clarificare unilaterală – expresie a unei interpretări unilaterale – care poate rămâne necunoscută în planul relațiilor bilaterale sau multilaterale, în măsura în care nu se produc divergențe explicite legate de aplicarea tratatului, sub prisma unei neînțelegeri legate de interpre­tarea unui cuvânt, a unui text din tratat şi care ar „bloca” aplicarea tratatului. În aceste din urmă cazuri, interpretarea apare însă ca o fază distinctă, care presupune clarificarea sensului unor prevederi ale tratatului, înainte de punerea în executare a acestuia sau pentru continuarea aplicării lui. Se evidențiază, astfel, şi legătura dintre interpretare şi principiul pacta sunt servanda.

Există, pe de altă parte, o conexiune importantă între interpretare şi soluțio­narea paşnică a diferendelor, unele dintre diferende având ca obiect tocmai neînțelegerea referitoare la interpretarea unor tratate.

În continuare vom evidenţia aspectele generale privitoare la interpretarea tratatelor.

2. Aspecte generale de interpretare

Interpretarea poate să fie făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în procesul de soluţionare a unor litigii ori diferende sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de către statele-părţi este cea mai importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.

Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de interpretare:

• Principiul I: realitatea textului – adică tratatele se interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
• Principiul II: înţelesul natural şi comun – adică, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
• Principiul III: integrarea – adică tratatele trebuie interpretate ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale, capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor context.

Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea sunt:

• Principiul IV: efectivitatea – adică tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor declarat. De asemenea, prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
• Principiul V: practica subsecventă – se va recurge la practica subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.[3]
• Principiul VI: contemporaneitatea – adică termenii tratatului trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul când tratatul a fost încheiat.[4]

În practica internaţională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele internaţionale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:

a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional;[5]

b) respectarea principiului bunei-credinţe;

c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii autori stabilesc reguli diferite pentru aşa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele contract;

d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor şi, în primul rând, suveranitatea şi egalitatea lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;

e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să producă efecte decât să dispară –);

f) acordarea priorităţii dispoziţiilor pohibitive faţă de cele imperative şi a acestora din urmă faţă de cele supletive;

g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a redactat (interpretare contra-proferentem);

h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligaţii ale statelor, în favoarea acelor state (in dubio mitius);

În aplicarea regulilor de interpretare sus-menţionate şi care nu sunt limitative, atunci când textul tratatului dezvăluie intenţia părţilor contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea şi securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internaţional.

Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:

1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului şi aplicând metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.

2. Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.

3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului presupune ca la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens special.

4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.

5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au sens clar.

6. Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă nul.

7. Regula neadmiterii termenilor tratatului în sens absurd.

Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsură obiectului și scopului tratatului.

Cu privire la regula interpretării în lumina obiectului şi scopului tratatului menţionată facem unele precizări mai jos.

2.1 Obiectul şi scopul tratatului

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare vagă şi insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare îndoielnic. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite îndoieli cu privire la utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele. O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte.

Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile. Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului să fie real, posibil şi licit. Obiectul tratatului nu este real atunci când legătura juridică pe care ar trebui să o exprime tratatul este lipsită de calitate şi nu obligă juridic, decât în aparenţă. Asemenea „tratate” sunt considerate nule ori inexistente. Se consideră că obiectul este imposibil atunci când posibilitatea juridică sau materială a oricăruia dintre statele-părţi de a executa obligaţiile asumate nu există. Acesta este cazul când actele la care se obligă un stat să le execute sunt imposibil de realizat fizic, sau când obligaţiile asumate contravin unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale ale altor state.

Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin obligaţiilor convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar sau regulilor care ţin de morala universală. În acest sens, se aminteşte în literatură faptul că există o regulă de drept cutumiar în conformitate cu care obligaţiile imorale nu pot constitui obiect al unui tratat internaţional, iar asemenea tratate devin ineficiente deoarece sunt contra bonos mores. Există şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia obiectul tratatului pentru a fi licit nu trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv norme privind libertatea mărilor, normele dreptului războiului, cele privind interzicerea genocidului şi sclavajului, normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, normele ce consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii acestuia. Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la negocierea şi elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua categorie este contrar atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată de principiile de ius cogens, precum şi contrar scopului avut în vedere de părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui tratat cu scop ilicit şi nici nu ne găsim în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu

evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat, deoarece acest scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă scopul urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât părţile la tratat îl interpretează şi acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius cogens.

Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi scopului său. Astfel, este licit ca printr-un tratat să se stabilească reguli prin care să se urmărească anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de pildă comerţul cu sclavi, traficul de persoane, publicaţiile obscene.

Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi în prezenţa unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util de menţionat este că în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres condiţiile scopului tratatului şi nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul elaborării acestei teorii a invalidităţii tratatului în situaţia unui scop ilicit şi imposibil aparţine doctrinarilor.

2.1.1 Principiul efectivităţii

Acest principiu, reflectat de maxima Magis valeat quam pereat, a fost luat în considerare de Comisia de Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este deschis la două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte potrivite, iar cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie adoptată”. Deşi principiul efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi scopului” tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text.

Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat acest principiu pentru a verifica intenţia cuprinsă (subliniată) de tratat şi ca punct de plecare într-o discuţie mai vastă.

Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că toate prevederile unui tratat sau ale altui instrument ar trebui să se presupună că s-a intenţionat să aibă semnificaţie şi că este necesar să exprime înţelesul intenţional. De aceea o interpretare care conduce la ineficienţa unui text şi la lipsa sa de înţeles este incorectă. În al doilea înţeles principiul efectivităţii operează ca un mecanism de testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că instrumentul ca întreg şi fiecare prevedere a sa trebuie să fie luată ca intenţionând să ajungă la o finalitate, şi de aceea o interpretare care face textul ineficient spre a ajunge la acel obiectiv este de asemenea incorectă. Profesorul Thirlway a observat că această ultimă abordare este similară criteriului „obiectului şi scopului”, şi „de aceea, acest criteriu va fi utilizat cu precauţie”.

2.2 Metode de interpretare

Metodele de interpretare a tratatelor internaţionale prezintă o serie de trăsături specifice, în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături specifice decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi şi nu se poate vorbi decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern, întrucât în dreptul internaţional nu există o codificare generală.

Principalele metode şi procedee tehnice folosite în interpretarea tratatelor internaţionale sunt:[6]

a) Interpretarea gramaticală, care ia în consideraţie interpretarea cuvintelor din textul tratatului în litigiu în accepţiunea pe care o au în limbajul obişnuit, dacă nu au un înţeles tehnic aparte sau un alt înţeles decât cel comun. În cazul când există deosebiri între textele unui tratat încheiat în mai multe limbi, interpretarea se face în raport de limba în care a fost redactat textul original, eliminându-se formulările confuze.

b) Interpretarea logică, care constă în folosirea contextului unei dispoziţii din tratat prin analiza unui text dintr-un articol, a mai multor articole, precum şi a tratatului în ansamblul lui, căutându-se a se lămuri înţelesul în conformitate cu interesele părţilor contractante.

c) Interpretarea după scop, care constă în luarea în considerare a scopului în care a fost încheiat tratatul, a raţiunii lui, pornindu-se de la ideea că părţile urmăresc întotdeauna un scop rezonabil şi licit.

d) Interpretarea sistematică, care se face prin compararea unui tratat cu altele încheiate anterior de aceleaşi părţi între ele, sau de una din părţi cu state terţe.

e) Interpretarea istorică înseamnă că la stabilirea sensului dispoziţiilor unui tratat trebuie să se ţină seama de condiţiile istorice concrete în care a fost încheiat.

f) Interpretarea restrictivă şi extensivă. În cazul interpretării restrictive, nu se poate atribui unei clauze un conţinut mai larg decât cel ce rezultă din termenii ei expreşi. În ceea ce priveşte interpretarea extensivă a tratatelor internaţionale, ea nu poate fi admisă decât cu titlu de excepţie, în cazuri speciale, deoarece tinde a lărgi sfera de obligaţii de drept internaţional opozabile unui stat suveran şi duce la elaborarea unor norme pentru care, prin ipoteză, lipseşte expresia clară a acordului unor state care urmează a fi supuse acestor norme. Din acest motiv trebuie să se recurgă la interpretarea extensivă a unui tratat cu cea mai mare prudenţă şi numai dacă este absolut sigur că o asemenea interpretare este conformă cu scopul tratatului. De altfel, doctrina, practica şi jurisprudenţa internaţională se pronunţă împotriva folosirii interpretării extensive.

g) Interpretarea în lumina comportării părţilor în aplicarea tratatului (denumită „interpretare practică sau cvasiautentică”) constă în a deduce sensul unei clauze din modul în care părţile au aplicat-o pornindu-se de la prezumţia că ele au acţionat cu bună-credinţă.

h) Interpretarea tratatelor în lumina lucrărilor pregătitoare (cum sunt procese-verbale ale negocierilor, ale discuţiilor unor conferinţe, schimburi de note, diferite versiuni ale proiectului tratatului etc.) este un procedeu frecvent folosit în practica internaţională. Cu toate acestea, materialele pregătitoare nu trebuie folosite decât pentru a lămuri înţelesul unui text, a-i stabili conţinutul, nu pentru a-i completa lacunele. O asemenea interpretare nu poate fi opozabilă decât statelor care au participat la încheierea tratatului, iar nu statelor care au aderat după încheierea lui.

Totuşi utilizarea lucrărilor pregătitoare naşte numeroase dificultăţi, astfel cum se evidenţiază şi din fazele jurisdicţionale ale cauzei Qatar vs. Bahrein.

Problema în această cauză s-a focalizat asupra întrebării dacă statele Qatar şi Bahrein au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele să prezinte cazul lor în faţa Curţii Internaționale de Justiție fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a decis că natura fragmentară a lucrărilor pregătitoare sugerează că acestea pot fi utilizate doar cu mare grijă, dar a notat următoarele: „proiectul iniţial autoriza explicit sesizarea Curţii de către una sau cealaltă dintre părţi, dar această formulă nu a fost reţinută. Mai mult decât atât, textul adoptat în final prevede că sesizarea Curţii nu ar putea fi efectuată decât de către cele două Părţi acţionând de comun acord, fie împreună, fie separat. Curtea nu vede pentru ce renunţarea la o redactare corespunzând interpretării pe care Qatar-ul o dă procesului verbal de la Doha, ar implica ca aceasta să fie interpretată potrivit tezei. În consecinţă, ea nu apreciază că ar putea să deducă din lucrările pregătitoare astfel cum i-au fost prezentate – adică reduse la diversele proiecte menţionate mai sus – elemente complementare determinante pentru interpretarea textului convenit; oricare ar fi putut să fie motivaţiile fiecăreia dintre părţi Curtea nu poate decât să se limiteze la însăşi termenii procesului verbal traducând intenţia lor comună şi interpretarea pe care le-au dat-o deja”.

Curtea a concluzionat că aplicarea unilaterală era legitimă. Judecătorul Schwebel a criticat această concluzie, susţinând că interpretarea Curţii nu reflectă intenţia comună a părţilor. Judecătorul a susţinut că punctul de vedere al Curţii potrivit căruia lucrările pregătitoare nu conţin elemente suplimentare pertinente (concluzive) era neconvingător, remarcând următoarele: „dar, după ce s-a anulat prevederea (potrivit căreia) <fiecare din cele două părţi poate să supună problema Curţii Internaţionale de Justiţie> în favoarea prevederii convenite (şi anume aceea că) <cele două părţi pot supune problema,…> în mod sigur Bahrein-ul şi-a manifestat şi intenţia că <fiecare din cele două părţi> poate şi să nu supună problema; incapacitatea Curţii de a vedea atât de clar un aspect, îmi sugerează lipsa de voinţă de a proceda astfel”. El considera că „lucrul necesar comun, atestă că intenţia părţilor de a autoriza unilateral referirea la Curte lipseşte. Absenţa ei este – sau ar trebui să fi fost – ”hotărâtoare” şi concluzionează: „Ce este neclar în textul şi contextual Minutelor Doha, este totuşi clar ca cristalul când acele minute sunt analizate cu ajutorul lucrărilor pregătitoare…. lucrările pregătitoare ele însele nu sunt ambigue; dimpotrivă, o evaluare rezonabilă a lor susţine poziţia Bahreinului”.

2.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale

Tratatele internaţionale pot fi interpretate fie într-un cadru internaţional (interpretare internaţională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcţie de particularităţile şi nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele, interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.

2.3.1 Interpretarea internaţională

a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura interpretare cu caracter general obligatoriu şi de aceea ea este denumită interpretare autentică sau expres şi liber exprimată. Acordul statelor referitor la o asemenea interpretare poate fi exprimat în însuşi tratatul care se încheie, indicându-se expres modul în care trebuie interpretaţi anumiţi termeni folosiţi.

b) Interpretarea de către un organism jurisdicţional internaţional (interpretare jurisdicțională) este obligatorie, în principiu, numai pentru speţa pentru care a fost dată şi faţă de părţile în litigiu. Art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că hotărârea Curţii nu este obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată. Potrivit art. 63, însă, dacă se ridica problema interpretării unei convenţii la care, în afara părţilor în litigiu, participă şi alte state, grefierul Curţii va înştiinţa imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel înştiinţat intervine în cauză, interpretarea care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie şi pentru el.

c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor convenţii elaborate sub egida sa nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în conformitate cu procedura stabilită.

2.3.2 Interpretarea internă

Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă decât organelor statului în cauză şi nu şi altor state.

Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele oficiale, sau într-o interpretare jurisdicţională internă, pronunţată de organele judecătoreşti cu prilejul rezolvării unor cauze în care se face aplicaţia unor tratate.

Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică jurisdicţională care nu este susceptibilă de soluţii rigide, imperative şi uniforme, ceea ce înseamnă că nu există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie. Statele sunt suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desfiinţeze. Statele contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare tratatului conform voinţei lor. Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internaţional imperativ.

Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare: – Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală) şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969) le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţia părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii Internaţionale de Justiţie este de a se baza pe textul tratatului.

3. Tratatele plurilingve

O problemă care priveşte interpretarea tratatelor poate apărea în cazul tratatelor redactate în mai multe limbi. Comisia de Drept Internaţional a afirmat, legat de această problemă, că: „….majoritatea tratatelor formale conţin o prevedere expresă determinând statutul diferitelor versiuni lingvistice. Dacă nu există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă în general că fiecare din versiunile în care textul tratatului a fost încheiat să fie considerată autentică, şi de aceea autoritară pentru scopul interpretării. Câteva tratate plurilingve,

conţinând mai mult de unul sau două articole, sunt fără discrepanţe între texte (…) pluralitatea de texte poate fi o serioasă sursă adiţională de ambiguitate şi obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte, atunci când înţelesul tratatului este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător în ce priveşte intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează interpretările textului al cărui sens este îndoielnic”.

Practica judiciară pare să confirme această poziţie. În cauza Mavrommatis Palestine Concession, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a trebuit să interpreteze fraza „public control” şi „contrôle public” din textul în engleză şi franceză al Mandatului pentru Palestina. Curtea a afirmat: „.. Când între două versiuni, având egală autoritate, există una care apare cu un înţeles mai larg decât cealaltă, este necesar să se adopte interpretarea cea mai limitată (restrânsă) care poate fi efectuată pentru a armoniza ambele versiuni şi care, oricât de departe s-ar ajunge, este neîndoielnică în raport cu intenţia comună a părţilor”.

Materia este acoperită de articolul 33 al Convenţiei de la Viena, articol care reflectă în principiu această abordare generală a problemei. În ce priveşte problema interpretării a două texte egal autentice, dar care permit interpretări diferite, în conformitate cu articolul 33(4) „se va adopta sensul care, ţinându-se seama de obiectul şi de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte”. Regula stabilită nu are semnificaţia că se va adopta în mod necesar înţelesul care rezultă din textul unuia dintre cele două texte autentice ale aceluiaşi tratat. Regula stabileşte că interpretarea trebuie să ducă la un rezultat care să împace cel mai bine înţelesul ambelor texte egal autentice.

4. Aspecte practice

Articolul 31(1) al Convenţiei de la Viena (1969) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în conformitate cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”. Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că această regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat mai sus este că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă.

Regula de interpretare este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1) textul, (2) contextul şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese din anumite detalii conferite de articolul 31(2) şi cuprinde orice instrument relevant, intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi anexele tratatului. Nu există o ierarhie între diferitele elemente ale articolului 31 ci, mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică.

Curtea Internaţională de Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o implicit ca fiind cea mai importantă. În cauza Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că: „Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de toate pe textul tratatului. Ca o măsură suplimentară trebuie să se recurgă la mijloacele de interpretare, cum sunt lucrările pregătitoare ale tratatului”. Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, această regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda.

Determinarea înţelesului obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului şi prin prisma obiectului şi scopului său. Un bun exemplu îl reprezintă Opinia consultativă cu privire la Convenţia din 1919 privind angajarea femeilor pentru munca de noapte. Articolul 3 al acestei Convenţii – „femeile fără deosebire de vârstă nu vor fi angajate pentru munca de noapte în orice întreprindere publică sau privată, sau în orice branşă asemănătoare, altele decât întreprinderile în care sunt angajaţi membri ai aceleiaşi familii” a lăsat nelămurită problema aplicării sale la anumite categorii de femei, altele decât muncitorii manuali. Curtea a afirmat că „Textul articolului 3, luat individual, nu creează dificultăţi. Formulat în termeni generali şi lipsit de ambiguitate sau obscuritate, el interzice angajarea pentru muncă de noapte în întreprinderi industriale a femeilor, fără deosebire de vârstă. Văzut astfel, acesta se aplică obligatoriu categoriilor de femei avute în vedere de întrebarea adresată Curţii. Dacă, totuşi, articolul 3… este interpretat în aşa fel încât nu s-ar aplica femeilor ce deţin posturi de supervizor sau manageriale şi care nu sunt angajate obişnuite în domeniul muncii manuale, este necesar să se găsească motive serioase pentru interpretarea prevederilor altfel decât în concordanţă cu sensul natural al termenilor. Termenii art. 3…. nu sunt

contradictorii nici cu titlul, nici cu Preambulul, sau cu alte prevederi ale Convenţiei. Titlul se referă la ”angajarea femeilor pe timpul nopţii”. Articolul 1 dă o definiţie a ”stabilimentelor industriale”. Articolul 2 statuează ce se înţelege prin termenul ”noapte”. Aceste prevederi, dealtfel, nu afectează scopul articolului 3, care prevede că ”femeile nu vor fi angajate pentru munca de noapte în nici o întreprindere industrială publică sau privată, sau într-o branşă asemănătoare””. Aceasta se poate compara cu viziunea judecătorului Anzilloti care a susţinut că „dacă articolul 3, în conformitate cu sensul natural al termenilor săi, este într-adevăr perfect clar, este greu de admis, chiar dacă ne străduim, că s-ar putea găsi o altă interpretare decât cea care rezultă din sensul firesc al termenilor săi”. El considera că doar intenţia părţilor ar trebui utilizată pentru a se determina corecta interpretare.

5. Considerații finale

În concluzie, necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care prevederi sau părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele semnatare. Astfel, pentru o aplicare corectă a tratatului trebuie să se lămurească clauzele ambigue și să se determine intenția reală a părților pentru a pune capăt oricărei dispute existente între părțile tratatului.

După cum am menționat entitățile competente să interpreteze un tratat internațional sunt: pe plan internațional – statele părți la tratat, instanțele jurisdicționale sau arbitrare și organizațiile internaționale, iar pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.

Convenția privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, reguli ce au fost enunțate deja, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum și regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).

Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credință. Interpretarea unui tratat cu bună-credinţă presupune interpretarea raţională a termenilor tratatului, cu respectarea atât a normelor de drept aplicabile în materie, cât şi a voinţei părţilor la momentul încheierii tratatului. O interpretare raţională presupune luarea în considerare a termenilor tratatului potrivit sensului lor obişnuit, reţinându-se semnificaţia uzuală a cuvintelor, în afara situaţiilor în care acestea sunt utilizate într-un sens tehnic sau specific determinant.

Bibliografie

1. I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2. M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003.

3. D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961.

4. V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

5. A. D. Crăciunescu, Drept internaţional contemporan, Editura Concordia, Arad, 2004.

6. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

---

[1] I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.

[2] D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 3-4.

[3] Împreună cu întregul context interpretul trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului. În cauza Insulei Kasikili / Sedudu, Curtea a aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi anume că practica subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să se ţină seama când se determină înţelesul său; totuşi, poziţia Curţii a fost foarte rigidă, prin aceea că în sfera conceptului de „practica subsecventă” nu a inclus actele unilaterale ale autorităţii precedente din Botswana pe motiv că acestea erau emise doar în scopuri interne şi nu erau aduse la cunoştinţa autorităţilor Namibiei. Curtea a apreciat că pretinsul „acord subsecvent” intervenit între autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar relevanţa  unei „colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la interpretarea tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui material un anumit rol, notându-l ca un fapt care sprijină interpretarea tratatului din 1890 în conformitate cu sensul firesc al termenilor acestui tratat.

[4] M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 185-186.

[5] Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional următoarele:

– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii;

– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;

– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;

– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în dreptul contemporan nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);

– Principiul cooperării internaţionale;

– Dreptul popoarelor la autodeterminare;

– Principiul pacta sunt servanda;

– Principiul inviolabilităţii frontierelor;

– Principiul integrităţii teritoriale;

– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– Principiul bunei vecinătăţi.

[6] V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete: interpretarea tratatelor