Lupta împotriva corupției

LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

de la  concept la realitate în societatea românească actuală

Autor: Docan  Vasile

CAP. I. ACCEPŢIUNEA  GENERALĂ   A FENOMENULUI  DE

CORUPŢIE

În limbajul comun, corupţia  are înţelesul de: „ abatere de  la moralitate, de la cinste, de la datorie“ ^[1], astfel că, în accepţiunea generală, corupţia este o manifestare malefică, o gravă  degradare, descompunere morală, venalitate, ceea  ce  evident  reflectă un fapt, o stare  de abuz  de  putere a celor învestiţi cu exerciţiul puterii organizate, fapt  săvârşit în scopul obţinerii de avantaje materiale  ori a altor foloase, avantaje, favoruri.

Corupţia  este deopotrivă  un  fenomen  social şi juridic. Este  un fenomen social pentru  că  este condiţionată  în apariţie  şi existenţă de  viaţa  de relaţie, de viaţa socială şi de  normele de  conduită statornicite în cadrul societăţii. Este fenomen social  prin condiţiile  de existenţă dar, în acelaşi timp, este un fenomen antisocial prin consecinţele sale, astfel că, o dată cu incriminarea ei, corupţia  a  devenit şi fenomen juridic, pentru  că generează  consecinţe juridice  şi  antrenează răspunderea penală.

Corupţia  a  existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate, şi a însoţit nefast societatea umană, organizată statal, până  în zilele noastre. În antichitate, marile civilizaţii: romană, greacă, evreiască ş.a. s-au  confruntat cu corupţia şi au propulsat  reacţia  firească- protecţia juridică împotriva acesteia, mai ales din nevoia  de apărare împotriva  descompunerii morale grave, a degradării, a venalităţii celor  învestiţi cu exerciţiul puterii sau al  unei funcţii publice.

Societatea românească acum, mai mult ca oricând, este confruntată şi resimte pericolul  major  al corupţiei, determinată fiind  şi de structurarea , organizarea şi internaţionalizarea acesteia. În raport cu alte  fapte antisociale/infracţionale, de ex.: furturi din avutul public, furturi din avutul particular, afaceri ilicite, evaziune fiscală, omoruri, violuri, prostituţie, homosexualitate, alcoolism, trafic  de  droguri, trafic  de arme  şi delicvenţă juvenilă, corupţia ocupă primul loc în  sondajele  de opinie.

Fenomenul corupţiei  este  agravat, în prezent,  de  generalizarea  în societatea românească a  unei stări de criză instituţionalizate la  toate  nivelurile  şi în principalele  sfere  de  activitate  socială, care constă în slăbirea mecanismelor de  control social şi normativ, criza  de autoritate şi credibilitate a  unor  instituţii fundamentale  ale  statului, toleranţa manifestată de  factorii de  decizie(politici, legislativi, administrativi), ineficienţa  sistemului de  sancţiuni  şi pedepse faţă de indivizii corupţi. Plagă a societăţii româneşti, remarcată în Europa ca fenomen grav, larg mediatizat, căruia i s-au consacrat lucrări de  specialitate cu rezonanţă, corupţia are o evoluţie îngrijorătoare, Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea  Crimei şi Înfăptuirea Justiţiei Penale atrăgând  atenţia că, astăzi, acest fenomen  afectează toate  sferele  vieţii sociale: economie,  învăţământ, justiţie, sănătate, sistem financiar-bancar, administraţie,  acordându-i-se atenţia cuvenită, aşa cum remarca şi raportorul special al Naţiunilor Unite  privind  Drepturile Omului şi Tineretul în lume, dl. Profesor universitar Doctor Dumitru Mazilu :  « Este  greu de imaginat proporţiile  incredibile pe care  le-a atins  corupţia  şi mai ales  cât de  grave  sunt  consecinţele pe planul  drepturilor omului şi a libertăţilor   sale publice.» ^[2] sau

« … procurorul-şef  Elena  Cherciu  arată că  acest  fenomen  constituie un adevărat flagel în administraţia publică, în sistemul  financiar-bancar, în comerţ, în serviciile publice etc.» ^[3] sau

« Încrederea omului  în  corectitudinea organelor statului  slăbeşte treptat, el nu se mai  simte protejat de cei obligaţi să o facă. O stare  de incertitudine  dăinuie, în mai multe comunităţi umane. Relaţia  individului  cu anumite instituţii ale Guvernământului se deteriorează, sentimentul de siguranţă  dispare, imoralitatea ia proporţii, iar omul se revoltă , cerând  autorităţii să ia  măuri severe împotriva  celor corupţi.» ^[4]

Deşi  existentă  în România     încă     înainte de  1989,   perioadă  în care corupţia

a  fost vehement  negată,  minimalizată  de propaganda oficială, fiind  considerată subiect « tabu », în perioada imediat următoare s-a constatat o amplificare  şi   multiplicare  a    problematicii specifice, pe fondul  internaţionalizării fenomenului, cu fundament pe lipsa  de coerenţă a legislativului  statului  român, care  a  încercat  să   compenseze  « vidul »  legislativ cu privire  la  acest  fenomen cu expresia  formală, cu  preocuparea  de reglementare, fără  concursul specialiştilor din domeniile  juridic, economic, sociologic ş.a., concretizată în  adoptarea  şi promulgarea  unor  legi fără eficienţă şi fără  regim   sancţionator corespunzător. Există două legi nescrise  ale  economiei, dovedite valabile  în toate  sistemele, în toate  timpurile  şi pe  toate  meridianele: „ lipsa generează specula”;- „ prohibiţia  dublează consumul”. Aceste  fenomene  au loc  atunci când alocarea resurselor  se  face pe  baze administrative, şi nu prin preţ. “ ^[5]

CAP. II  COMUNITATEA INTERNAŢIONALĂ  FAŢĂ  ÎN FAŢĂ

CU FENOMENUL  CORUPŢIEI

Fenomenul social al corupţiei este inamicul deosebit  de  periculos  al vieţii sociale  civilizate, organizate  statal, a ordinii de  drept, a  democraţiei,  dinamica sa  spectaculoasă putând  determina  disoluţia, dispariţia  acestora. De aceea, acţiunea  internaţională  împotriva  corupţiei  vizând  prevenirea, descoperirea şi sancţionarea  fermă, severă şi eficientă  a faptelor de  corupţie a  devenit  nu numai o necesitate  fundamentală a  societăţii civilizate, ci şi o realitate obiectivă  în comunitatea internaţională.

Astfel, atenţia  comunităţii  internaţionale a  fost atrasă de diversitatea şi complexitatea formelor fenomenului  social al corupţiei, prin aversitatea manifestărilor  acesteia  asupra  structurilor autorităţilor statului, a puterii sau serviciilor publice şi datorită iminenţei  discreditării, compromiterii sau chiar disoluţiei acestora.

Comunitatea internaţională a sesizat acest  grav pericol, atât  pe  componenta statală, cât şi pe ansamblu- datorită recrudescenţei şi frecventelor manifestări de  internaţionalizare şi, în consecinţă, a reacţionat- credem noi,   în mod  corespunzător, prin  mijloacele  şi căile  de care  dispune. În plus, s-a observat preocuparea, în egală măsură, faţă de legăturile existente  între corupţie  şi celelalte  forme ale criminalităţii, în special  criminalitatea organizată şi criminalitatea  economică, inclusiv  spălarea banilor, că problemele  de corupţie au căpătat dimensiunea  transnaţională- lovind  toate  societăţile şi economiile, făcând  astfel esenţial necesară  cooperarea  internaţională în stoparea flagelului, printr-o abordare  globală şi  multidisciplinară.

Conştientizarea responsabilităţii statelor  de a eradica  flagelul corupţiei şi deopotrivă de a  coopera între  ele, cu  sprijinul şi participarea persoanelor şi grupurilor care  nu aparţin  sectorului public: societatea civilă, organizaţiile nonguvernamentale şi comunităţile de persoane,  garantând  astfel buna gestiune  a afacerilor publice  şi a  bunurilor publice, necesitatea păstrării integrităţii şi  favorizării unei culturi de refuz a  corupţiei, a condus spre  o acţiune  comună  a statelor, dirijată eficient spre eradicarea fenomenului prin politici  şi practici anticorupţie, prin organisme de  prevenire, prin măsuri procedurale şi procesual-penale, măsuri de prevenire a spălării banilor, protecţia martorilor, experţilor şi a  victimelor, cooperarea cu serviciile de investigaţii ş.a.

Cooperarea  internaţională,  conjugarea acţiunilor şi măsurilor împotriva fenome-

nului corupţiei a  devenit  dovada  indiscutabilă  a  pericolului acestui flagel al lumii contemporane şi totodată a necesităţii imediate  de intervenţie în stoparea/eradicarea  acestuia, astfel că, cele  mai  semnificative  manifestări şi atitudini ale comunităţii internaţionale s-au concretizat  în   următoarele :

• Conferinţa Naţiunilor Unite de la Haga-decembrie 1989;
• Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite  cu privire la prevenirea crimei şi tratarea infractorilor , din Cuba , care  a adoptat o rezoluţie specială cu privire la „Corupţia la nivel de guverne“;
• Conferinţele internaţionale împotriva  corupţiei, organizate din 2 în 2 ani : la Washington 1983, New York 1985, Hong Kong 1987,  Sidney 1989, Amsterdam 1992, Caucum-Mexic 1994;
• Seminarul internaţional ţinut la  Budapesta în 1994;
• Conferinţa interdisciplinară Friburg-Elveţia, 3-5 februarie 1994;
• Cea de-a 19-a Conferinţă  a miniştrilor europeni ai Justiţiei- Malta  14-15 iunie 1994 referitor la „ Aspectele administrative, civile şi penale, precum şi rolul puterii judecătoreşti în lupta contra corupţiei” .

Au fost adoptate şi o serie de documente regionale sau internaţionale de mare importanţă, ca  de exemplu:

• Rezoluţia   Consiliului    Europei    nr. (99)5 din 1  mai 1999 instituind     Grupul de state  împotriva corupţiei (GRECO);
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

Acestea  dovedesc cu prisosinţă  că  flagelul corupţiei este actual, că este un veritabil pericol,  atât  pentru fiecare stat al lumii, cât  şi pentru comunitatea internaţională şi, astfel, lupta pentru prevenirea, descoperirea  şi sancţionarea corupţiei este  o  prioritate indiscutabilă. Internaţionalizarea corupţiei, apariţia în structura juridică  a infracţiunilor de corupţie a  unor factori de extraneitate, precum şi nevoia  de combatere şi  sancţionare fermă a  acesteia au condus evident la conjugarea eforturilor- a legislaţiilor şi acţiunilor naţionale cu cele  ale  comunităţii şi respectiv  instituţiilor internaţionale. În cazul ţării noastre, explicita raliere  la direcţia de  acţiune a comunităţii internaţionale a  venit  relativ  târziu şi relativ  târziu a fost  şi reglementată- evidente manifestări  în această direcţie fiind  Legea nr.78/2000  privind prevenirea, descoperirea şi  sancţionarea faptelor de  corupţie, ulterior fiind  adoptată şi  Legea  nr. 161/2003  privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi  sancţionarea corupţiei.

CAP.III COMBATEREA CORUPŢIEI CA ŞI PREOCUPARE A STATULUI ROMÂN  ÎN CONTEXTUL ACŢIUNII CONCERTATE INTERNAŢIONALE

Este indubitabil  faptul  alinierii  statului român la curentul internaţional al eradicării corupţiei la  nivel mondial, însă cu atât mai controversat este,  sub  aspect politic,  momentul acţiunii sale vizibile pe  acest plan, forţele politice acuzându-se ( pe fundamentul alternării la  guvernare) de tardivă sau ineficientă  implicare în prevenirea şi combaterea  corupţiei la  nivel naţional. Însă  de  remarcat, cu adevărat, este  faptul că , atât pe  plan naţional(  prin  adoptarea reglementărilor specifice), cât  şi pe plan internaţional( prin aderarea la documentele internaţionale) statul român, prin  puterea  legislativă şi cea executivă, s-a implicat şi şi-a adus  aportul la promovarea şi operaţionalizarea unor  structuri regionale şi internaţionale de combatere a corupţiei la  nivel mondial.  Pe  fondul  intensificării luptei împotriva  criminalităţii,” statele  lumii au convenit  să-şi asigure sprijin  reciproc  şi  în  acest domeniu. În prezent, există numeroase  asemenea convenţii pentru reprimarea infracţiunilor, care  lezează sau pun în pericol interesele  comune ale  statelor şi pe  care  România le-a  ratificat  ori la  care a  aderat, introducând în  legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare”^[6]. „Printre acestea menţionăm următoarele: Convenţia împotriva  torturii şi altor pedepse ori tratamente  cu cruzime, inumane  sau degradante, adoptată la  New York de  Adunarea  Generală a Naţiunilor Unite la  10 decembrie 1984, ratificată de  România  prin legea   nr. 19/1990, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la  Strasbourg la  27  ianuarie 1977, ratificată de  românia  prin legea 19/1997″ intereselor  financiare ale  comunităţilor ^[7]

Pe  fondul  luptei anticorupţie internaţionale şi a eforturilor de  eradicare a acestui flagel,  statul român a aderat la  documentele  internaţionale de referinţă în lupta anticorupţie, spre exemplu:

• Rezoluţia  Consiliului Europei  nr.(99)5 din 1  mai 1999 instituind    Grupul  de state  împotriva corupţiei(GRECO), fiind promovată Ordonanţa nr.  46 din 19 august 1999  pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupţiei, publicată în Monitorul Oficial  nr. 401 din 24 august 1999;
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999, fiind  ratificată de statul român  prin Legea nr. 147 din 1 aprilie  2002, publicată în Monitorul Oficial nr.  260 din 18 aprilie 2002;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, fiind  ratificată prin Legea 365 din 15 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004 .

Pe  aceleaşi  coordonate,  ale   luptei eficiente împotriva  corupţiei,   statul  româna  fost preocupat şi de crearea şi operaţionalizarea structurilor specializate de luptă împotriva corupţiei:

A)În baza  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului  nr. 43/2002,  publicată în Monitorul Oficial  nr. 244 din 11 aprilie 2002, a  fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, a cărui denumire, organizare, funcţionare, competenţe au fost modificate succesiv, Parchetul devenind Departament şi apoi Direcţie Naţională Anticorupţie, graţie afluxului de  reglementări succesive:

– O.U.G nr. 43/2002 a  fost aprobată cu  modificări prin  Legea nr.  503/2002;

– modificările şi completările succesive ale  O.U.G nr. 43/2002 au fost realizate prin :  Legea nr. 161/2003; O.U.G. nr.102/2003; O.U.G. nr.24/2004;Legea  nr. 247/2005; O.U.G. nr. 134/2005; Legea nr.383/2005; Legea nr. 54/2006; O.U.G nr. 27/2006; Legea nr. 356/2006; O.U.G. nr. 60/2006.^[8]

B)Potrivit Legii nr.161/2005  privind  stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat în subordinea  Ministrului Administraţiei şi Internelor Direcţia Generală Anticorupţie, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu. Pentru ca  aceasta direcţie să  devină  operaţională,  s-au adoptat prin Legea nr. 383/2005  modificările la Ordonanţa de  urgenţă  nr. 120/2005, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 1159 din  21 decembrie 2005.

Remarcabil este  faptul că, prin actele normative susmenţionate( O.U.G nr. 43/2002 şi O.U.G nr. 120/2005), s-a realizat o clarificare, evident necesară,  sub aspectul competenţei de cercetare  a infracţiunilor de corupţie. Astfel, prin art. 1  din O.U.G. nr.120/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2005, care are următorul conţinut :  „Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei generale anticorupţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“, se stabileşte   o competenţă exclusivă pentru  ofiţerii de poliţie judiciară  din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie  din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cea de a efectua  activităţile de prevenire şi descoperire şi actele de  cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile de corupţie  săvârşite  de personalul  Ministerului Administraţiei şi Internelor, statuând un regim derogator  de la prevederile cu caracter general  prevăzute de O.U.G.  nr. 43/2002 .

Capitolul III din O.U.G.  nr. 43/2002^[9] cu completările  şi modificările  ulterioare reglementează cu caracter obligatoriu   competenţa generală  a  procurorilor D.N.A. în privinţa infracţiunilor de corupţie, aşa cum sunt  acestea incriminate   prin  Legea 78/2000 cu modificările  şi completările  ulterioare, competenţa dată pentru faptele săvârşite  în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1².   În consecinţă,   pentru faptele  de corupţie care nu îndeplinesc  condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² se  aplică pe mai departe prevederile Codului de procedură penală, faptele de  corupţie  astfel săvârşite fiind  de  competenţa parchetelor  de pe  lângă instanţe. Semnificativ este şi faptul că  urmărirea penală  pentru faptele de corupţie săvârşite în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² de  către militarii în activitate  este dată  în competenţa procurorilor militari  din cadrul Direcţiei  Naţionale Anticorupţie, indiferent de  gradul militar al persoanelor cercetate.

Ca o consecinţă  a acţiunii concertate a instituţiilor nou-create,  se  poate  reţine că factorii politici  s-au responsabilizat, fiind  convinşi că fenomenul corupţiei reprezintă o ameninţare serioasă  contra statului de drept, democraţiei, drepturilor omului, echităţii şi justiţiei sociale, împiedică dezvoltarea economică, pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, precum şi de  necesitatea de a promova cooperarea dintre state în domeniul luptei contra corupţiei, inclusiv în legăturile sale cu crima organizată şi spălarea banilor. În acest  sens, s-a  conştientizat  că succesul unei strategii împotriva corupţiei se realizează printr-un angajament permanent al statelor de a-şi uni eforturile, de a-şi împărtăşi experienţele şi de a acţiona împreună,   fiind  convinşi că sensibilizarea opiniei publice şi promovarea valorilor etice constituie mijloace eficace de a preveni corupţia. Sub imboldul şi cu suportul comunităţii internaţionale, statul român  s-a  raliat preocupărilor europene, pe  baza Recomandărilor celei de-a 19-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei (Malta, 1994), a  Programului de acţiune împotriva corupţiei, adoptat de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, şi de lucrările efectuate de Grupul multidisciplinar privind corupţia (G.M.C.) în vederea punerii în aplicare a respectivului program, ţinând seama, totodată, de rezultatele proiectului comun al Comisiei Europene (Programul PHARE) şi al Consiliului Europei privind lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate în statele în tranziţie (Proiectul Octopus), de Rezoluţia nr. 1 privind legăturile dintre corupţie şi crima organizată, adop-

tată la cea de-a 21-a Conferinţă a miniştrilor europeni de justiţie (Praga, 1997).

Corelativ acestor preocupări, pe fondul evoluţiei actuale a  criminalităţii şi necesitatea combaterii acesteia  ei pe  toate planurile, s-au condensat  eforturile pentru cristalizarea şi abordarea într-o lumină aparte  a instituţiei mandatului european de  arestare- ca „ primă măsură concretă în domeniul dreptului penal care  implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe  care Consiliul European o aprecia ca  fiind cheia de  boltă a cooperării judiciare.” ^[10]

În procesul emiterii  şi executării mandatului european de  arestare sunt avute  în vedere o serie  de  fapte  pedepsite de  legea  statului emitent  cu o pedeapsă sau o măsură de  siguranţă privativă de liberate   a  cărei durată maximă este  de  cel puţin un an sau atunci  când s-a  dispus o condamnare  la  o  pedeapsă sau s-a pronunţat  o măsură de  siguranţă de  cel puţin patru luni. În  plus, în raport  cu Decizia-cadru  2002/584/JAI a  Consiliului Europei din 13  iunie  2002, şi chiar  dacă nu este  îndeplinită condiţia  dublei incriminări , mandatul european de  arestare  se  emite şi pentru  alte  fapte expres prevăzute.”Aceste fapte  sunt  următoarele:

–          participarea la  un grup criminal organizat,

–          terorism;

–          trafic de persoane,

–          exploatarea  sexuală;

–          exploatarea sexuală a  copiilor şi  pornografia  infantilă,

–          trafic ilicit  de  droguri şi substanţe  psihotrope,

–          corupţie, fraudă, incluzând cea  împotriva  intereselor  financiare ale  comunităţilor europene în sensul Convenţiei din 26  iulie 1995 . ^[11]

---

[1] *** Dicţionarul explicativ al limbii române – Ediţia a II a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.230

₂ ,4 Dumitru Mazilu, Drepturile Omului-Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura  LUMINA LEX, Bucureşti , 2003 , p.398-399 ;

[3] Elena Cherciu, Corupţia şi crima organizată , în « Palatul de Justiţie » , Serie nouă, No 3, 2000 ;

⁵ J.A. Gardiner , Definiting Corruption,  A Report to the Fifth International Anti-Corruption Conference , Amsterdam , 1992.

6. Alexandru Boroi,  Drept penal.Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p19

7. Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p16

[8] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[9] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[10] F.R. Radu, De la  extrădare la  mandatul european de  arestare. O privire  istorică şi juridică, Dreptul nr. 2/2006, p.201

[11] Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H. Beck,  Bucureşti, 2008, p 312