Top

Aplicarea articolului 299 alineat (1) raportat la articolul 282 alineat (2) Cod procedură civilă. Recurs împotriva unei încheieri premergătoare, cu caracter interlocutoriu. Inadmisibilitate

Încheierea prin care se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active – invocată de pârâţi în acţiunea de atragere a răspunderii personale, conform articolului 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei – este o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată cu recurs decât o dată cu fondul. Ca atare, recursul declarat separat împotriva încheierii apare ca inadmisibil.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1181 din 12 cctombrie 2009
Prin încheierea pronunţată la data de 17 martie 2009 de Tribunalul Iaşi – judecător sindic s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a D.G.F.P. – A.F.P. Iaşi în acţiunea în stabilirea răspunderii personale formulată în contradictoriu cu pârâtele H.E. şi C.E..
Pentru a respinge această excepţie tribunalul a reţinut, în esenţă, că potrivit Legii nr. 64/1995 orice creditor putea promova o astfel de acţiune, iar limitarea sferei persoanelor din legea de procedură nouă afectează dreptul creditorului născut valabil şi exercitat valabil sub imperiul legii vechi.
Pârâtele H.E. şi C.E. au declarat recurs împotriva încheierii pronunţată la data de 17 martie 2009 şi a formulat următoarele critici:
Instanţa de fond a încălcat legea atunci când a decis exercitarea dreptului la recurs numai odată cu fondul deoarece, potrivit dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 85/2006 care este o lege specială, aplicându-se cu prioritate faţă de legea generală, toate hotărârile judecătorului-sindic, deci şi încheierile putând fi atacate separat cu recurs. Şi în legea generală de procedură soluţia este aceeaşi deoarece, potrivit disp. art. 282 alin. 2 şi art. 299 alin. 1 C. pr. civ., numai „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul”.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 268 din acelaşi cod, în afară de încheierile „premergătoare” există şi încheieri „interlocutorii”, reglementate de alin.(3) al aceluiaşi articol, adică acele încheieri prin care judecătorii sunt legaţi, în sensul că nu pot reveni asupra lor şi care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei, aşa cum este cazul în speţă, deoarece fără soluţionarea excepţiei instanţa nu putea trece la judecarea pe fond a cauzei.
Prin urmare, atât legea specială, care are aplicaţiune prioritară, cât şi legea generală de procedură permit promovarea separată a recursului împotriva încheierilor interlocutorii, astfel că încheierea recurată era nelegală sub acest aspect.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditoarei de a promova acţiunea este nelegală în sensul disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Introducerea cererii creditoarei de stabilirea a răspunderii patrimoniale s-a făcut sub imperiul Legii nr. 64/1995, republicată 2004, care nu reglementa, în general, dreptul la acţiune pentru stabilirea răspunderii şi cu atât mai puţin dreptul creditorilor la introducerea acţiunii pentru stabilirea răspunderii prevăzute de art. 137, ci doar dreptul oricărui creditor de a sesiza judecătorul-sindic pentru dispunerea măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 139.
Potrivit legii vechi, judecătorul-sindic putea să dispună angajarea răspunderii prevăzută de art. 137, ceea ce înseamnă că o făcea din oficiu, doar pe baza raportului administratorului (judiciar), prevăzut de disp. art. 24, lit. a din acea lege, dar în cauză măsura nu s-a dispus din oficiu, ci s-a dispus prin admiterea cererii creditorului AFP a municipiului Iaşi, ceea ce putea să pună în discuţie legalitatea sentinţei chiar sub imperiul acelei legi.
Recurentele au susţinut că în prezent, pe de o parte, Legea nr. 64/1995 fiind abrogată prin Legea nr. 85/2006, iar sentinţa nr. nr. 101/COM/31.03.2005 fiind casată, iar, pe de altă parte, având în vedere lipsa unor prevederi tranzitorii speciale ale noii legi, potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (1) C. procedură civilă, cauza urma a se rejudeca exclusiv pe baza Legii nr. 85/2006 care, în art. 138 şi urm., a eliminat dreptul judecătorului-sindic de a dispune din oficiu asupra angajării răspunderii, aceasta putându-se face numai la cerere.
Dreptul de a introduce cererea respectivă, adică acţiunea în stabilirea răspunderii, este strict limitat, recunoscându-se calitate procesuală activă în acest sens doar administratorului judiciar sau „lichidatorului”, precum şi, prin excepţie „comitetului creditorilor” care, potrivit alin. (3) al art. 138, poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat a introduce acţiunea dacă administratorul judiciar nu a făcut-o şi dacă răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) ameninţă să se prescrie.
Chiar în ipoteza în care s-ar fi constituit un comitet al creditorilor, ceea era posibil deoarece mai exista un creditor în cauză, iar acesta ar fi obţinut, prin absurd, autorizaţia menţionată, dreptul la introducerea unei noi acţiuni ar fi fost deja prescris în raport cu dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 85/2006, ca de altminteri şi dreptul administratorului judiciar de a introduce o cerere (acţiune) în acest sens.
Prin urmare, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a unui creditor apărea ca o soluţie esenţial nelegală, cu atât mai mult cu cât practica judiciară a instanţei de fond şi a Curţii de Apel Iaşi în această materie era constantă în a nu se recunoaşte creditorilor separaţi dreptul de a introduce asemenea acţiuni.
Pentru aceste motive recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi trimiterea cauzei la judecătorul sindic pentru a se pronunţa pe fond şi pentru a închide procedura insolvenţei.
În şedinţa publică din 25 mai 2009 curtea de apel a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva unei încheieri care se atacă odată cu fondul.
Recurentele au formulat răspuns la excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că încheierea recurată era interlocutorie şi putea fi atacată separat cu recurs.
Excepţia este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006 dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 85/2006, hotărârile judecătorului sindic sunt definitive şi executorii şi pot fi atacate cu recurs.
Din textul legii insolvenţei rezultă că judecătorul sindic pronunţă hotărâri ce se numesc încheieri sau sentinţe.
Cu privire la încheierile pronunţate de judecătorul sindic, acestea pot avea caracterul de încheieri interlocutorii sau preparatorii.
Încheierea prin care se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale este într-adevăr o încheiere interlocutorie, prejudecă fondul, iar instanţa nu mai poate reveni asupra celor dispuse (art. 268 alin. 3 Cod procedură civilă), spre deosebire de încheierile preparatorii prin care instanţa, motivat, poate reveni oricând asupra măsurilor dispuse (art. 268 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă). Din acest punct de vedere este importantă distincţia între încheierile interlocutorii şi încheierile preparatorii.
În ceea ce priveşte legea specială, legea insolvenţei, curtea de apel a constatat că textul legal menţionează expres în ce situaţii judecătorul sindic pronunţă sentinţe şi în ce situaţii pronunţă încheieri şi doar acestea pot fi atacate separat cu recurs (de exemplu, art. 32 art. 117 alin. 4, art. 129 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
Pe de altă parte, soluţionarea acţiunii în răspundere prevăzută de art. 138 reprezintă una din atribuţiile judecătorului sindic (art. 11 alin. 1 lit. g) şi se finalizează prin pronunţarea unei sentinţe. Încheierea prin care se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâţi este o încheiere interlocutorie, dar care nu poate fi atacată decât o dată cu fondul.
De altfel, era greşită susţinerea recurentelor cum că, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, încheierile interlocutorii sunt întotdeauna atacate cu recurs în mod separat şi nu odată cu fondul.
Atunci când legiuitorul a dorit ca aceste încheieri să poată fi atacate separat cu apel/recurs, a prevăzut în mod expres acest lucru atât în Codul de procedură civilă, cât şi în legea insolvenţei.
Raportat acestor considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea de apel a respins recursul ca inadmisibil, menţinând încheierea recurată în ceea ce priveşte calea de atac.

Etichete: