Top

Întoarcerea executării. Instanţa competentă în soluţionarea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 404 ind. 2 alin. 3 C.pr.civ. Judecătoria ca instanţă de executare de drept comun sau instanţa în care s-a obţinut titlul executoriu?

În cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
În cea de-a treia ipoteză prevăzută de art. 404 ind. 2 alin. 3 C.pr.civ., cererea de restabilire a situaţiei anterioare executării are caracter autonom şi poate fi adresată instanţei judecătoreşti competente potrivit legii. Întoarcerea executării este supusă altor dispoziţii procesuale decât cele aplicate de instanţă în constituirea titlului executoriu. Judecata are ca obiect numai repunerea părţilor în situaţia anterioară executării silite, judecătoria ca instanţă de executare având plenitudine de jurisdicţie.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 255 din 26 mai 2010
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 28.01.2010 reclamanta S.C. „O.P.” S.A. a chemat în judecată pârâtul D.D., pentru a se dispune întoarcerea executării pentru suma de 5.398 lei, actualizată la data plăţii efective în raport cu indicele de inflaţie.
În motivarea cererii se arăta că în cadrul dosarului de executare nr. 306/2008 al biroului executorului judecătoresc a fost executată silit în baza titlului executoriu sentinţa civilă nr. 740/20.05.2008 a Tribunalului Iaşi, definitivă şi executorie.
Urmare exercitării căii de atac a recursului, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a modificat în parte sentinţa prin decizia penală nr. 690/28.10.2008, iar titlul executoriu a fost desfiinţat, fără a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În drept, reclamanta îşi întemeia cererea pe dispoziţiile art.404 ind.2 alin.3 C.pr.civ.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.767 din 7 aprilie 2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de prim grad a constatat că instituţia juridică a întoarcerii executării îşi are sediul de reglementare în art. 404 ind.1 şi art.404 ind.3 din secţiunea VI ind.1 intitulată „Întoarcerea executării” din Codul de procedură civilă, care face parte integrantă din Cartea V, „Despre executarea silită”. Potrivit art. 404 ind.1 alin.1 C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
A reţinut tribunalul că dispoziţiile art.404 ind.2 alin.1 şi 3 precizează că în cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării, iar dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării, aceasta va putea fi făcută de instanţa judecătorească competentă potrivit legii. Pentru determinarea corectă a instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor procedurale privind executarea, se poate reţine cu maximă certitudine că întreaga reglementare legislativă a executării silite stabileşte atribuţii şi competenţe numai în sarcina judecătoriilor ca instanţe de executare, fiind lipsite de relevanţă, în această materie, criteriile valorice sau calitatea părţilor.
Instanţa de prim grad a reţinut că raţiunea juridică prin care se impune acest argument este şi aceea că cererea de întoarcere a executării vizează restituirea unor prestaţii executate în temeiul unui titlu executoriu desfiinţat, astfel că deţinătorul bunurilor nu mai are vreun titlu valabil sau temei juridic care să justifice deţinerea lor. Deşi actele procesuale specifice întoarcerii executării, sub aspect cronologic, sunt subsecvente actelor de executare silită propriu-zise, ele se circumscriu fără echivoc aceleiaşi instanţe de executare, care este judecătoria în raza căreia a fost efectuată executarea, existând în acest sens şi reglementările art.373 alin.2 C.pr.civ. Întreaga materie a executării silite are o reglementare legislativă unitară, prin care legiuitorul a stabilit şi instituit atribuţii şi o plenitudine de competenţă numai pentru judecătorii, ca instanţe de executare, fiind irelevante criteriile după calitatea părţilor, valoarea litigiului sau natura şi izvorul litigiului.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi a declarat recurs reclamanta, formulând critici cu privire la aplicarea greşită a legii în stabilirea competenţei materiale, expunerea şi dezvoltarea motivelor de recurs permiţând încadrarea în art.304 pct.9 C.pr.civ.
A susţinut recurenta că restabilirea situaţiei anterioare are loc prin restituirea sumei de bani achitată în baza dispoziţiilor titlului desfiinţat, a sumei de 5.398 lei.
Întoarcerea executării a fost solicitată potrivit dispoziţiilor art.404 ind.2 alin.2 C.pr.civ., întrucât instanţa de recurs nu a dispus asupra restabilirii situaţiei anterioare. Sintagma „instanţa judecătorească competentă potrivit legii” la care face trimitere art.404 ind.2 alin.3 C.pr.civ. desemnează competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, care a soluţionat cauza ca litigiu de muncă. Cauza are ca obiect restituirea unor sume de bani rezultate dintr-un conflict de muncă, urmare desfiinţării titlului executoriu, Tribunalul Iaşi fiind instanţa competentă să o soluţioneze.
Curtea de apel a constatat că recursul nu este întemeiat, prima instanţă stabilind corect atât situaţia de fapt, cât şi dispoziţiile legale în materie aplicabile în speţă, instituţia „Întoarcerea executării” fiind reglementată în Codul de procedură civilă în Cartea V – „Despre executarea silită (art. 404 ind.1 – art. 404 ind.3), Capitolul I, Secţiunea a VI-a.
Hotărârea atacată cuprindea considerentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, iar motivarea fiind completă nu se impunea a fi reluată.
Curtea a reţinut că Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă defineşte conflictele de drepturi, stabileşte procedura de soluţionare (art.67 – art.82) şi autoritatea competentă să le soluţioneze.
În art.70, Legea nr.168/1999 prevede că „Instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se stabilesc prin lege”. Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea (art.72).
Dispoziţiile Legii nr.168/1999 referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă (art.82).
Definind conflictele de drepturi în art.67 (lit.a-b) şi art.68 (lit.a-c), legea nu include şi cauzele ce au ca obiect întoarcerea executării.
Prin art.2 pct.1 lit.c), Codul de procedură civilă prevede că în primă instanţă tribunalul judecă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa instanţei, normă care şi în aplicarea art.70 şi art.71 din Legea nr. 168/1999 stabileşte instanţa judecătorească competentă.
Faptul că tribunalul judecă în primă instanţă conflictele de drepturi, în legea specială nu impune competenţa aceleiaşi instanţe şi pentru cererile ce au ca obiect întoarcerea executării.
Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art.721 C.pr.civ., care prevăd că dispoziţiile codului alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială, care se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care nu cuprind dispoziţii potrivnice.
Într-adevăr, între părţi a existat un conflict de drepturi finalizat prin respingerea pretenţiilor intimaţilor şi desfiinţarea titlului executoriu.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară, în aplicarea temeiului de drept invocat în acţiune, art.404 ind.2 alin.3 C.pr.civ. – întoarcerea executării, este supusă altor dispoziţii procesuale decât celor aplicate de instanţă în constituirea titlului executoriu.
Curtea a reţinut că legile speciale, Codul muncii şi Legea nr.168/1999, nu cuprind dispoziţii privind executarea silită potrivnice celor din Codul de procedură civilă, ce constituie procedura de drept comun.
În consecinţă, tribunalul a stabilit corect competenţa judecătoriei ca instanţă de executare, fiind incident art.373 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
În materia executării silite, ce include şi acţiunile ce au ca obiect întoarcerea executării, oricare ar fi sediul materiei în care s-a emis titlul executoriu desfiinţat, civil, comercial ori conflicte de drepturi, cum este cazul în speţă, judecătoria ca instanţă de executare are plenitudine de jurisdicţie, iar pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 C.pr.civ., curtea de apel a respins recursul.

Etichete: