Top

Creanţele provenite din brevetele de invenţii. Termen de prescripţie. Plata impozitului pe venit.

Dreptul de proprietate intelectuala

Art. 3 si 7 din Decret –Lege nr. 167/1958,

art. 132 C. pr. fiscala; art. 41 lit C;

art. 46 al. 1 si 2; art. 47; art. 52 al. 1 C. fiscal

Raporturile dintre parata si apelanţii reclamanţi nu pot da naştere unor creanţe fiscale. Prin cererile de chemare in judecata reclamanţii au solicitat recuperarea unei pretinse creanţe ce rezulta din diminuarea unor sume achitate din drepturi de proprietate intelectuala in conformitate cu un contract de cesiune. Prin urmare, aceste sume sunt guvernate, sub aspectul prescripţiei extinctive, de dreptul comun – termenul de 3 ani prevăzut de Decretul- Lege nr. 167/1958.

Veniturile obţinute din cesiunea dreptului de a depune cererea de brevet sunt impozabile, iar in calitate de beneficiari ai veniturilor din drepturi de proprietate intelectuala, reclamanţii au obligaţia de a achita si impozitul pe venit.

Curtea de Apel Bacău – Secţia civilă, minori şi familie,

conflicte de muncă şi asigurări sociale

Decizia civilă nr. 120 din 6 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.452 din 16.04.2009, pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosar nr.163/103/2009, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, doar cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-2.07.2004 de către reclamanţii A.P., B.M., s. a şi cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-29.06.2004 de către reclamanţii B.M., G.C.S., s.a.

S-au respins ca prescrise acţiunile în pretenţii conexate, formulate de toţi reclamanţii susmenţionaţi în contradictoriu cu pârâta S.C. A.T.P.R S.A., cu privire la sumele reţinute cu titlu de impozit, contribuţie asigurări sociale şi contribuţie asigurări sănătate în anii 2002 şi 2003.

S-au admis în parte acţiunile în pretenţii conexate, formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta.

A fost obligată pârâta S.C. A. M. T. P. R. S.A să plătească reclamanţilor următoarele sume reprezentând impozit nelegal reţinut în anii 2006 şi 2007:

– lui A.P. suma de 3.982 lei; s.a.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor menţionate mai sus, începând cu data reţinerii nelegale a sumelor, (martie 2006 şi martie 2007) şi până la plata efectivă a acestor sume.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 12.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei comerciale şi de contencios administrativ a Tribunalului Neamţ sub nr. 3670/103/2007 din 2.07.2007, reclamanţii B. M., G. C. şi S. G. au chemat în judecată pârâtele SC A.T.P.R. SA, ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, Casa de Asigurări de Sănătate Neamţ şi Casa Judeţeană de Pensii N., solicitând restituirea unor sume reţinute cu titlu de impozit, contribuţie asigurări de sănătate şi contribuţie asigurări sociale, de către prima pârâtă şi virată celorlalte pârâte în perioada 2002- 2007, inclusiv dobânda aferentă perioadei de 5 ani pentru care au fost reţinute eronat aceste sume, calculată potrivit hotărârilor de guvern ce reglementează cuantumul majorărilor de întârziere pentru neplata obligaţiilor bugetare.

În motivarea cererii, au arătat că au încheiat cu prima pârâtă contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001 având ca obiect cedarea dreptului la depunere a cererii de brevet de invenţie, în schimbul acestei cesiuni, societatea obligându-se să le acorde drepturi patrimoniale de autor în cuantum de 10 % din eficienţa anuală postcalculată, negociată şi statutară prin hotărârea Consiliului de Administraţie. Pentru aplicarea prevederilor art. 48 Cod fiscal care delimitează veniturile neimpozabile, au fost elaborate Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin HG nr.44/2004, aşa cum au fost modificate şi completate de HG nr. 84/2005, care la art.35 prevede că venitul obţinut de către persoana fizică având calitatea de inventator conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 64/1991 –legea privind brevetele de invenţie, ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenţie, este în întregime neimpozabil.

În mod eronat drepturile ce li se cuveneau în urma cesionării invenţiei, au fost încadrate la drepturi salariale. Conform O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 132, prescrierea dreptului de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

Cu privire la perioada 2002-01.01.2004, data intrării în vigoare a Codului fiscal, veniturile din dreptul de proprietate intelectuală au fost considerate conform art.15 din O.G. nr. 7/2001, venituri din activităţi independente, iar potrivit art. 21 al. 1 lit. a, beneficiarii acestei categorii de venit datorau un impozit de 15% din venitul brut încasat (ce ar fi trebuit reţinut la sursă), însă art. 73 din legea specială privind brevetele de invenţii, pe o perioadă de 5 ani de la prima aplicare a invenţiei, titularii brevetului de invenţie sau după caz, licenţiaţii acestuia, sunt scutiţi de la plata impozitului pe venitul realizat. Prin apariţia Legii nr. 571/2003, O.G. nr. 7/2001 şi art. 73 din Legea nr. 64/1991, au fost abrogate. Cu toate acestea, art.73 din Legea nr.64/1991, a fost preluat şi introdus la art. 48 al.1 din Legea nr. 571/2003, considerându-se că pentru această categorie de venituri nu se datorează impozit în primii 5 ani de către titularul brevetului sau licenţiaţii acestuia.

În privinţa dobânzilor solicitate au arătat că, potrivit art. 113 pct. 9, art. 116 pct. 5 şi art.120 din Ordonanţa nr. 92/2003, sumele ce urmează a fi restituite de la buget contribuabililor sunt purtătoare de dobânzi, nivelul majorărilor de întârziere fiind de 0,1 % pentru fiecare zi întârziere, acest cuantum fiind stabilit pentru perioadele anterioare la nivelul de 0,05% şi 0,06% prin H.G. nr. 874/2002 şi H.G. nr. 1513/2002.

Pentru anul 2001, drepturile băneşti au fost acordate în anul 2001 în mod eşalonat, pe 3 tranşe cu reţinere de impozit respectiv: iulie, septembrie şi octombrie; pentru anul 2002, plata s-a efectuat în 2003 tot în 3 tranşe cu reţinere de impozit, respectiv 2 în luna august şi 1 în luna septembrie; pentru anul 2003 nu s-a efectuat nici o plată în 2004, drept pentru care au acţionat societatea în instanţă prin somaţie de plată, obţinând câştig de cauză astfel încât, drepturile băneşti le-au primit în 2005 atât pentru 2003 cât şi pentru 2004 în lunile aprilie, august şi septembrie; pentru anul 2005, plata s-a efectuat în 2006 într-o singură tranşă de data aceasta, respectiv în luna martie; pentru anul 2006, plata s-a efectuat în 2007 tot într-o singură tranşă, respectiv în luna martie.

Reţinerile la sănătate au fost efectuate pentru anul 2001 în anul 2002 în cele 3 tranşe de plăţi, respectiv iulie, septembrie şi octombrie iar pentru anul 2002, în anul 2003, tot în 3 tranşe corespunzătoare efectuării plăţilor, iar reţinerile la CAS au fost efectuate numai pentru anul 2002 în anul 2003, în cele 3 tranşe de plăţi, respectiv 2, în luna august şi 1 în luna septembrie.

La acest dosar, prin încheierea din data de 24.08.2007 a fost conexat dosarul înregistrat pe rolul aceleiaşi secţii sub nr. 3726/103/2007, prin care reclamanţii A.P., s. a, au chemat în judecată aceleaşi pârâte pentru a fi obligate la plata sumelor reţinute cu titlu de impozit, contribuţii C.A.S. şi C.A.S.S., precum şi a dobânzilor, invocând aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept.

La data de 09.08.2007, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că doresc să se judece doar cu S.C. M.S.R. S.A. faţă de care au calitate procesuală activă izvorâtă din Contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru drepturile băneşti aferente perioadei noiembrie 2001 –octombrie 2003.

Prin sentinţa civilă nr. 2042/COM/24.10.2007 Tribunalul Neamţ Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia prescripţiei şi a admis acţiunea principală şi cea conexă aşa cum au fost precizate de reclamanţi, obligând pârâta la plata către reclamanţi a sumelor reţinute cu titlu de impozit şi contribuţii aferente veniturilor obţinute ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenţie, reţinute nelegal, precum şi la plata dobânzilor aferente, calculate începând cu data reţinerii nelegale până la achitarea efectivă a debitelor, conform legislaţiei în vigoare pentru fiecare perioadă de timp în parte.

Pentru a hotărî aceasta, instanţa a considerat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele reţinute au caracterul unor creanţe fiscale, fiind supuse regimului juridic reglementat prin norme speciale, respectiv cele cuprinse în Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, potrivit cărora prescrierea dreptului de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale este de 5 ani de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. Dreptul reclamanţilor la restituirea sumelor reţinute nelegal a luat naştere din anul 2002, din momentul în care angajatorul a efectuat plăţile către reclamanţi conform statelor de plată depuse la dosar şi necontestate de către societatea pârâtă.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că art. 35 din Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile în discuţie sunt în întregime neimpozabile. Aşadar, veniturile obţinute de reclamanţi nu trebuiau impozitate şi încadrate în venituri salariale din alte surse la care se calculează impozitul şi contribuţiile aferente conform legislaţiei fiscale.

În aceste condiţii, în temeiul art. 113 pct. 9, 116 pct. 5 şi 120 din Codul de procedură fiscală, reclamanţii au fost consideraţi îndreptăţiţi şi la plata dobânzilor calculate conform hotărârilor de guvern în vigoare la data la care s-au efectuat plăţile către reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, considerând că în mod greşit instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât nu poate fi reţinută incidenţa art. 132 din codul de procedură fiscală, pentru perioada 2002-2003, textul intrând în vigoare la data de 1.01.2004. Chiar şi lăsând la o parte acest aspect, textul de lege se aplică numai în raporturile dintre contribuabili şi autoritatea fiscală, numai cu privire la creanţe fiscale. Or, raporturile reclamanţilor cu pârâta sunt de natură civilă.

Pe fondul cauzei, a arătat că în perioada 1.01.2002-1.01.2004 erau aplicabile dispoziţiile OG nr. 7/2001, potrivit art. 21 al. 1 lit. a datorându-se legal un impozit de 15%, iar în perioada 2004-2007 reţinerea impozitului era impusă de art. 52 Cod fiscal. Art. 47 care enumera veniturile exceptate de la impozitare nu menţiona şi situaţia reclamanţilor, referindu-se doar la veniturile obţinute de titularii brevetului, sau de licenţiaţii acestuia, nu şi de inventatori.

Cum textul de lege reprezentat de art. 47 exclude de la impozitare numai veniturile celui care exploatează invenţia, respectiv titularul brevetului aplicat, a aprecia că în baza art. 35 din normele metodologice ar fi exceptate de la impozitare şi veniturile reclamanţilor, ar însemna a accepta ideea ca norma metodologică să poată adăuga la lege.

Contribuţia de asigurări sociale a fost corect reţinută, potrivit Legii nr. 19/2000, art. 18. Sunt exceptate de la această datorie în temeiul art. 26 al.1 lit. c drepturile de autor, care nu se confundă cu drepturile inventatorilor, fiind categorii distincte de drepturi de proprietate intelectuală.

Contribuţia de asigurări de sănătate a fost reţinută în baza Legii nr. 145/1997 şi apoi a OUG nr. 150/2002, datorându-se de către reclamanţi în considerarea calităţii lor de asiguraţi, asupra veniturilor asimilate salariilor, şi care se supun impozitului pe venit.

Prin decizia civilă nr. 26/25.03.2008, Curtea de Apel Bacău –Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Neamţ –Secţia civilă, reţinând că obiectul acţiunii constituie o cerere accesorie ce decurge din proprietatea intelectuală asupra brevetelor de invenţie, astfel că instanţa competentă era cea de drept comun, şi nu de contencios administrativ.

Decizia a fost menţinută în recursul declarat de reclamanţi, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia nr. 3587/28.11.2008 a Secţiei sale comerciale a respins recursul, motivând că prezenţa în litigiu a unei societăţi comerciale nu este de natură a atrage jurisdicţia comercială, raportul dedus judecăţii derivând din drepturi de natură civilă, respectiv drepturi cuvenite inventatorilor. Pentru acestea, legea reglementează la art. 2 lit. b Cod de procedură civilă competenţa tribunalului ca instanţă civilă. De asemenea a mai precizat că, aplicarea unor dispoziţii din codul fiscal sau din codul de procedură fiscală nu este de natură a atrage jurisdicţia administrativă, contenciosul soluţionând litigiile în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut prin emiterea unui act administrativ sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept.

În consecinţă, pe rolul Tribunalului Neamţ –Secţia civilă a fost înregistrat dosarul sub nr. 163/103/2009, la data de 22.01.2009.

Analizând întregul probatoriu administrat în cererile conexate, tribunalul a reţinut cu prioritate că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadelor 1.01.2002-2.07.2004 solicitate de către cei 12 reclamanţi din acţiunea conexată, şi cu privire la sumele solicitate pentru perioada 1.01.2002-29.06.2004 de către cei 3 reclamanţi din acţiunea iniţială, este întemeiată, urmând a fi admisă.

Între reclamanţi şi pârâtă s-a încheiat contractul de cesiune nr. 1/23.05.2001 având ca obiect cedarea dreptului la depunere a cererii de brevet de invenţie, acordarea şi eliberarea acestuia cu dreptul de invocare a priorităţii convenţionale, cu privire la invenţia cu titlul „procedeu şi instalaţie automată de călire a ţevilor”. În schimbul acestei cesiuni, societatea cesionară s-a obligat să acorde cedenţilor drepturi patrimoniale de autor în cuantum de 10% din eficienţa anuală postcalculată, negociată şi statutară prin hotărârea Consiliului de Administraţie. Prin acţiunea introductivă formulată, reclamanţii au invocat în sarcina pârâtei o nerespectare a obligaţiilor patrimoniale ce-i reveneau către inventatori, astfel cum aceasta şi le-a asumat prin art. 9 din menţionatul contract, în sensul că, din totalul sumelor ce li se cuveneau, dânşii au fost remuneraţi cu o sumă mai mică, în mod nelegal reţinându-li-se impozit, contribuţii asigurări de sănătate şi contribuţii asigurări sociale.

Culpa invocată în sarcina societăţii pârâte nu poate avea, aşadar, alt temei, decât cel al răspunderii civile contractuale, reclamanţii susţinând drepturile lor de a primi în baza contractului încheiat sume mai mari decât cele efectiv încasate. Drepturile patrimoniale de autor solicitate le sunt cuvenite reclamanţilor în baza raporturilor contractuale în care se află cu pârâta, astfel că temeiul în drept al cererii lor este cel reprezentat de dispoziţiile art. 969 şi 1073 Cod civil, asumat de ei înşişi şi prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 3670/103/2007.

Raporturile dintre părţi nu pot fi, pentru aceste considerente, de natură fiscală, astfel că sunt supuse în domeniul prescripţiei extinctive, dispoziţiilor legale de drept comun reprezentate de Decretul nr. 167/1958, şi nu dispoziţiilor art. 132 din OG nr. 92/2003. Potrivit art. 3 şi 7 din actul normativ aplicabil, termenul de prescripţie în interiorul căruia poate fi valorificat un drept patrimonial este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, în cazul de faţă, data încasării sumelor mai mici şi totodată a reţinerii sumelor solicitate prin acţiune. În aceste împrejurări, reclamanţii sunt în termen a solicita doar sumele scadente din urmă cu trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Întrucât reţinerea sumelor cu titlu de impozit, contribuţie asigurări sociale şi contribuţie asigurări sănătate s-a efectuat parţial în anii 2002 şi 2003, faţă de momentele promovării cererilor conexate, respectiv 29.06.2007 şi 2.07.2007, la mai mult de trei ani de la momentul reţinerii, pentru aceste sume acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.

În aceste condiţii, instanţei îi rămâne a se pronunţa pe fond doar cu privire la sumele reţinute ca impozit în martie 2006 şi martie 2007, sub care aspect acţiunea este întemeiată şi a fost admisă în parte pentru considerentele ce se vor detalia în continuare.

Pentru perioada rămasă în discuţie, normele legale care reglementau impozitarea veniturilor sunt cele cuprinse în codul fiscal, Legea nr. 571/2003, şi normele metodologice de aplicare a acestuia. Susţinerea pârâtei legată de faptul că excepţiile de la regula obligaţiei de plată a impozitului, reglementate de art. 47 din codul fiscal, nu îi vizează pe reclamanţi, este corectă. Dispoziţia legală se referă doar la veniturile obţinute de titularul unui brevet sau de către licenţiaţii acestuia, care exploatează invenţia. Aceste calităţi, astfel cum sunt definite la art. 2 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, sunt diferite în speţa de faţă, de calitatea de inventator, la care textul nu face referire. În prezenta cauză, reclamanţii au calitatea de inventatori, iar pârâta pe cea de titulară a brevetului şi totodată persoană care exploatează invenţia.

Punctul 35 referitor la art. 47, din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, şi menţinute prin HG nr. 84/2005 de modificare şi completare a acestor norme, stipulează însă expres că „venitul obţinut de către persoana fizică având calitatea de inventator conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările ulterioare, ca urmare a transmiterii prin cesiune a dreptului la brevetul de invenţie, este în întregime neimpozabil”.

Normele metodologice au valoarea unei legi interpretative, care se integrează în actul normativ anterior, care se interpretează. Valoarea lor este de a lămuri modul de aplicare a legii interpretate, astfel cum trebuia înţeles încă de la momentul edictării ei. Calitatea de inventator a reclamanţilor nu este contestată, iar dreptul lor la brevet de invenţie, reglementat la art. 3 din Legea nr. 64/1991, a fost transmis prin cesiune, către pârâtă. Punctul 35 are în vedere în mod explicit exact situaţia reclamanţilor din prezenta speţă, referindu-se la venitul obţinut de inventator din cesionarea dreptului la brevet.

Interpretarea dată de pârâtă în sensul că pct. 35 ar avea în vedere veniturile obţinute de titularul de brevet din cesiunea brevetului nesocoteşte exprimarea textului de lege, care nu lasă nici un dubiu, în sensul că se referă la inventator şi la cesiunea dreptului la brevet, nu a brevetului.

Pârâta s-a mai apărat invocând faptul că o opinie contrară ar echivala cu situaţia în care o normă de aplicare ar modifica textul de lege. Dată fiind însă interpretarea logică a textului de lege care este lipsit de neclarităţi, a nu-i recunoaşte sensul şi domeniul de aplicare, ar goli de conţinut o normă legală în vigoare, ce le era aplicabilă reclamanţilor, ceea ce este mai grav decât o tehnică defectuoasă de legiferare, ce nu este imputabilă autorităţii judecătoreşti. Reglementarea adusă prin aceste norme metodologice răspunde, foarte probabil, intenţiei legiuitorului de a aplica o politică fiscală diferenţiată şi favorizantă pentru această categorie de subiecţi (inventatorii), tocmai în considerarea interesului pe care-l antrenează pentru societate sprijinirea actului de creaţie (ştiinţifică, tehnică), ale cărui beneficii se răsfrâng în ultimă analiză în sporul bogăţiei şi prestigiul naţional. Sub acest aspect, şi printr-o interpretare teleologică a textului de lege se ajunge la aceeaşi concluzie a aplicabilităţii pct. 35 din norme metodologice la situaţia reclamanţilor şi la întemeierea în parte a acţiunii lor.

Întrucât în mod nelegal pârâta a operat aceste reţineri cu titlu de impozit care, în fapt nu era datorat, sumele astfel reţinute reprezintă drepturi patrimoniale de autor cuvenite reclamanţilor în temeiul contractului încheiat, şi pe care aceştia sunt îndreptăţiţi a le obţine întocmai, aşa cum stipulează art. 1073 Cod civil: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”.

Cât priveşte cererea de obligare a pârâtei şi la plata de dobânzi, aceasta este întemeiată în considerarea prevederilor art. 1088 Cod civil. Aşa cum prevede şi textul de lege aplicabil, despăgubirile care să asigure o reparare integrală a pagubei suferite, reprezentate de lipsirea de folosinţa banilor cuveniţi, în temeiul evaluării legale a daunelor, se situează la nivelul dobânzii legale, astfel cum este stabilit de OG nr. 9/2000. Dată fiind natura civilă contractuală a raportului de drept dintre părţi, nu există temei pentru aplicarea cotei majorărilor de întârziere reglementate de hotărârile de Guvern invocate de reclamanţi, domeniul de aplicare a acestora reprezentându-l neplata obligaţiilor bugetare.

Având în vedere şi prevederile art. 274 şi 276 Cod de procedură civilă, întrucât pârâta se află în culpă procesuală, fiind căzută parţial în pretenţii, a fost obligată a plăti reclamanţilor şi parte din cheltuielile de judecată efectuate de aceştia, reprezentând onorarii de avocat din toate ciclurile şi stadiile procesuale desfăşurate.

Împotriva sentinţei civile mai susmenţionate au declarat în termen legal apeluri reclamanţii A.P. s. a şi pârâta S.C. A.T.P.R. S.A.

Reclamanţii au criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei soluţii de admitere şi excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.01.2002-2.07.2004, privind sumele reţinute cu titlu de impozit, contribuţie asigurări sociale şi contribuţie asigurări sănătate în anii 2002 şi 2003.

Pârâta S.C. A.T.P.R.S.A., a criticat sentinţa, întrucât prima instanţă greşit a admis cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte restituirea sumelor calculate, reţinute şi virate cu titlu de impozit pe venit în luna martie 2006 – martie 2007, solicitând astfel schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Analizând sentinţa civilă apelată sub aspectul motivelor de apel, dar şi din oficiu, în temeiul art.295 Cod procedură civilă, Curtea de Apel reţine următoarele:

La data de 23.05.2001, pârâta S.C. A.T.P.R. S.A. a încheiat cu 17 salariaţi/foşti salariaţi, printre care şi reclamanţii-apelanţi din prezenta cauză, contractul de cesiune nr. 1 („Contractul de cesiune”). Contractul de cesiune are ca obiect transferul dreptului la depunerea cererii de brevet de invenţie, la acordarea şi eliberarea brevetului de invenţie, precum şi dreptul la invocarea priorităţii convenţionale. Drept urmare, la data de 28.05.2001, a constituit la OSIM depozitul naţional reglementar referitor la invenţia în discuţie. Ulterior, prin hotărârea nr. 4/216/24.07.2002 emisă de OSIM a fost încuviinţată acordarea brevetului nr. 117862 în favoarea S.C. P. S.A. Roman, actuala A.T.P.R.. În baza art. 9 din Contractul de cesiune, pârâta a acordat reclamanţilor-apelanţi anumite sume de bani, cu titlu de preţ al cesiunii. Asupra sumelor de bani achitate, pârâta în calitate de plătitor de venituri, a procedat, în baza dispoziţiilor legale în vigoare, la calcularea, reţinerea şi virarea către autorităţile fiscale a sumelor datorate cu titlu de impozit, contribuţii de asigurări sociale (CAS) şi asigurări de sănătate (CASS) aferente plăţilor efectuate către intimaţi.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa prescripţiei extinctive art.3 şi 7 din Decretul-Lege nr.167/1958, sub acest aspect hotărârea este legală şi temeinică.

Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termenul de prescripţie în cazul obligaţiilor patrimoniale este de 3 ani, termen care, în lipsa altor reglementări legale incidente, curge de la data naşterii dreptului la acţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din acest act normativ. În speţă, data naşterii dreptului la acţiune coincide cu momentul reţinerii de către subscrisa a sumelor în discuţie;

– pretenţiile aferente acţiunilor introductive cuprind şi sumele cu titlu de impozit, asigurări de sănătate şi contribuţii la asigurări sociale care au fost reţinute în perioada 2002-2003;

– acţiunea care a format obiectul dosarului nr. 3670/103/2007 a fost introdusă la data de 02.07.2007, iar acţiunea care a format obiectul dosarului nr. 3726/103/2007 a fost introdusă la data de 05.07.2007, rezultă că, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termen în cadrul căruia intimaţii-apelanţi îşi puteau valorifica dreptul la acţiune în vederea obţinerii sumelor pretinse cu titlu de reţineri reprezentând impozit, CAS şi CASS aferente perioadei 01.01.2002-31.12.2003, era expirat la data promovării litigiilor.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere prescripţia dreptului de a solicita sumele pretinse cu titlu de debit principal, rezultă că aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la dobânzile aferente (accesorii).

În speţă nu este incident termenul de prescripţie de 5 ani reglementat de art.132 Cod procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 132 C.pr. fisc. (în forma în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată): „Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”. Ca atare, rezultă că termenul de prescripţie în discuţie se aplică numai în cazul contribuabililor care urmăresc recuperarea unor creanţe fiscale, adică numai în cazul raporturilor persoanelor fizice/juridice plătitoare de impozite, taxe etc. cu autorităţile fiscale. Raporturi de acest gen s-au stabilit între pârâtă şi autorităţile fiscale la momentul achitării sumelor în discuţie, nu între pârâtă şi apelanţii-reclamanţi;

– raporturile dintre pârâtă şi apelanţii-reclamanţi nu pot da naştere unor creanţe fiscale. Concret, prin cererile de chemare în judecată reclamanţii-apelanţi solicită recuperarea unei pretinse creanţe ce ar fi rezultat din diminuarea sumelor achitate cu titlu de venituri din drepturi de proprietate intelectuală în conformitate cu Contractul de cesiune. Prin urmare, aceste sume sunt guvernate, sub aspectul prescripţiei extinctive, de dispoziţiile dreptului comun (termenul de 3 ani prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958), astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă;

– litigiul a fost înregistrat pe rolul secţiei civile, nu al celei de contencios;

– natura civilă a litigiului reprezintă o problemă de drept dezlegată, prin raportare la dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.pr. civ. Astfel, prin decizia nr. 26/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal în apelul promovat în prezenta cauză (dosarul nr. 3670/103/2007) în primul ciclu procesual (decizie irevocabilă prin respingerea recursului) se stabileşte că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 132 C.pr. fisc.

Apelanţii-reclamanţi au interpretat greşit dispoziţiile legale pe care le susţin în sensul admiterii apelului formulat pentru următoarele argumente:

Reclamanţii-apelanţi se prevalează eronat de incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 21 alin. (4) C.pr. fisc. În speţă nu suntem în prezenţa unei creanţe fiscale, aspect confirmat şi de art. 21 alin. (1) C.pr. fisc. Care prevede că: „Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal” între pârâtă şi inventatori nu există astfel de raporturi. Astfel, dispoziţiile art. 14 C.pr. fisc. se referă la criteriul economic în stabilirea obligaţiei de achitare a impozitelor către stat, iar dispoziţiile art. 21 alin. (4) C.pr. fisc. se referă restituirea sumelor în cadrul raporturilor dintre contribuabil (subscrisa) şi autoritatea fiscală;

– dispoziţiile art. 2 alin. (2) C.pr. fisc. Sunt incidente numai în ceea ce priveşte aspectele legate de „sume datorate bugetului general consolidat”, aspecte care interesează raporturile dintre contribuabili (persoane fizice sau juridice) şi autorităţile fiscale, nu şi pe cele dintre persoane fizice şi persoane juridice, cum este cazul în prezenta speţă;

– în contextul în care nu suntem în prezenţa unei creanţe bugetare, reclamanţii-apelanţi se prevalează eronat de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din C.fisc, care prevede că: „În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.”. Concluzia este confirmată şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din C.pr. fisc, care definesc sfera de aplicare a actului normative în discuţie, adică „drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale” şi noţiunea de administrare a taxelor, adică „ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale”.

– invocarea de către reclamanţii-apelanţi a dispoziţiilor art. 22 din Decretul-lege nr. nr. 167/1958 este rezultatul unei erori, întrucât dispoziţia legală în discuţie priveşte imprescriptibilitatea/termenul general de prescripţie de 30 de ani aplicabil în materia acţiunilor reale, nefiind incident în materia acţiunilor personale cum este cea de fată (în cadrul căreia se invocă un drept de creanţă);

– reclamanţii-apelanţi invocă eronat în susţinerea incidenţei termenului de prescripţie de 5 ani, dispoziţiile O.G nr. 68/1997 privind procedura de întocmire şi depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe şi ale O.G nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare. Astfel, ambele acte normative erau abrogate la data promovării cererilor de chemare în judecată, conform art. 242 C.pr. fisc.;

– cât priveşte dispoziţiile art. 23 din Decretul-lege nr. 167/1958 de care se prevalează reclamanţii-apelanţi, acestea confirmă faptul că soluţia instanţei de fond este corectă. Astfel, textul în discuţie prevede că: „Impozitele şi taxele datorate statului precum şi primele asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale”. Prin urmare, derogările instituite de dispoziţia legală menţionată cu privire la termenele de prescripţie în legătură cu impozite şi taxe sunt incidente numai în ceea ce priveşte raporturile dintre contribuabili şi autorităţile fiscale.

În ce priveşte apelul formulat de apelanta pârâtă, Curtea apreciază că acesta este fondat, instanţa de fond, greşit a admis pretenţiile conexe formulate de apelanţii-reclamanţi cu privire la sumele ce reprezintă impozit nelegal reţinut în anii 2006 şi 2007, precum şi dobânda aferentă.

Sumelor reţinute cu titlu de impozit în perioada 2006-2007 le sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, în forma în vigoare la data de 1.01.2006.

Prima instanţă a ignorat dispoziţiile art.47 şi 52 Cod fiscal, care prevăd că veniturile obţinute din cesiunea dreptului de a depune cererea de brevet sunt impozabile.

În calitate de beneficiari ai veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, reclamanţilor-apelanţi le incumbă obligaţia achitării impozitului pe venit, aşa cum rezultă din următoarele aspecte:

Conform art. 41 lit. a) C.fisc: „Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu, sunt următoarele: a) venituri din activităţi independente, definite conform art. 46”;

Art. 46 alin. (1) şi (4) la care face referire dispoziţia legală citată dispun în sensul că: „(1) Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente. (…)

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea”;

Potrivit art. 52 alin. (1) C.fisc: „Plătitorii următoarelor venituri au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală”.

Reclamanţii-apelanţi nu sunt exceptaţi de la obligaţia achitării impozitului

– cadrul legal aplicabil: de la regula impozitării veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală prevăzută de art. 41 lit. a) C.fisc, legiuitorul a instituit şi anumite excepţii, de strictă interpretare şi aplicare. Aceste excepţii sunt cuprinse în art. 47 C.fisc. Şi nu se referă şi la situaţia intimaţilor, astfel: „(1) Nu sunt venituri impozabile: a) veniturile obţinute prin aplicarea efectivă în ţară de către titular sau, după caz, de către licenţiaţii acestuia a unei invenţii brevetate în România, incluzând fabricarea produsului sau, după caz, aplicarea procedeului, în primii 5 ani de la prima aplicare, calculaţi de la data începerii aplicării şi cuprinşi în perioada de valabilitate a brevetului; b) venitul obţinut de titularul brevetului prin cesionarea acestuia.

(2) De prevederile alin. (1) beneficiază persoanele fizice care exploatează invenţia, respectiv titularul brevetului aplicat.”

– din interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie rezultă că legiuitorul a exceptat de la impozitare veniturile obţinute de titularul brevetului/licenţiaţii acestuia din aplicarea/exploatarea invenţiei şi cele obţinute de titularul brevetului de invenţie din cesiunea acestuia. Ca atare, de excepţia în discuţie beneficiază în mod exclusiv subiectele menţionate, iar nu şi inventatorii (pentru venituri obţinute din cesiunea dreptului de a depune cererea de eliberare a brevetului de invenţie). Prin raportare la principiul exceptio est strictissimae interpretationes et aplicationes rezultă că, dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze de la regula impozitării şi alte persoane fizice decât titularii brevetului de invenţie/licenţiaţii acestora, atunci acesta ar fi prevăzut în mod expres o atare derogare în cuprinsul art. 47 C.fisc, ceea ce nu este cazul în speţă.

Faţă de argumentele prezentate rezultă că prima instanţă a reţinut corect împrejurarea că dispoziţiile art. 47 C.fisc – sediul materiei în privinţa categoriilor de persoane exceptate de la regula impozitării veniturilor rezultând din drepturi de proprietate intelectuală – nu vizează situaţia reclamanţilor. Totuşi, în mod contradictoriu, a apreciat eronat că pârâta a reţinut în mod nelegal impozitul aferent sumelor achitate cu acest titlu în lunile martie ale anilor 2006 si 2007.

Hotărârea primei instanţe ignoră principiul potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, întrucât categoriile exceptate de la regula impozitării veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală sunt clar reglementate de art. 47 C.fisc.

Art. 3 din Legea 64/1991 prevede că dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi, iar art.45 face distincţie între „dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile care decurg din brevet”.

Interpretând contractul de cesiune dintre reclamanţi şi pârâtă prin prisma acestor dispoziţii legale, concluzia ce se impune este aceea că societatea pârâtă are calitatea de succesori în drepturi a inventatorilor care i-au cesionat dreptul la depunerea cererii de brevet, la acordarea şi eliberarea brevetului.

Reclamanţii, în calitate de inventatori, nu au transmis prin cesiune dreptul la brevetul de invenţie, pentru a le fi aplicabile dispoziţiile pct. 35 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Dreptul la brevetul de invenţie s-a născut direct în patrimoniul societăţii pârâte, ca succesor în drepturi al inventatorilor, în sensul prevederilor art. 2 lit. (m) din Legea 64/1991.

Norma juridică citată vizează veniturile obţinute de titularul de brevet (care are în acelaşi timp şi calitatea de inventator) din cesiunea brevetului şi nu din cesiunea dreptului de a depune cererea pentru eliberarea brevetului de invenţie.

Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, urmând ca în temeiul art. 296 Cod procedură civilă va admite apelul apelantei-pârâte.

Etichete: