Dreptul de superficie. Conţinut complex
Prin sentinţa civilă nr.6447/22.12.2004 Judecătoria Brăila a
admis cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtul Consiliului Local şi
în consecinţă a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra
construcţiei şi dreptul de superficie asupra terenului de la aceeaşi adresă.
Prima instanţă a reţinut din declaraţiile martorilor şi înscrisurile
depuse că reclamanţii au construit locuinţa în urmă cu peste 40 de ani,
achitând impozit pentru aceasta şi stabilindu-şi în mod legal domiciliul la
această locuinţă.
S-a apreciat că dată fiind perioada îndelungată în care pârâtul a
stat în pasivitate, acesta a fost de acord în mod tacit cu realizarea
construcţiei de către reclamanţi.
Constatând realizată dovada proprietăţii reclamanţilor asupra
construcţiei prima instanţă a reţinut că pârâtul nu mai poate invoca
prevederile art.494 Cod civil dreptul fiind prescris, reclamanţii dobândind un
drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei, inexistenţa
autorizaţiei de construcţie fiind fără relevanţă în cauză.
În recursul declarat pârâtul a susţinut că la judecata în fond a
cauzei a fost de acord să se constate în baza prevederilor art.111 Cod
procedură civilă un drept de proprietate numai asupra construcţiilor
edificate iar în ceea ce priveşte reglementarea juridică a terenului să li se
constate reclamanţilor un drept de folosinţă care să permită după
rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei să perfecteze pe cale
administrativă un contract de concesiune.
Aceasta a arătat că nu se poate constatata o situaţie deja
existentă conferindu-le intimaţilor – reclamanţi dreptul de superficie asupra
unui teren ce face parte din domeniul privat al Municipiului.
Recursul declarat este fondat.
Dreptul de superficie este definit în literatura juridică ca un drept
real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană
denumită superficial asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care
se află pe terenul aparţinând altuia, teren cu privire la care superficiarul
capătă un drept de folosinţă.
Dreptul de superficie nu este reglementat de Cod civil în
vigoare însă legislaţia (Legea nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor
referitoare la Cărţile funciare, Decretul nr.167/1958 referitor la prescripţia
extinctivă) şi practica judiciară l-au consacrat ca drept real imobiliar.
Reclamanţii sunt proprietari asupra construcţiilor – fapt
recunoscut de către pârât, iar terenul pe care sunt ridicate acestea se află
în domeniul privat al Consiliului Local al Municipiului.
Există aşadar două categorii de drepturi cu subiecţi diferite:
dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiei şi dreptul de
folosinţă cu privire la terenul pe care aceasta se află, şi dreptul
proprietarului asupra terenului pe care se găseşte amplasată construcţia şi
dreptul său de a pretinde de la superficiari să folosească terenul potrivit
destinaţiei sale şi să-i plătească o indemnizaţie pentru folosinţa acestuia.
Constatând dreptul de superficie asupra terenului şi nu dreptul
de folosinţă prima instanţă a fost în eroare cu privire la conţinutul complex
al acestui drept: pe lângă proprietatea asupra construcţiei el implică
întotdeauna şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care aceasta se află.
Pentru aceste considerente Tribunalul a admis recursul şi a
modificat în parte sentinţa civilă în sensul că a înlăturat constatarea
dreptului de superficie al reclamanţilor asupra terenului constatând că au
un drept de folosinţă asupra acestuia.
Tribunalul Brăila – Decizia civilă nr.180/R/21.07.2005.