Top

Prescripţia dreptului la acţiune

Prin cererea înregistrată sub nr. 411/199/2007 la data de 12.04.2007 reclamantul S. M. C. a formulat acţiune civilă împotriva ârâţilor C. M. C., C. L. şi F. (C.) L., domiciliaţi în judeţul Bacău, prin care s-a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la convenţia încheiată între reclamant şi autorul părţilor C.M. la data de 04.11.1992.

La termenul din 20.09.2007 (filele 38 – 39) reclamantul îşi completează acţiunea, solicitând şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1148/28.03.2002 care priveşte aceiaşi suprafaţă de 900 m.p. teren, încheiat într C. M., în calitate de vânzător şi B.V. şi B.Ş. în calitate de cumpărători, solicitând astfel extinderea acţiunii civile şi cu privire la aceste părţi.

Pârâta B. a invocat la termenul din 31.01.2008 excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere privind constatarea ca perfectă a vânzării cumpărării.

Prin sentinţa civilă nr. 254/27.03.2008 pronunţată de Judecătoria Buhuşi a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect perfectare contract de vânzare-cumpărare din 04.11.1992 cu privire la suprafaţa de 900 m.p. teren situat, jud. Bacău, şi în consecinţă s-a respins acţiunea cu privire la acest capăt de cerere. Prin aceiaşi hotărâre s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind contestarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1148/28.03.2002.

Pentru a pronunţa sentinţa civilă de mai sus prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond absolută, care prin regimul său juridic impune analiza condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii, printre care şi aceea a termenului în care poate fi exercitată chiar şi din oficiu.

Prescripţia este definită ca fiind sancţiunea care loveşte posibilitatea de exercitare a acţiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripţie stabilit de lege (C.T. ş.a – Drept civil român. Curs selectiv licenţă, Ed. Press Mihaela SRL, 1996, P. 86)

În analiza excepţiei invocate, instanţa a trebuit să stabilească, pe de o parte natura dreptului exercitat şi, pe de altă parte, termenul de prescripţie şi momentul împlinirii acestuia.

Cu privire la obiect, instanţa a reţinut că întrucât un antecontract prin care părţile intenţionează transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la un imobil, naşte în sarcina lor o obligaţie de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în formă autentică, această obligaţie este susceptibilă de executare silită prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Această posibilitate întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 – 1077 Cod civil vizează suplinirea consimţământului părţilor la încheierea actului în formă autentică şi presupune prin ipoteză un antecontract valabil în care clauzele contractuale, au fost respectate (plata preţului).

În cauză, sunt totodată incidente dispoziţiile art. 20 al. 3 Legea 7/1996 privind Cadastrul şi Publicitatea imobiliară modificată prin Legea 247/2005 cu referire la art. 5 alin. 2 titlul X din Legea 247/2005 potrivit cu care: „în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţă o hotărâre care să ţină loc de contract”, „hotărârea judecătorească şi irevocabilă, sau în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative, vor înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor”. Prin urmare, un a atare tip de acţiune poartă asupra unui drept patrimonial de creanţă şi nu asupra unui drept real, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1985, coroborat cu dispoziţiile generale înscrise în art. 1 din susmenţionatul act normativ: „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.

Pe de altă parte, doctrina şi practica, în privinţa dreptului la acţiune pe care îl analizează, este constantă în a aprecia că posesia continuă şi neîntreruptă a terenului cu privire la care se cere pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este o împrejurare care suspendă prescripţia dreptului la acţiune.

Însă, din analiza probatoriului administrat a reieşit următoarea situaţie de fapt: la data de 04.11.1992 reclamantul a cumpărat de la tatăl pârâţilor, C. M., printr-un act sub semnătură privată intitulat „act de vânzare-cumpărare” suprafaţa de 900 m.p. teren convenind un preţ final de 250.000 lei vechi şi produse agricole în valoare de 50.000 lei vechi, plătind în totalitate preţul.

În anul 2002 C. M. a vândut a doua oară terenul pe care deja i-1 înstrăinase lui, pârâţilor B. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1148/28.03.2002 la B.N.P. „S.N. şi S.O.C.”.

În declaraţia sa, martorul C. arată că el este cel care a scris zdelca în anul 1992 întrucât C. M., vânzătorul, era nevăzător şi nu avea zona palmelor, preţul de 250.000 lei fiind achitat în faţa lui. De faţă era şi F. L.. În prezent terenul este stăpânit de cumpărătorii cu act autentic, numiţii B..

În interogatoriul luat pârâtei F. L. aceasta arată, răspunzând la întrebarea numărul şase, că reclamantul a stăpânit terenul în litigiu de la momentul vânzării cu zdelcă şi până la momentul înstrăinării lui către soţii B..

La interogatoriul luat din oficiu reclamantului de către instanţă, răspuns consemnat în încheierea de şedinţă din 31.01.2008, acesta învederează împrejurarea că nu mai stăpâneşte terenul – litigiu din aprilie 2002.

Prin urmare, chiar luând în considerare cauza de suspendare reprezentată de posesia şi stăpânirea efectivă de către reclamant a terenului în litigiu, din probele enunţate mai sus a reieşit că aceasta a încetat în aprilie 2002, prezenta acţiune fiind formulată la data de 12.04.2007, la aproximativ cinci ani după momentul deposedării.

Împotriva sentinţei civile nr. 254/27.03.2008 pronunţată de Judecătoria Buhuşi a declarat recurs reclamantul S. C. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la fond.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod greşit a calificat acţiunea ca fiind una patrimonială întrucât s-a solicitat prin acţiune pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare şi nu restituirea preţului. Astfel că acţiunea se prescrie în termenul de 10 ani şi nu de 3 ani. Se arată în continuare că a fost întrerupt cursul prescripţiei prin formularea acţiunii împotriva pârâţilor pentru perfectare de vânzare-cumpărare, acţiune ce a format obiectul dosarului nr. 1353/2002 al Judecătoriei Buhuşi.

În drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 ş.a. Cod procedură civilă.

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinări.

În recurs nu s-au administrat probatorii noi.

Recursul a fost declarat în termen, motivat prin cerere şi legal timbrat cu taxă timbru judiciar de 4 lei şi taxă judiciară de 0,3 lei.

Analizând sentinţa civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Tribunalul reţine următoarele:

Dacă de esenţa dreptului de crenţă este existenţa unei puteri asupra altei persoane, asupra activităţii sale, aceasta poate avea valoare patrimonială, dar tot atât de bine şi o valoare extrapatrimonială. De vreme ce din punct de vedere al structurii dreptului subiectiv, caracterul patrimonial sau nu, al prestaţiei datorate, este indiferent şi că, indiferent de maniera în care o persoană este ţinută faţă de alta, aceasta din urmă devine prin însuşi acest fapt, creditorul celei dintâi, însemnează că, în toate cazurile, există creanţă, în sensul de „drept la operaţiunea(activitatea) altuia”, adică de ius in personam.

Refuzul unei părţi de a consimţi la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare se întemeiază pe dispoziţiile art. 1073 şi 1077 Cod civil privitoare la executarea în natură a obligaţiilor de a face, întrucât în această situaţie ne aflăm în faţa unei obligaţi de a face aferenta unui drept personal de creanţă.

Astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabil în speţa de faţă terenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/58.

Un caz de întrerupere a cursului prescripţiei este potrivit dispoziţiilor art. 16 al. 1 lit. b Decretul 167/1958 este şi introducerea unei cereri de chemare în judecată. Pentru a produce efect întreruptiv cererea de chemare în judecată trebuie să întrunească următoarele condiţii:

1) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ de atribuţii jurisdicţionale, chiar dacă acestea nu ar fi competente;

2) să fie serioasă;

3) să fie admisă printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă.

În speţa de faţă, recurentul reclamant a depus la dosarul de fond (fila 74) un certificat de grefă din care rezultă că pe rolul Judecătoriei Buhuşi se află înregistrată sub nr. 1353/2002 acţiunea de perfectare act vânzare-cumpărare, formulată de S. M. C. împotriva lui C. M.. Certificatul de grefă a fost eliberat pe data de 06.09.2002.

Însă recurentul-reclamant nu a făcut dovada admiterii acestei acţiuni şi nici că această actiune priveşte terenul din prezenta cauză, astfel că în speţa de faţă nu a intervenit întreruperea cursului prescripţiei.

Faţă de cele reţinute mai sus, Tribunalul urmează să respingă recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă urmează să oblige recurentul-reclamant S. M. C. să plătească intimatei B.V. suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat conform chitanţei depuse la dosar.

Etichete: