Top

Drepturi băneşti solicitate cu titlu de cotă-parte din profitul realizat de societate.

În lipsa negocierii realizată prin acte adiţionale ulterioare asupra modalităţii concrete de acordare a unei cote – părţi din profitul societăţii, acordarea unor asemenea drepturi băneşti încadrate la categoria „alte venituri” nu a fost stabilită şi, deci, nu poate fi realizată.

Decizia civilă nr. 408/R/24.03.2010 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 4757/91/2008 la Tribunalul Vrancea reclamanţii J. L. ş.a. au chemat în judecată pe pârâta S.C. P. S.A. Bucureşti solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti în cuantum de 10.209 lei cu titlu de cota –parte din profitul societăţii, realizat pe anii 2005, 2006, drepturi actualizate la data plăţii cu indicele de inflaţie, precum şi la plata sumei 500 EURO, reprezentând daune morale.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au fost salariaţi la S.C. P. S.A. Bucureşti, punctual de lucru P. V., potrivit înscrierilor din carnetul de muncă depus la dosar.

Mai arată reclamanţii că au dreptul să li se plătească, în funcţie de anii lucraţi de fiecare, cota parte din profitul societăţii obţinut în anii 2005, 2006 şi 2007 aşa cum prevede textul art. 139 din C.C.M. încheiat pe anul 2005 şi menţinut în aceleaşi condiţii şi pentru anii 2006 şi 2007.

Au invocat reclamanţii şi art. 41(2) lit. a şi art.42(2) lit.a din C.C.M. unic la nivel naţional pe anii 2005 respectiv 2007-2010, cum însă au arătat aceştia, nu există nici un act din care să rezulte vreo negociere referitoare la aceasta cotă, ei au calculat-o în baza rapoartelor anuale din care rezultă că pârâta în anul 2005, a înregistrat un profit net de 1.416 mil. Ron şi un număr de angajaţi de 43546, în anul 2006 profitul net a fost de 2.285 mil. lei cu 32.837 angajaţi, respectiv în anul 2007 profitul net a fost de 1.778 mil. lei cu 26.397 angajaţi, astfel că li se datorează fiecăruia după calculele efectuate, suma de 10.209 lei, sume actualizate la data plăţii cu indicele de inflaţie.

Reclamanţii au arăta că intimata nu şi-a respectat nici această îndatorire aşa cum a procedat şi cu altele, sustrăgându-se de la obligaţiile faţă de salariaţi şi ignorându-le drepturile legale, astfel că se consideră îndreptăţiţi la daune morale în valoare de 500 Euro. Pârâta S.C. P. S.A. a depus la dosar întâmpinare, invocând în principal pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prematuritatea acţiunii, respectiv prescripţia dreptului la acţiune. A motivat pârâta cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, că salariaţii sunt reprezentaţi la nivel de unitate, în cazul P. de sindicatul liber constituit, astfel numai sindicatul reprezentativ – nu salariaţi ca indivizi sau chiar grupaţi –poate îndeplini cerinţa art. 139 C.C.M., de a iniţia şi genera prin negocieri în condiţiile legii un drept al salariaţilor faţă de profitul P.. Cu privire la prematuritatea cererii pârâta a arătat că negocieri nu au existat între sindicat şi patronat astfel că salariaţii nu au uzat, prin sindicat de unica procedură legală care le-ar fi facilitat naşterea dreptului cert de a încasa o sumă de bani cu titlu de cotă din profit, procedura prevăzută de art. 139 din C.C.M. Pârâta a arătat că suma reprezentând cota de profit solicitată de reclamanţi nu are caracter salarial ci are natură juridică diferită, reprezentând conform art. 42 din C.C.M. la Nivel Naţional pe anii 2007-2010, alte venituri. Astfel, această acţiune a reclamanţilor se încadrează deplin în ipoteza art. 283 lit. e din Codul muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni nu cel de 3 ani prevăzut de acelaşi art. Lit. c. şi deci dreptul la acţiune este prescris.

Cât priveşte fondul cauzei, pârâta a considerat că acţiunea este neîntemeiată, întrucât nu a existat nici o negociere între sindicat şi patronat cu privire la acordarea cotei din profit, iar că aceştia prin sindicatul reprezentativ pot să oblige societatea la demararea procedurilor de negociere în vederea stabilirii existentei şi cuantumului unui astfel de drept. A invocat şi prevederile Legii 31/1990 în sensul că fondatorii pot participa la profit dacă aceasta este prevăzută în actul constitutiv ori în lipsa unor astfel de prevederi, a fost aprobată în adunarea generala a acţionarilor.

A solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În dovedirea susţinerilor sale pârâta a depus la dosar înscrisuri.

Pârâta a mai invocat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art.298 al.2 din Legea nr.50/2003 Codul muncii prin raportate la art.62, art. 63 si art. 83 din Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă.

Prin încheierea din 09.03.2009 tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, însă prin decizia civilă nr.332/R/23.03.2009 Curtea de Apel Galaţi a admis recursul declarat de S.C. P. a casat încheierea şi a trimis cauza la Curtea Constituţională. Prin decizia civilă nr.1229 din 29 septembrie 2009 Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 733/07.12.2009 pronunţată de către Tribunalul Vrancea, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii J.L. ş.a. în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A. Bucureşti.

În motivare instanţa reţine următoarele:

Excepţiile invocate nu au fost considerate întemeiate pentru următoarele considerente:

Este adevărat că pentru a avea calitate procesuală activă trebuie să existe identitate între persoana reclamantului şi persoana titulară a dreptului din raportul juridic dedus judecăţii. În speţă, titulari ai dreptului la cota parte din profitul societăţii sunt salariaţii şi nu sindicatul care îi reprezintă, ei fiind cei ce au legitimitate procesuală activă.

Împrejurarea că pârâta consideră că dreptul pretins de reclamanţi nu este cert întrucât nu au fost stabilite condiţiile şi criteriile de acordare ale drepturilor ce fac obiectul prezentei cauze, nu este de natură a nega calitatea procesuală activă a reclamanţilor. Aceştia şi-au justificat calitatea procesuală activă prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia , susţinerile pârâtei vizavi de această excepţie vizând fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că excepţiile prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale active sunt neîntemeiate

Nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost primită.

Potrivit art.233 pct.1 lit.b Codul muncii se prescriu în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune cererile având ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Aceste dispoziţii nu sunt însă incidente întrucât drepturile ce fac obiectul prezentei cauze sunt drepturi cu caracter patrimonial ce intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art.283 pct.1 lit.c potrivit căruia termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului.

Pe fondul cauzei s-au reţinut următoarele.

Reclamanţii au fost salariaţi ai pârâtei, până la data de 12.12.2006, împrejurare ce rezultă din copia carnetelor de muncă depuse la dosar.

Instanţa a constatat ca fiind neîntemeiată acţiunea privind acordarea cotei de profit de 10%, motivat de faptul că în contractul colectiv de muncă încheiat între cele două părţi nu este prevăzut în mod expres acordarea cotei de 10% din profit.

Instanţa a reţinut art.139 în sensul că părţile pot negocia acordarea cotei de profit după o prealabilă înţelegere între patronat şi sindicat.

Instanţa a apreciat ca fiind incidente în cauză prevederile din Codul Civil referitoare la condiţia suspensivă, astfel în intervalul dintre momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi cel al realizării condiţiei, condiţia suspensivă presupune că obligaţia încă nu există.

În cazul de faţă, cum nu s-a îndeplinit condiţia negocierii dintre sindicat şi patronat, orice prevedere legată de obiectul acestei negocieri, mai exact cota de profit de 10%, este considerată ca inexistentă. Reclamanţii aveau dreptul de a interveni la negocieri iar pârâta avea obligaţia, să le respecte acest drept. Cum însă condiţia nu s-a îndeplinit, respectiv negocierile nu au avut loc între părţi, acestea se află în situaţia similară neîncheierii vreunui raport juridic obligaţional cu privire la acordarea cotei de profit, instanţa apreciind că această cerinţă nu a fost respectată, fiind respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

În ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanţi, această cerere apare ca nefondată nefiind făcută nici o dovadă a acestui prejudiciu şi a întinderii acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

În cadrul aceleiaşi instanţe, complete de judecată au avut soluţii diferite pentru cauze identice, astfel că s-a ajuns la situaţia ca alţi colegi ai recurentei să câştige acţiunea şi ei să-i fi respinsă cererea ca neîntemeiată.

Respingerea drepturilor solicitate de reclamanţi este nemotivată şi analizarea susţinerilor reclamanţilor este superficială.

Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 139 din Contractul colectiv de muncă pe unitate.

Dreptul salariaţilor la acordarea cotei de 10 % din profit este consacrat atât la nivel naţional – Contractul colectiv de muncă aferent anilor 2005 – 2006, cât şi în Contractul colectiv de muncă din anii 2007 – 2010, acest drept fiind preluat de S.C. P. S.A. în art. 139 din Contractul colectiv de muncă pe unitate în 1997: „Cota de participare şi condiţiile de diferenţiere vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P.” şi neschimbat până în prezent.

Prin urmare, dreptul consacrat contractual de participare la cota de profit în procent de 10 % există şi a fost preluat de partenerii sociali în fiecare an.

Apărările pârâtei sunt lipsite de temei legal, iar instanţa de fond a demonstrat superficialitate în verificarea probelor administrate de reclamanţi în dosarul cauzei (a se vedea în dosar act adiţional nr. 15928/1998).

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În drept, a întemeiat recursul pe disp. art. 299 – 304 indice 1 Cod procedură civilă.

Intimata nu a formulat întâmpinare însă prezentă în instanţă, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurenţi sub toate aspectele de fapt şi de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii au solicitat prin acţiunea formulată cota-parte din profitul societăţii de 10 % pe anii 2005, 2006.

Conform art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel P. pe anul 2006 cota de participare a salariaţilor P.S.A. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum şi condiţiile de diferenţiere vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P.

Conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, la art. 41 alin. (2), la capitolul 4 „Salarizarea şi alte drepturi băneşti”, se definesc care sunt adaosurile la salariul de bază şi care sunt alte venituri pentru angajaţi. La categoria „alte venituri” este menţionată şi cota-parte din profit ce se repartizează salariaţilor, care este de până la 10 % în cadrul societăţilor comerciale şi 5 % în cadrul regiilor autonome. Nicăieri însă nu este menţionat în acest capitol din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, obligativitatea acordării drepturilor prevăzute la art. 41. Dacă la art. 37 este prevăzut dreptul la un salariu pentru munca prestată, iar la art. 40 se prevede că părţile sunt de acord ca în perioada următoare să includă unele sporuri în salariu, la art. 41 se prevede că sunt adaosuri la salariul de bază anumite venituri şi sunt considerate „alte venituri” anumite sume acordate salariaţilor. Articolul 41 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional 2005 – 2007 doar defineşte, prin urmare, cele două noţiuni şi indică care anume drepturi sunt venituri şi care sunt adaosuri.

Faţă de modul de redactare a acestor texte se reţine că părţile pot negocia şi alte venituri sau adaosuri prin contracte încheiate ulterior la nivel inferior, respectiv ramură sau unitate, sau prin acte adiţionale.

Se constată însă că în contractul colectiv de muncă la nivel P., precum şi în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol, gaze, nu se prevede acordarea cotei de participare la profit.

La nivel de P. se prevede la art. 139 că, cota de participare a salariaţilor la profitul anual, modalitatea concretă de acordare vor fi stabilite prin negociere, deci acest drept nu a fost concretizat, ci s-a stabilit că la un moment viitor urmează a fi negociat. Însă din actele dosarului nu rezultă însă că acest drept a fost negociat sau stabilit prin acte adiţionale ulterioare, astfel că nu se poate solicita acordarea lui odată ce nu a fost stabilit.

De asemenea, la nivel de contract colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol şi gaze nu este prevăzut dreptul salariaţilor la cota de participare la profit.

În ceea ce priveşte culpa angajatorului determinată de lipsa negocierilor pentru acordarea acestui drept curtea reţine că din actele dosarului nu rezultă că reclamanţii sau salariaţii au solicitat unităţii negocierea acestui drept şi aceasta ar fi refuzat.

Conform art. 3 (5) din Legea nr. 130/1996 iniţiativa negocierii aparţine patronului, iar în cazul în care patronul nu angajează negocierea aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor în termen de 15 zile de la formularea cererii. De asemenea, articolul 3 menţionează că negocierea colectivă va avea ca obiect cel puţin salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă. În cauza de faţă dreptul solicitat încadrat la categoria „alte venituri”, iar, pe de altă parte, niciuna dintre părţi nu a solicitat negocierea acestui drept.

Faţă de aceste considerente se apreciază ca nefondate motivele de recurs iar soluţia instanţei de fond este corectă.

Cu privire la celelalte critici aduse de recurenţi în cererea de recurs curtea reţine că o eventuală practică judiciară neunitară în cadrul aceleiaşi instanţe nu reprezintă motiv de reformare a hotărârii recurate.

De asemenea, nu se pot reţine nici criticile conform cărora hotărârea nu este motivată, iar analiza probelor este superficială. Din considerentele hotărârii de fond rezultă argumentele pentru care instanţa a respins pretenţiile reclamanţilor, hotărârea cuprinzând elementele prevăzute în art. 261 Cod procedură civilă.

De asemenea, interpretarea recurenţilor-reclamanţi conform căreia prin art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul 1997 a fost stabilit acest drept pentru viitor, iar forma art.139 a rămas neschimbată dispoziţia fiind preluată în fiecare contract colectiv de muncă încheiat ulterior la nivel de unitate şi aceasta deoarece pentru perioada solicitată 2006 – 2007 nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, acest drept nu a fost stabilit şi negociat prin nici un contract de muncă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 şi 304 indice 1 Cod de procedură civilă, instanţa a respins recursul declarat de reclamanţi.

Etichete: