Litigiu de munca – functionari publici

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 317 (06.02.2008)
Autor: Tribunalul Tulcea
Domenii asociate: contracte de muncă
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 317/LM din 06 Februarie 2008

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 10238/118/2007, reclamanţii O…ş.a., au chemat în judecată STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CONSTANŢA, TRIBUNALUL CONSTANŢA şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună : înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi magistraţi, demnitari, funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât prin acordare a majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007, în raport cu luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007, în raport cu luna septembrie 2007, majorări de altfel egale cu cele acordate prin art. 1, 2, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 10 din 31 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor aleşi sau numiţi, judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi, judecătorilor Curţii Constituţionale, tuturor funcţionarilor publici şi tuturor salariaţilor contractuali ai statului; repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 ( în raport cu salariul din decembrie 2006), de 2% începând cu 1 aprilie 2007 ( în raport cu salariul din martie 2007) şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007 ( în raport cu luna septembrie 2007); plata dobânzii legale pentru sumele datorate începând cu luna ianuarie 2007 şi până la efectuarea plăţii; indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul naşterii dreptului la despăgubire – 1 ianuarie 2007 şi până la momentul efectuării plăţii drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării; efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în cărţile de muncă.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt judecători la Tribunalul …şi au fost şi continuă să fie discriminaţi de pârâtul Statul Român, în principal, dar şi de Ministerul Justiţiei – în raport cu toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, dar şi cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi. De asemenea, au fost şi sunt discriminaţi în raport cu personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

Tuturor acestora, Statul Român, la începutul anului 2007, le-a majorat salariile sau indemnizaţiile cu 5% începând cu data de 1.04.2007, în raport cu nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007 şi cu 11% începând cu data de 1.10.2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.

Precizează reclamanţii că singurii salariaţi ai statului cărora nu le-au fost majorate în nici un mod salariile, sunt judecătorii de la Curţile de Apel , Tribunale şi Judecătorii , precum şi procurorii din Parchetele de pe lângă aceste instituţii.

S-a mai arătat că, în ziua de 31 ianuarie 2007, Guvernul României a emis un număr de 3 Ordonanţe simple, prin care a dispus majorarea salariului începând cu 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului, cu excepţia magistraţilor, judecătorilor de la Curţile de Apel, Tribunale şi Judecătorii şi a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Tribunale, Judecătorii.

Singurii magistraţi care au primit majorările salariale (asemenea tuturor celorlalţi salariaţi ai statului) de la 1 ianuarie 2007 sunt judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi.

Menţionează reclamanţii că, încercând să prevină o nouă discriminare a magistraturilor în raport cu celelalte categorii de salariaţi ai statului şi cu o parte restrânsă a categoriei magistraţilor, Consiliul Superior a Magistraturii – prin preşedintele său – la 31 ianuarie 2007 a adresat domnului Sebastian Vlădescu, Ministru al Finanţelor Publice, o scrisoare deschisă (înregistrată sub nr. 21/C/31.01.2007), prin care a protestat discret şi decent faţă de noua discriminare şi şi-a exprimat convingerea că eliminarea dintre categoriile salariaţilor bugetari care beneficiază de majorarea sau indexarea salariilor în anul 2007, a judecătorilor şi procurorilor, constituie o eroare ori o omisiune involuntară, care poate fi remediată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile O.G. nr. 137/2000, privind discriminarea, cu precădere pe art. 1 alin. 2 lit. e pct. I şi pe prevederile Constituţiei României, ce reglementează egalitatea în drepturi, egalitatea de tratament şi nediscriminarea, art. 1 – 4 din O.G. nr. 10/2007, ale art.1 din O.G. nr. 16/2007 şi ale art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 27/2007, dar şi ale Legii nr. 232/2007.

În apărare, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 177/2002 „ Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”

Însă acest act normativ a fost abrogat prin O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei care, la art. 41 lit. a prevede : „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă : a) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

De asemenea, potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 27/2006, „Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile, Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”.

Însă, conform dispoziţiilor Legii nr. 45/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1 nr. 169/9.03.2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2006 , privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, „Art. 35 se abrogă”. (art. 17 din Legea nr.45/2007).

Consideră Ministerul Justiţiei că nu pot fi acordate drepturi salariale care nu mai sunt prevăzute de lege, fiind abrogate în mod expres.

Menţionează că actele normative la care fac referire reclamanţii, respectiv Ordonanţele nr. 10, 16 şi 27 din 31.10.2007 şi Legea nr. 232/6.07.2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 unor categorii de personal salarizat din cadrul sistemului bugetar nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă la ale categorii socio – profesionale, astfel, O.G. nr. 10/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului contractual din sistemul bugetar, salarizat conform O.U.G. nr. 24/2004.

Ori, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”. Astfel, această categorie profesională, nu este personal contractual în înţelesul O.G. nr. 24/2004.

De asemenea, O.G. nr. 16/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007, personalului salarizat potrivit Legii nr. 495/2004, respectiv personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate.

La rândul său, O.G. nr. 27/ 2007 reglementează creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului din cadrul Curţii de Conturi.

În aceste condiţii, magistraţii nu pot beneficia de aceste indexări, nefăcând parte din categoriile profesionale menţionate mai sus. Mai mult, drepturile salariale ale magistraţilor sunt reglementate prin lege specială.

Pe de altă parte, prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat şi neprevederea sau, dimpotrivă, prevederea însă într-un alt cuantum, în beneficiul unei categorii profesionale bugetare, este o opţiune a legiuitorului şi nu reprezintă un tratament preferenţiat ce urmează a fi sancţionat, câtă vreme sunt în discuţie situaţii obiective, diferite, particulare.

Magistraţii, sunt singura categorie profesională care a beneficiat de creşteri salariale substanţiale atât în aul 2006 cât şi în anul 2007, astfel că decizia luată la nivelul Guvernului de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007, cu excepţia celorlalte categorii din sectorul bugetar, măsură de majorare a veniturilor având ca scop acoperirea creşterii inflaţiei pe o perioadă determinată nu reprezintă o situaţie care să fi avut drept rezultat plasarea magistraţilor într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Întrucât toţi magistraţii Tribunalului Constanţa au formulat cereri de abţinere, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Constanţa, pentru a fi soluţionată cererea de abţinere.

Prin încheierea nr. 1/CM/8 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis cererile de abţinere formulate şi a înaintat dosarul la Tribunalul Tulcea, spre soluţionare.

Dosarul nr. 2862/36/2007 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele :

Reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie (unităţi bugetare, care sunt finanţate de la bugetul de stat) raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul m uncii, prestând o muncă şi, ca efect al acestor premise, lise naşte dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri datorate devalorizării monedei naţionale, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin. 2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din legea nr.53/2003.

Deci, reclamanţii se află în aceeaşi situaţie, sub acest aspect, ca şi restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: OG nr.10/2007; OG nr.11/2007; OG nr.16/2007; OG nr.27/2007; Legea nr.232/2007; OG nr.8/2007; OG nr.20/2007; OG nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau îndemnizaţiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din OG nr.10/2007; judecătorii Curţii Constituţionale (art.1 din OG nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr.10/2007); personalul din unităţile de cult religios (art.19 din OG nr.10/2007); personalul Curţii de Conturi (art.2 din OG nr.27/2007); personalul din unităţile bugetare (art.1 din OG nr.10/2007); personalul auxiliar din justiţie (art.31 din OG nr.8/2007); personalul didactic auxiliar (art.1 din OG nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a institutelor culturale din străinătate (art.1 din OG nr.16/2007); funcţionarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unităţile sanitare publice (art.1 pct.3 din OG nr.23/2007); funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (art.1 din OG nr.20/2007).

Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 – 32 din Legea nr.24/2000 şi potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca şi numitor comun, în esenţă, fundamentul necesităţii acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creşterii indicelui preţurilor bunurilor de consum în anul 1007 faţă de anul 2006, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creşterii inflaţiei.

Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecţie socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanţilor, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă şi demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi şi altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanţilor.

Cu toate acestea, reclamanţilor (personal salarizat prin OUG nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanţii nu pot obţine (datorită incompatibilităţilor, interdicţiilor şi incapacităţilor legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creşterea indicelui preţurilor de consum, la fel ca şi în cazul celorlalte salarii bugetare.

În concluzie, cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului) produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, îndemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii. Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie (a depunerii unei activităţi în muncă şi a erodării salariului datorită creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei), trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflaţie la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul şi acelaşi: creşterea indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei în anul 2007 faţă de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiţii şi a plăţii în moneda naţională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenţilor judiciari şi a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamental stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat şi fără absolut nici o relevanţă, pârâţii invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanţilor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflaţiei.

Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (îndemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, acoperirea efectelor negative ale creşterii preţurilor de consum şi ale inflaţiei etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care funcţionează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică şi practică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al.Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617).

Deci, reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor şi a acestui spor şi a acestui adaos (condiţia existenţei creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei, concomitent cu indexarea indemnizaţiilor şi salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 ( care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, în condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La alin. 3 din art.2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere injust a personalului din unităţile bugetare, fiind absurd şi de neconceput a se accepta ideea că această creştere a preţurilor de consum şi inflaţia nu ar afecta toate salariile şi puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primeşte majorările anuale pentru calificările cerute de ocupaţia acestora, ci doar pentru că li se plăteşte salariul în aceeaşi monedă naţională ca şi reclamanţilor şi trebuie trataţi în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creşterii preţurilor de consum şi a inflaţiei.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă de aceleaşi prestaţii în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată şi remunerată pentru alţii în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una din monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflaţia.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeaşi monedă.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte la art.19 pct.3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din OG nr.10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanţă nici deciziile Curţii Constituţionale, deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar „inter pares” (I.Deleanu, „Justiţia constituţională”, Ed.Lumina Lex, 1995, p.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislaţiei civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.

În consecinţă, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plăţii drepturilor băneşti este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.,1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi şi solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil (C.Stănescu, C.Bârsan, „Teoria generală a obligaţiilor”, 1998, p.385-392).

În speţă, solidaritatea pasivă izvorăşte, din prevederile art.44, art.35 şi art.36 din legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002 şi OUG nr.27/2006, conform cărora pârâţii sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terţiar), ca şi credite salariale, una şi aceeaşi sumă bănească pe care se solicită în prezenta acţiune. Cu alte cuvinte, drepturile băneşti nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toţi aceşti pârâţi pentru plata uneia şi aceleiaşi sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeaşi sumă). Aceşti pârâţi sunt toţi obligaţi concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput şi vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor este solidară cu cea a celorlalţi pârâţi mai sus menţionaţi, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 şi art.3 din HG nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are şi obligaţia suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanţi, având poziţia unui garant legal.

Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa o găseşte admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor şi adaosurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cupri9nd în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa o găseşte întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din OG nr.127/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct. 2 din OG nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamanţilor, urmând a proceda la admiterea acţiunii.

Întemeiat este şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Constanţa să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor cu privire la despăgubirile salariale acordate prin prezenta hotărâre.

Având în vedere că pârâţii au fost obligaţi la plata despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, şi astfel le este reparat prejudiciul produs, instanţa urmează a respinge capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, ca nefondat.

Tags: contracte de muncă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drepturi salariale, Legea nr.303/2004, Legea nr.45/2007, Legea nr.52/2003, litigii de munca, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006, OG nr.10/2007

Drepturi salariale

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 749 (02.04.2008)
Autor: Tribunalul Tulcea
Domenii asociate: contracte de muncă
SENTINTA CIVILA NR.749/02 Aprilie 2008

Prin cererea adresată acestei instanţe, înregistrată sub nr. 217/88/2007, reclamanţii precizaţi în tabelele anexă ce fac parte din prezenta hotărâre, reprezentaţi prin Sindicatul ….., au chemat în judecată pârâtele:X,Y,Z, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale corespunzătoare celor două ore suplimentare efectuate săptămânal, în perioada 3 noiembrie 2007 – 1 septembrie 2008 fiecăruia dintre membrii de sindicat menţionaţi în tabelele anexate care au peste 25 de ani vechime în învăţământ şi gradul didactic I, sume reactualizate cu indicele de inflaţie.

Totodată, reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâţilor la asigurarea reducerii normei de predare cu două ore săptămânal fără diminuarea salariului pentru învăţători/educatori/institutori care îndeplinesc condiţiile prev. de art.45 (1) din Legea nr.128/1997.

Reclamanţii au învederat instanţei că, potrivit art.45 alin.1 din Legea 128/1997, privind statutul personalului didactic:

„Personalul didactic de predare şi instruire practică, cu o vechime în învăţământ de peste 25 ani, cu gradul didactic I, beneficiază de reducerea normei didactice cu două ore săptămânal, fără diminuarea salariului”.

S-a arătat că art. 1 menţionează că, „prevederile prezentului statut se aplică personalului didactic de predare, didactic auxiliar şi de conducere din întregul sistem de învăţământ de stat şi particular, personalului didactic care îndeplineşte funcţii de îndrumare şi de control, precum şi celorlalte categorii de personal didactic nominalizate în statut”, iar art.5 precizează la al.(1) că funcţiile didactice sunt: a)în învăţământul preşcolar: educator/educatoare, institutor/institutoare, b) în învăţământul primar: educator/educatoare, institutor/institutoare, d) în învăţământul special şi în comisiile de expertiză complexă: educator/educatoare,învăţător itinerant, institutor, profesor, profesor itinerant, profesor de educaţie specială, profesor psihopedagog, profesor psiholog şcolar, profesor logoped, maistru instructor, învăţător – educator, profesor – educator.

(2) În unităţile conexe învăţământului preuniversitar, funcţiile didactice sunt:

(a) în clasele de copii: educatoare/educator, institutor – educator, învăţător – educator, profesor – educator, profesor logoped, psihopedagog,

………….

(f) în unităţile cu activităţi extraşcolare: educator/educatoare, învăţător, institutor, profesor, maistru instructor, antrenor”.

Precizează reclamantul că, până în momentul de faţă, prevederile art.45 (1) se aplică, practic, doar profesorilor şi maiştrilor instructori, nu şi educatorilor/institutorilor/învăţătorilor, creându-le un evident prejudiciu şi o situaţie de inferioritate faţă de celelalte cadre didactice de predare din învăţământul preuniversitar.

Consideră că din interpretarea textelor de mai sus reiese fără nici un dubiu că art.45 (1) se referă la toate cadrele didactice de predare, deci şi la învăţători/educatori/institutori.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 45 alin.1 din Legea 128/1997, art.5 al. 1 şi art.283 al.1 lit. c din Codul Muncii.

În dovedire, reclamanţii au depus la dosar :planurile – cadru de învăţământ pentru clasele I – II şi III – IV, sentinţa civilă nr. 1542/2007, pronunţată de Tribunalul Tulcea, extras din Legea nr.128/1997, tabelele nominale, certificatele emise de Curtea de Apel constanţa şi Tribunalul Tulcea, decizia civilă nr. 338/CN/2007, precizări

La data de 14 februarie 2008 a depus la dosar întâmpinare pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Tulcea, solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că, potrivit art.43 din Statutul personalului didactic Norma didactică de predare – învăţare, de instruire practică şi de evaluare curentă a preşcolarilor şi a elevilor în clasă reprezintă numărul de ore corespunzătoare activităţilor prevăzute la art.42 alin.(1) lit. a) (activităţi didactice de predare – învăţare, de instruire practică şi de evaluare conform planurilor de învăţământ).

S-a arătat că, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale invocate, norma didactică pentru educatoare, învăţători sau institutori nu se stabileşte la un număr de ore pe săptămână ca în cazul profesorilor ci la nivelul unui post. Prevederea îşi găseşte corespondent în art.42 alin.1 lit. a) din Legea nr.128/1997 care face trimitere la Planul cadru de învăţământ. Învăţătorul/institutorul desfăşoară activitate cu întreaga clasă, de pregătirea căreia răspunde pe parcursul unui ciclu (cls. I – IV) şi pentru care trebuie să asigure o pregătire unitară. Activităţile prevăzute în planul cadru de învăţământ sunt obligatorii pentru învăţător/institutor, reprezentând numărul minim de ore din pregătirea elevilor.

S-a menţionat că, în conformitate cu prevederile art.45 (1) din Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic, personalul didactic de predare şi de instruire practică, cu o vechime în învăţământ de peste 25 de ani, cu gradul didactic I, beneficiază de reducerea normei didactice cu două ore săptămânal, fără diminuarea salariului.

Precizează pârâtul că norma didactică a reclamanţilor este stabilită pe posturi şi este compusă dintr-un număr de ore care însă nu este determinat potrivit legii. Este imposibil a se realiza reducerea cu două pre a unei norme didactice despre care nu se cunoaşte câte ore cuprinde.

Deoarece activitatea învăţătorilor/educatorilor/institutorilor implică efectuarea de ore diferite (citire, matematică…etc.) rezultă că nu se poate vorbi de prestarea unor activităţi didactice de predare – învăţare la disciplinele corespunzătoare specializării sau specializărilor înscrise pe diploma de licenţă sau absolvire.

Astfel, norma didactică a învăţătorilor/educatorilor/institutorilor este stabilită de lege pe posturi compuse dintr-un număr nedeterminat de ore ce nu pot fi incluse în categoria celor prevăzute de Legea 128/1997.

Într-o altă ordine de idei, din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă faptul că, legiuitorul atunci când a dorit să reglementeze ceva a făcut-o în mod explicit. În acest sens consideră pârâtul că dacă s-ar fi avut în vedere o astfel de posibilitate – a reducerii normei didactice de predare cu 2 ore pentru aceste categorii de personal didactic – aceasta ar fi fost prevăzută în mod expres de lege.

Cererea privind „plata drepturilor salariale corespunzătoare celor două ore efectuate săptămânal de educatori, învăţători, institutori peste norma didactică în ultimii trei ani anteriori înregistrării acţiunii”, este neântemeiată deoarece nu există un drept recunoscut, prevăzut de lege, Legea nr.128/1997 nefiind modificată în ceea ce priveşte încadrarea acestor cadre didactice.

În apărare, pârâtul a depus la dosar copii după adresa nr. 2285/12.10.2006.

Şi Consiliul Local …şi Consiliul Local …. au depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acţiunii.

Prin precizările depuse la dosarul cauzei, reclamanţii au menţionat că renunţă la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la asigurarea reducerii normei de predare cu 2 ore săptămânal pentru cadrele didactice învăţători, educatori /institutori cu gradul didactic I şi vechime de peste 25 de ani în învăţământ deoarece la acest moment, această reducere este asigurată.

Analizând cauza, raportat la probatoriul administrat, se vor reţine următoarele:

Reclamanţii sunt cadre didactice de predare, cu o vechime în învăţământ de peste 25 de ani şi gradul didactic I.

Conform prevederilor art.45 alin.(1)/Legea 128/1997 privind statutul personalului didactic, modificată şi completată, personalul didactic de predare şi de instruire practică, cu o vechime în învăţământ de peste 25 ani, cu gradul didactic I, beneficiază de reducerea normei didactice cu două ore săptămânal, fără diminuarea salariului, iar potrivit art.43/Legea 128/1997, modificat prin art.1/OG nr.103/1998 aprobată prin Legea 109/1999 „norma didactică de predare, de instruire practică şi de evaluare curentă a preşcolarilor şi a elevilor în clasă, reprezintă numărul de ore corespunzătoare activităţilor didactice de predare – învăţare de instruire practică şi de evaluare conform planurilor de învăţământ şi activităţi de pregătire metodico-ştiinţifică şi activităţii de educaţie complementare procesului de învăţământ şi se stabileşte:

a) un post de educatoare/institutoare pentru fiecare grupă de preşcolari sau grupe combinate (…), la grădiniţele cu program prelungit şi la cele cu program săptămânal, posturile se normează pe ture,

b) un post de învăţător (institutor) pentru fiecare clasă din învăţământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde se pot constitui clase separate (…).

Din interpretarea logică şi sistematică a prevederilor legale mai sus menţionate, rezultă fără echivoc faptul că, toate categoriile de personal didactic de predare, cu o vechime în învăţământ de peste 25 ani şi gradul didactic I beneficiază de reducerea cu 2 ore săptămânal a normei didactice, textele de lege în discuţie nefăcând nici o distincţie între diferitele categorii de personal didactic de predare îndreptăţit la acordarea beneficiului reglementat la art.45 alin.1 din Legea nr.128/1997. Nu există nici o justificare pentru care textul art.45 alin.1 să fie aplicat numai cu privire la profesori, aşa cum susţine pârâtul, câtă vreme acest text se referă la „reducerea normei didactice” iar „norma didactică”, în cazul reclamanţilor (educatori, învăţători sau institutori), este definită în sensul că aceasta cuprinde numărul de ore corespunzătoare activităţilor didactice şi de pregătire aferente (incluse) postului de educator, învăţător sau institutor.

În alţi termeni, legiuitorul defineşte norma didactică în cazul acestei categorii de cadre didactice de predare, ca fiind numărul de ore corespunzătoare activităţilor aferente unui post de educatoare, învăţător (institutor), neputând fi primită susţinerea pârâţilor că, în acest caz norma didactică nu poate fi redusă cu două ore.

Aceeaşi interpretare se desprinde şi din sistematizarea actului normativ, respectiv din analiza locului pe care îl ocupă în cadrul actului normativ, textul legal în discuţie, art.45 alin.1, care prevede dreptul la reducerea normei didactice fără diminuarea salariului, fiind aşezat după textele de lege care definesc norma didactică şi referindu-se deci la toate aceste definiţii, fără a exclude aplicarea sa în situaţia în care norma didactică este egală cu numărul de ore, corespunzătoare activităţilor aferente posturilor de educatoare, învăţător, institutor.

Faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa va obliga pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile salariale corespunzătoare pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii pentru câte 2 ore în plus prestate săptămânal, peste norma didactică, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Având în vedere că reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la asigurarea reducerii normei de predare cu 2 ore săptămânal pentru cadrele didactice învăţători, educatori/institutori cu gradul didactic I şi vechime de peste 25 de ani în învăţământ, instanţa urmează a lua act de renunţarea la judecata capătului 2 de cerere.

Tags: contracte de muncă, drepturi salariale, litigii de munca