Litigiu de munca – functionari publici

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 317 (06.02.2008)
Autor: Tribunalul Tulcea
Domenii asociate: contracte de muncă
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 317/LM din 06 Februarie 2008

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 10238/118/2007, reclamanţii O…ş.a., au chemat în judecată STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CONSTANŢA, TRIBUNALUL CONSTANŢA şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună : înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi magistraţi, demnitari, funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât prin acordare a majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007, în raport cu luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007, în raport cu luna septembrie 2007, majorări de altfel egale cu cele acordate prin art. 1, 2, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 10 din 31 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor aleşi sau numiţi, judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi, judecătorilor Curţii Constituţionale, tuturor funcţionarilor publici şi tuturor salariaţilor contractuali ai statului; repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 ( în raport cu salariul din decembrie 2006), de 2% începând cu 1 aprilie 2007 ( în raport cu salariul din martie 2007) şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007 ( în raport cu luna septembrie 2007); plata dobânzii legale pentru sumele datorate începând cu luna ianuarie 2007 şi până la efectuarea plăţii; indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul naşterii dreptului la despăgubire – 1 ianuarie 2007 şi până la momentul efectuării plăţii drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării; efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în cărţile de muncă.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt judecători la Tribunalul …şi au fost şi continuă să fie discriminaţi de pârâtul Statul Român, în principal, dar şi de Ministerul Justiţiei – în raport cu toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, dar şi cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi. De asemenea, au fost şi sunt discriminaţi în raport cu personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

Tuturor acestora, Statul Român, la începutul anului 2007, le-a majorat salariile sau indemnizaţiile cu 5% începând cu data de 1.04.2007, în raport cu nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007 şi cu 11% începând cu data de 1.10.2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.

Precizează reclamanţii că singurii salariaţi ai statului cărora nu le-au fost majorate în nici un mod salariile, sunt judecătorii de la Curţile de Apel , Tribunale şi Judecătorii , precum şi procurorii din Parchetele de pe lângă aceste instituţii.

S-a mai arătat că, în ziua de 31 ianuarie 2007, Guvernul României a emis un număr de 3 Ordonanţe simple, prin care a dispus majorarea salariului începând cu 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului, cu excepţia magistraţilor, judecătorilor de la Curţile de Apel, Tribunale şi Judecătorii şi a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Tribunale, Judecătorii.

Singurii magistraţi care au primit majorările salariale (asemenea tuturor celorlalţi salariaţi ai statului) de la 1 ianuarie 2007 sunt judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi.

Menţionează reclamanţii că, încercând să prevină o nouă discriminare a magistraturilor în raport cu celelalte categorii de salariaţi ai statului şi cu o parte restrânsă a categoriei magistraţilor, Consiliul Superior a Magistraturii – prin preşedintele său – la 31 ianuarie 2007 a adresat domnului Sebastian Vlădescu, Ministru al Finanţelor Publice, o scrisoare deschisă (înregistrată sub nr. 21/C/31.01.2007), prin care a protestat discret şi decent faţă de noua discriminare şi şi-a exprimat convingerea că eliminarea dintre categoriile salariaţilor bugetari care beneficiază de majorarea sau indexarea salariilor în anul 2007, a judecătorilor şi procurorilor, constituie o eroare ori o omisiune involuntară, care poate fi remediată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile O.G. nr. 137/2000, privind discriminarea, cu precădere pe art. 1 alin. 2 lit. e pct. I şi pe prevederile Constituţiei României, ce reglementează egalitatea în drepturi, egalitatea de tratament şi nediscriminarea, art. 1 – 4 din O.G. nr. 10/2007, ale art.1 din O.G. nr. 16/2007 şi ale art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 27/2007, dar şi ale Legii nr. 232/2007.

În apărare, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 177/2002 „ Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”

Însă acest act normativ a fost abrogat prin O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei care, la art. 41 lit. a prevede : „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă : a) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

De asemenea, potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 27/2006, „Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile, Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”.

Însă, conform dispoziţiilor Legii nr. 45/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1 nr. 169/9.03.2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2006 , privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, „Art. 35 se abrogă”. (art. 17 din Legea nr.45/2007).

Consideră Ministerul Justiţiei că nu pot fi acordate drepturi salariale care nu mai sunt prevăzute de lege, fiind abrogate în mod expres.

Menţionează că actele normative la care fac referire reclamanţii, respectiv Ordonanţele nr. 10, 16 şi 27 din 31.10.2007 şi Legea nr. 232/6.07.2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 unor categorii de personal salarizat din cadrul sistemului bugetar nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă la ale categorii socio – profesionale, astfel, O.G. nr. 10/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului contractual din sistemul bugetar, salarizat conform O.U.G. nr. 24/2004.

Ori, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”. Astfel, această categorie profesională, nu este personal contractual în înţelesul O.G. nr. 24/2004.

De asemenea, O.G. nr. 16/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007, personalului salarizat potrivit Legii nr. 495/2004, respectiv personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate.

La rândul său, O.G. nr. 27/ 2007 reglementează creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului din cadrul Curţii de Conturi.

În aceste condiţii, magistraţii nu pot beneficia de aceste indexări, nefăcând parte din categoriile profesionale menţionate mai sus. Mai mult, drepturile salariale ale magistraţilor sunt reglementate prin lege specială.

Pe de altă parte, prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat şi neprevederea sau, dimpotrivă, prevederea însă într-un alt cuantum, în beneficiul unei categorii profesionale bugetare, este o opţiune a legiuitorului şi nu reprezintă un tratament preferenţiat ce urmează a fi sancţionat, câtă vreme sunt în discuţie situaţii obiective, diferite, particulare.

Magistraţii, sunt singura categorie profesională care a beneficiat de creşteri salariale substanţiale atât în aul 2006 cât şi în anul 2007, astfel că decizia luată la nivelul Guvernului de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007, cu excepţia celorlalte categorii din sectorul bugetar, măsură de majorare a veniturilor având ca scop acoperirea creşterii inflaţiei pe o perioadă determinată nu reprezintă o situaţie care să fi avut drept rezultat plasarea magistraţilor într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Întrucât toţi magistraţii Tribunalului Constanţa au formulat cereri de abţinere, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Constanţa, pentru a fi soluţionată cererea de abţinere.

Prin încheierea nr. 1/CM/8 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis cererile de abţinere formulate şi a înaintat dosarul la Tribunalul Tulcea, spre soluţionare.

Dosarul nr. 2862/36/2007 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele :

Reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie (unităţi bugetare, care sunt finanţate de la bugetul de stat) raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul m uncii, prestând o muncă şi, ca efect al acestor premise, lise naşte dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri datorate devalorizării monedei naţionale, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin. 2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din legea nr.53/2003.

Deci, reclamanţii se află în aceeaşi situaţie, sub acest aspect, ca şi restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: OG nr.10/2007; OG nr.11/2007; OG nr.16/2007; OG nr.27/2007; Legea nr.232/2007; OG nr.8/2007; OG nr.20/2007; OG nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau îndemnizaţiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din OG nr.10/2007; judecătorii Curţii Constituţionale (art.1 din OG nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr.10/2007); personalul din unităţile de cult religios (art.19 din OG nr.10/2007); personalul Curţii de Conturi (art.2 din OG nr.27/2007); personalul din unităţile bugetare (art.1 din OG nr.10/2007); personalul auxiliar din justiţie (art.31 din OG nr.8/2007); personalul didactic auxiliar (art.1 din OG nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a institutelor culturale din străinătate (art.1 din OG nr.16/2007); funcţionarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unităţile sanitare publice (art.1 pct.3 din OG nr.23/2007); funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (art.1 din OG nr.20/2007).

Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 – 32 din Legea nr.24/2000 şi potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca şi numitor comun, în esenţă, fundamentul necesităţii acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creşterii indicelui preţurilor bunurilor de consum în anul 1007 faţă de anul 2006, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creşterii inflaţiei.

Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecţie socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanţilor, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă şi demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi şi altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanţilor.

Cu toate acestea, reclamanţilor (personal salarizat prin OUG nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanţii nu pot obţine (datorită incompatibilităţilor, interdicţiilor şi incapacităţilor legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creşterea indicelui preţurilor de consum, la fel ca şi în cazul celorlalte salarii bugetare.

În concluzie, cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului) produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, îndemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii. Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie (a depunerii unei activităţi în muncă şi a erodării salariului datorită creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei), trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflaţie la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul şi acelaşi: creşterea indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei în anul 2007 faţă de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiţii şi a plăţii în moneda naţională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenţilor judiciari şi a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamental stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat şi fără absolut nici o relevanţă, pârâţii invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanţilor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflaţiei.

Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (îndemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, acoperirea efectelor negative ale creşterii preţurilor de consum şi ale inflaţiei etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care funcţionează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică şi practică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al.Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617).

Deci, reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor şi a acestui spor şi a acestui adaos (condiţia existenţei creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei, concomitent cu indexarea indemnizaţiilor şi salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 ( care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, în condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La alin. 3 din art.2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere injust a personalului din unităţile bugetare, fiind absurd şi de neconceput a se accepta ideea că această creştere a preţurilor de consum şi inflaţia nu ar afecta toate salariile şi puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primeşte majorările anuale pentru calificările cerute de ocupaţia acestora, ci doar pentru că li se plăteşte salariul în aceeaşi monedă naţională ca şi reclamanţilor şi trebuie trataţi în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creşterii preţurilor de consum şi a inflaţiei.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă de aceleaşi prestaţii în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată şi remunerată pentru alţii în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una din monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflaţia.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeaşi monedă.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte la art.19 pct.3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din OG nr.10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanţă nici deciziile Curţii Constituţionale, deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar „inter pares” (I.Deleanu, „Justiţia constituţională”, Ed.Lumina Lex, 1995, p.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislaţiei civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.

În consecinţă, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plăţii drepturilor băneşti este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.,1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi şi solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil (C.Stănescu, C.Bârsan, „Teoria generală a obligaţiilor”, 1998, p.385-392).

În speţă, solidaritatea pasivă izvorăşte, din prevederile art.44, art.35 şi art.36 din legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002 şi OUG nr.27/2006, conform cărora pârâţii sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terţiar), ca şi credite salariale, una şi aceeaşi sumă bănească pe care se solicită în prezenta acţiune. Cu alte cuvinte, drepturile băneşti nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toţi aceşti pârâţi pentru plata uneia şi aceleiaşi sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeaşi sumă). Aceşti pârâţi sunt toţi obligaţi concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput şi vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor este solidară cu cea a celorlalţi pârâţi mai sus menţionaţi, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 şi art.3 din HG nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are şi obligaţia suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanţi, având poziţia unui garant legal.

Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa o găseşte admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor şi adaosurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cupri9nd în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa o găseşte întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din OG nr.127/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct. 2 din OG nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamanţilor, urmând a proceda la admiterea acţiunii.

Întemeiat este şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Constanţa să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor cu privire la despăgubirile salariale acordate prin prezenta hotărâre.

Având în vedere că pârâţii au fost obligaţi la plata despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, şi astfel le este reparat prejudiciul produs, instanţa urmează a respinge capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, ca nefondat.

Tags: contracte de muncă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drepturi salariale, Legea nr.303/2004, Legea nr.45/2007, Legea nr.52/2003, litigii de munca, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006, OG nr.10/2007

Asigurări sociale – decizie de pensionare

Dosar nr. 67/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINTA CIVILA Nr. 153
Şedinţa publică Din data de 04 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe, înregistrată sub nr.67/88/2009, MI a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.35183/8.12.2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, solicitând anularea acesteia ca nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii de pensionare.

În motivare, contestatorul a arătat că a formulat cerere de pensionare la începutul lunii noiembrie 2008, înainte de împlinirea vârstei de 60 ani, motivat de aceea că la respectiva dată avea o vechime de 26 ani şi 6 luni în funcţie de procuror şi funcţii echivalente acesteia (ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice).

Precizează contestatorul că, prin decizia contestată, intimata i-a respins cererea de pensionare, motivat de faptul că nu a îndeplinit condiţiile de vechime prev. de art.82 al.2 din Legea nr.303/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

Precizează contestatorul că, potrivit preved.art.82 al.2 din Legea nr.303/2004, aşa cum a fost modificat acest articol prin Legea nr.97/2008, în ceea ce îl priveşte, se poate pensiona la cerere înainte de împlini rea vârstei de 60 de ani, dacă are o vechime de cel puţin 25 de ani în funcţia de procuror, la calcularea acestei vechimi luându-se în considerare şi perioadele în care a exercitat funcţia de ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice (potrivit prev. art.82 al.2 coroborate cu art.86 din Legea nr.303/2004 modif. prin Legea nr.97/2008).

Învederează instanţei pârâtul că, la data formulării cererii de pensionare înregistra o vechime de 26 ani şi 6 luni în funcţie de procuror şi funcţii asimilate acesteia, îndeplinind deci condiţiile legii mai sus citate.

Totodată, contestatorul a precizat că prin hotărârea nr.680/11.10.2007 a Consiliului Superior al Magistraturii, i-a fost admisă cererea de recunoaştere vechime în magistratură a perioadei în care a funcţionat ca ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, în cadrul organelor de poliţie.

În dovedire, contestatorul a depus la dosar decizia nr.35183 din 8.12.2008 privind acordarea pensiei de serviciu conform art.82 al.2 din Legea nr.303/2004 cu modif. şi compl. ulterioare, adresa nr.9185/2997, hotărârea nr.680/11.10.2007 a Consiliului Superior al Magistraturii, adeverinţa nr.2132/8.06.1994, extras din Legea nr.97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei.

În apărare, intimata a formulat în cauză întâmpinare şi a depus copii după următoarele înscrisuri: model adeverinţă – tip pentru stabilirea pensiei de serviciu a judecătorilor şi procurorilor conform Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, decizia nr.35183 din 8.12.2008 privind acordarea pensiei de serviciu conform art.82 al.2 din Legea nr.303/2004 cu modif. şi compl. ulterioare, cererea contestatorului adresată CJP Tulcea, înregistrată sub nr.35183/4.11.2008, adeverinţa de pensionare conform Legii nr.303/2004 înregistrată sub nr.4910/VI/14/4.11.2008, adeverinţa nr.2132/8.06.1994, hotărârea nr.680/11.10.2007 a CSM şi extras din carnetul de muncă al contestatorului.

Prin întâmpinare intimata a arătat că din redactarea art.82 al.2 din Legea nr.303/2004 se poate constata că legiuitorul a precizat foarte clar ce perioade intră în calculul celor 25 de ani în funcţia de procuror în speţă şi anume, cele în care acesta a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.

Precizează intimata că, dealtfel, condiţia realizării a 25 ani de vechime prevăzută la art.82 al.2 din Legea nr.303/2004, nu se referă la vechimea în magistratură, aşa cum interpretează contestatorul.

Totodată, intimata a arătat că, în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la pensia de serviciu, Legea nr.303/2004 face referire la vechimea în magistratură doar la aqrt.82 al.3.

Cu privire la adeverinţa nr.4910/VI/14.11.2008 eliberată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, intimata a arătat că aceasta nu respectă modelul prevăzut de HG nr.1275/2005, adaptată la condiţiile cerute de Legea nr.303/2004 modificată.

Examinând contestaţia, raportat la probatoriul administrat, instanţa va reţine următoarele:

Prin decizia nr.35183/8.12.2008 intimata a respins cererea de înscriere la pensie a contestatorului motivat de faptul că nu sunt îndeplinite preved. art.82 al.2 din Legea nr.303/2004, respectiv acesta nu îndeplineşte condiţia de vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţiile de judecător şi procuror.

De asemenea, la emiterea deciziei contestate, intimata a reţinut şi faptul că adeverinţa nr.4910/7 din 4.11.2008 nu este întocmită conform modelului din anexele la normele metodologice de aplicare a Legii nr.303/2004.

Potrivit art.82 al.2 din Legea nr.303/2008: „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi se pot pensiona la cerere înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani şi beneficiază de pensia prevăzută la alin. (1), dacă au o vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum şi în funcţia de judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi. La calcularea acestei vechimi se iau în considerare şi perioadele în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi judecătorul, procurorul financiar şi consilierul de conturi la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.”

Analizând extrasul din carnetul de muncă al contestatorului, adeverinţa nr.2132/8.06.1994, emisă de Ministerul de Interne – UM 0842 Tulcea, Serviciul personal şi învăţământ şi adeverinţa de pensionare conform Legii nr.303/2004, nr.4910/VI/14 din 4.11.2008 emisă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, se reţine că în perioada 1.02.1981 – 31.05.1994 contestatorul a ocupat funcţia de ofiţer poliţie judiciară cu studii superioare juridice, iar începând cu data de 15.09.1995 şi până la data formulării acţiunii, acesta ocupă funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Babadag.

Se reţine că la data de 4.11.2008 contestatorul s-a adresat cu cererea nr.35183 intimatei solicitând înscrierea sa la pensie de serviciu, la cerere, în baza art.82 al.2 şi art.83 al.1 din Legea nr.303/2004.

Potrivit preved.art.86 din Legea nr.303/2004 aşa cum a fost modificată de Legea nr.97/2008 privind aprobarea OUG nr.100/2007: „Constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcţiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiţie, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar, procuror financiar inspector, consilier şi consilier de conturi în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), precum şi perioada în care a fost avocat, notar, asistent judiciar, cadru didactic în învăţământul juridic superior acreditat, jurisconsult, consilier juridic, ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, expert criminalist cu studii superioare juridice, autorizat potrivit legii, personal de probaţiune cu studii superioare juridice sau care a îndeplinit funcţii de specialitate juridică în Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, Institutul Român pentru Drepturile Omului, în Parlament sau în aparatul acestuia ori în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ.”

În acest sens, a hotărât dealtfel şi CSM, care prin Hotărârea nr.680 a admis cererile formulate, printre care şi cererea contestatorului, recunoscând ca vechime în magistratură şi perioada în care acesta a funcţionat ca ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice în cadrul organelor de miliţie/poliţie.

Din extrasul din carnetul de muncă al contestatorului precum şi din adeverinţele nr.2132/8.06.1994 emisă de Ministerul de Interne – UM 0842 Tulcea, Serviciul personal şi învăţământ şi nr.4190/VI/14 din 4.11.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea şi faţă şi de prevederile legale sus citate rezultă că în ceea ce-l priveşte pe contestator, acesta înregistra la momentul formulării cererii de pensionare (4.11.2008), o vechime de 26 ani şi 3 luni în magistratură, îndeplinind astfel condiţiile prevăzute de art.82 alin.2 coroborate cu cele din art.86 din Legea nr.303/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că în mod netemeinic şi nelegal intimata, prin decizia nr.35183 din 8.12.2008 a dispus respingerea cererii de pensionare a contestatorului.

Aşa fiind, instanţa urmează a admite contestaţia ca fondată, anulând decizia nr.35183/8.12.2009 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Tulcea ca netemeinică şi nelegală.

Totodată va obliga pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Tulcea să emită o nouă decizie de pensionare în care să fie avută în vedere ca vechime în magistratură inclusiv perioada în care contestatorul a funcţionat ca ofiţer de poliţie judiciară cu studii superioare juridice.

Tags: asigurări sociale, decizie de pensionare, Legea nr.303/2004, Legea nr.97/2008, O.U.G. nr.100/2007