Top

Dreptul de superficie. Conţinut complex

Prin sentinţa civilă nr.6447/22.12.2004 Judecătoria Brăila a

admis cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtul Consiliului Local şi

în consecinţă a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra

construcţiei şi dreptul de superficie asupra terenului de la aceeaşi adresă.

Prima instanţă a reţinut din declaraţiile martorilor şi înscrisurile

depuse că reclamanţii au construit locuinţa în urmă cu peste 40 de ani,

achitând impozit pentru aceasta şi stabilindu-şi în mod legal domiciliul la

această locuinţă.

S-a apreciat că dată fiind perioada îndelungată în care pârâtul a

stat în pasivitate, acesta a fost de acord în mod tacit cu realizarea

construcţiei de către reclamanţi.

Constatând realizată dovada proprietăţii reclamanţilor asupra

construcţiei prima instanţă a reţinut că pârâtul nu mai poate invoca

prevederile art.494 Cod civil dreptul fiind prescris, reclamanţii dobândind un

drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei, inexistenţa

autorizaţiei de construcţie fiind fără relevanţă în cauză.

În recursul declarat pârâtul a susţinut că la judecata în fond a

cauzei a fost de acord să se constate în baza prevederilor art.111 Cod

procedură civilă un drept de proprietate numai asupra construcţiilor

edificate iar în ceea ce priveşte reglementarea juridică a terenului să li se

constate reclamanţilor un drept de folosinţă care să permită după

rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei să perfecteze pe cale

administrativă un contract de concesiune.

Aceasta a arătat că nu se poate constatata o situaţie deja

existentă conferindu-le intimaţilor – reclamanţi dreptul de superficie asupra

unui teren ce face parte din domeniul privat al Municipiului.

Recursul declarat este fondat.

Dreptul de superficie este definit în literatura juridică ca un drept

real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană

denumită superficial asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care

se află pe terenul aparţinând altuia, teren cu privire la care superficiarul

capătă un drept de folosinţă.

Dreptul de superficie nu este reglementat de Cod civil în

vigoare însă legislaţia (Legea nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor

referitoare la Cărţile funciare, Decretul nr.167/1958 referitor la prescripţia

extinctivă) şi practica judiciară l-au consacrat ca drept real imobiliar.

Reclamanţii sunt proprietari asupra construcţiilor – fapt

recunoscut de către pârât, iar terenul pe care sunt ridicate acestea se află

în domeniul privat al Consiliului Local al Municipiului.

Există aşadar două categorii de drepturi cu subiecţi diferite:

dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiei şi dreptul de

folosinţă cu privire la terenul pe care aceasta se află, şi dreptul

proprietarului asupra terenului pe care se găseşte amplasată construcţia şi

dreptul său de a pretinde de la superficiari să folosească terenul potrivit

destinaţiei sale şi să-i plătească o indemnizaţie pentru folosinţa acestuia.

Constatând dreptul de superficie asupra terenului şi nu dreptul

de folosinţă prima instanţă a fost în eroare cu privire la conţinutul complex

al acestui drept: pe lângă proprietatea asupra construcţiei el implică

întotdeauna şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care aceasta se află.

Pentru aceste considerente Tribunalul a admis recursul şi a

modificat în parte sentinţa civilă în sensul că a înlăturat constatarea

dreptului de superficie al reclamanţilor asupra terenului constatând că au

un drept de folosinţă asupra acestuia.

Tribunalul Brăila – Decizia civilă nr.180/R/21.07.2005.

Tags:

Dreptul de superficie. Conţinut complex

Prin sentinţa civilă nr.6447/22.12.2004 Judecătoria Brăila a admis cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtul Consiliului Local şi în consecinţă a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei şi dreptul de superficie asupra terenului de la aceeaşi adresă.

Prima instanţă a reţinut din declaraţiile martorilor şi înscrisurile depuse că reclamanţii au construit locuinţa în urmă cu peste 40 de ani, achitând impozit pentru aceasta şi stabilindu-şi în mod legal domiciliul la această locuinţă.

S-a apreciat că dată fiind perioada îndelungată în care pârâtul a stat în pasivitate, acesta a fost de acord în mod tacit cu realizarea construcţiei de către reclamanţi.

Constatând realizată dovada proprietăţii reclamanţilor asupra construcţiei prima instanţă a reţinut că pârâtul nu mai poate invoca prevederile art.494 Cod civil dreptul fiind prescris, reclamanţii dobândind un drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei, inexistenţa autorizaţiei de construcţie fiind fără relevanţă în cauză.

În recursul declarat pârâtul a susţinut că la judecata în fond a cauzei a fost de acord să se constate în baza prevederilor art.111 Cod procedură civilă un drept de proprietate numai asupra construcţiilor edificate iar în ceea ce priveşte reglementarea juridică a terenului să li se constate reclamanţilor un drept de folosinţă care să permită după rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei să perfecteze pe cale administrativă un contract de concesiune.

Aceasta a arătat că nu se poate constatata o situaţie deja existentă conferindu-le intimaţilor – reclamanţi dreptul de superficie asupra unui teren ce face parte din domeniul privat al Municipiului.

Recursul declarat este fondat.

Dreptul de superficie este definit în literatura juridică ca un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană denumită superficial asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe terenul aparţinând altuia, teren cu privire la care superficiarul capătă un drept de folosinţă.

Dreptul de superficie nu este reglementat de Cod civil în vigoare însă legislaţia (Legea nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la Cărţile funciare, Decretul nr.167/1958 referitor la prescripţia extinctivă) şi practica judiciară l-au consacrat ca drept real imobiliar.

Reclamanţii sunt proprietari asupra construcţiilor – fapt recunoscut de către pârât, iar terenul pe care sunt ridicate acestea se află în domeniul privat al Consiliului Local al Municipiului.

Există aşadar două categorii de drepturi cu subiecţi diferite: dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă cu privire la terenul pe care aceasta se află, şi dreptul proprietarului asupra terenului pe care se găseşte amplasată construcţia şi dreptul său de a pretinde de la superficiari să folosească terenul potrivit destinaţiei sale şi să-i plătească o indemnizaţie pentru folosinţa acestuia.

Constatând dreptul de superficie asupra terenului şi nu dreptul de folosinţă prima instanţă a fost în eroare cu privire la conţinutul complex al acestui drept: pe lângă proprietatea asupra construcţiei el implică întotdeauna şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care aceasta se află.

Pentru aceste considerente Tribunalul a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa civilă în sensul că a înlăturat constatarea dreptului de superficie al reclamanţilor asupra terenului constatând că au un drept de folosinţă asupra acestuia.

Tags: