Infracţiunea de tăinuire – practică judiciară
« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Vezi toate paginile»
Prin sentinţa penală nr. 83 din 10 februarie 1994 a Judecătoriei Vălenii de Munte, inculpatul B.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din Codul penal.
Instanţa a reţinut că inculpatul a ajutat pe autorul unei infracţiuni de furt să valorifice bunurile sustrase.
Prin decizia nr. 216 din 31 martie 1995 a Tribunalului Prahova, pronunţată în apel, şi decizia nr. 279 din 27 iunie 1995 a Curţii de Apel Prahova, pronunţată în recurs, soluţia primei instanţe a fost menţinută.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal, iar nu aceea de favorizare a infractorului, este fondat.
Fapta inculpatului, de a se înţelege cu autorul unui furt, după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi preţul obţinut, constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221, iar nu aceea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din Codul penal. Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni, raportate la speţă, îl constituie scopul de a obţine un folos material pe care-l urmăreşte făptuitorul, caracteristic in fracţiunii de tăinuire[2].
Publicat de: pe 22 November, 2008 
Categorie: 
