Infracţiunea de tăinuire – practică judiciară

« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Vezi toate paginile »

Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui care atrage, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o persoană ce însoţeşte pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, pentru a putea fi atacată şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea acelor bani. Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării şi deposedării victimei nu are relevanţă cât timp acţiunea sa, fără să fi fost indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea tâlhăriei prin aceea că a pus victima în situaţia să rămână singură şi să nu se mai poată apăra.

Prin sentinţa penală nr. 81 din 1 aprilie 1998 a Tribunalului Prahova a fost condamnat, între alţii, inculpatul AJ. pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b, d şi e, cu aplicarea art. 75 lit. c şi a art. 37 lit. b Cod penal.

S-a reţinut că în seara zilei de 23 decembrie 1997, fiind în înţelegere cu alţi trei inculpaţi, din care doi minori, inculpatul a invitat pe Gh. Al., care ieşise cu partea vătămată L. I. într-un bar, să consume împreună cu el bere.

După ce inculpatul a intrat cu Gh. Al. într-un alt bar, ceilalţi trei inculpaţi au urmărit pe partea vătămată şi, imobilizând-o cu un spray paralizant, au doborât-o şi au deposedat-o de suma de 460.000 lei, pe care au împărţit-o cu inculpatul A.J.

Apelul declarat de inculpatul AJ. a fost respins prin decizia penală nr. 215 din 23 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti.

Declarând recurs, acest inculpat a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire de bunuri.

Recursul nu este fondat.

Este adevărat că dobândirea unui bun, de către o persoană care cunoaşte că acel bun provine din săvârşirea unei fapte penale, constituie infracţiunea de tăinuire de bunuri prevăzută de art. 221 alin. 1 Cod penal, dar, activitatea inculpatului A.J., necontestată, de a promite celorlalţi inculpaţi că va îndepărta pe Gh. Al. de partea vătămată, ceea ce a şi realizat, a ajutat, desigur mediat, la săvârşirea faptei de tâlhărie, întrucât, deşi nu a fost indispensabilă, a folosit totuşi, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a rămas singură şi nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi deposedată de bani.

Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins[4].

« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Vezi toate paginile »