Top

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri

Scurtă prezentare generală a obligaţiilor asumate de vânzător prin contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri


Textul articolului 30 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri stabileşte obligaţiile contractuale vânzătorului, prezentate în mod enumerativ astfel:[1]

  • să predea mărfurile contractate cumpărătorului;
  • să transfere proprietatea mărfurilor către cumpărător;
  • să remită cumpărătorului toate documentele referitoare la marfă.

Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii pe care art. 30 nu o explicitează este reglementat în conţinutul său prin art. 4, lit. b, din convenţie.

De asemeni convenţia se referă indirect la dreptul de proprietate în sensul că vânzătorul are obligaţia să predea mărfurile libere de orice drept sarcină sau pretenţie, asupra lor, ale unui terţ.

Convenţia continuând reglementarea obligaţiilor vânzătorului, dispune în articolele 35-40 detalierea obligaţiei principale a vânzătorului de a preda marfa cumpărătorului, obligaţiile subsidiare de „conformitate” a mărfurilor din care rezultă şi obligaţiile de garanţie pentru vicii.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune ca şi cea privind conservarea mărfurilor în sarcina vânzătorului este prevăzută în articolele 35-40 ale respectivei convenţii.

Tratarea sistemică a obligaţiilor contractuale ale vânzătorului în cele ce urmează.

Obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor

Cu privire la obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia O.N.U. reglementează următoarele trei aspecte, locul predării, anumite obligaţii ale vânzătorului adiacente predării, momentul predării mărfurilor.

A. Locul predării mărfurilor în sensul convenţiei este unul special prevăzut în contract. Când contractul de vânzare implică şi transportul mărfurilor la destinatar şi în contract nu sunt stipulaţii contrare, locul predării este primul transportator al acestuia. În afara cazurilor neprevăzute ca mai sus când contractul se realizează la un bun individual determinat sau la unul determinabil dintr-o masă de bunuri ori urmează să fie fabricat, locul predării este acel loc special în care bunul se pune la dispoziţia cumpărătorului.

B. Obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor însoţesc în dese cazuri obligaţia principală de predare a mărfurilor către cumpărător. Acestea, de regulă sunt după îmrejurări premergătoare predării propriu-zise şi în acelaşi timp implicite procesului respectiv, astfel:

  • în cazurile în care în contract se stabileşte pentru vânzător obligaţia transportului la destinaţia cumpărătorului, vânzătorul expeditor trebuie să marcheze mărfurile în vederea identificării şi să avizeze cumpărătorul printr-o specificaţie corespunzătoare;
  • când vânzătorul îsi asumă obligaţia de predare prin transportul efectiv al mărfurilor, acesta trebuie să încheie şi contractele de transport necesare pe mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi condiţiilor de transport care să menţină calitatea comercială a mărfurilor sub aspectul conservărilor calitative şi cantitative;
  • în cazul în care vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure mărfurile împotriva riscurilor specifice transporturilor el trebuie să colaboreze cu cumpărătorul, furnizându-i toate elementele necesare contractării unei asemenea asigurări.

Aceste obligaţii speciale ale vânzătorului adiacente predării mărfurilor sunt de regulă prevăzute de cocontractanţi fie în clauze contractuale exprese, fie prin referire la o reglementare internaţională uniformă ca, de exemplu, regulile INCOTERMS.

C. Obligaţia vânzătorului privind conformitatea mărfurilor care, prin contract, au ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii (denumirea comercială) precum şi ambalajul sau condiţionarea mărfii sau ambalajului.

Obligaţiile referitoare la calitate se referă si la garanţiile pentru vicii, iar clauzele care privesc cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzut expres în contract. În lipsa unor asemenea stipulaţii se consideră conformitatea mărfurilor cu contractul în următoarele condiţii:

  • mărfurile corespund întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
  • mărfurile corespund oricărei întrebuinţări speciale pe care cumpărătorul a adus-o expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului în momentul închierii contractului;
  • mărfurile corespund calitativ mostrelor, eşantionului ori modelului prezentat cumpărătorului la contractare;
  • mărfurile sunt ambalate sau condiţionate la modul uzual pentru mărfurile de acelaşi tip ori în lipsa uzanţei, de o manieră corespunzătoare conservării şi protejării lor.

La această obligaţie se implică şi obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă precum şi dispoziţiile speciale asupra răspunderii vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor care se coroborează şi cu prevederile generale ale Convenţiei O.N.U. în materie pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile vânzătorului vis-a-vis de gruparea de mijloace de care dispune cumpărătorul în cazul în care vânzătorul contravine la contract. Din această grupare nu lipseşte reversul obligaţiei vânzătorului de garanţie pentru evicţiune sau faţă de răspunderea contractuală generală a vânzătorului.

Obligaţiile cumpărătorului animate prin contractul de vânzare internaţională de mărfuri

Cumpărătorul se obligă prin condiţiile prevăzute în contract potrivit art. 53 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980 să plătească preţul convenit şi să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligaţii determină şi obligaţia cumpărătorului de a preciza forma, măsura şi orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate potrivit art. 65 din convenţie ca şi obligaţia privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situaţii specifice prevederilor art.86-88 din aceeaşi convenţie.

Aceste obligaţii ale cumpărătorului se prezintă în mod sistematic astfel:

A. Obligaţia de plată a preţului porneşte de la considerentul că noţiunea de plată a preţului depăşeşte cumulat şi se deosebeşte de noţiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. De precizat este faptul că în acest sens, obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua toate măsurile necesare şi de a îndeplini toate formalităţile destinate să permită plata preţului astfel cum sunt prevăzute în contract sau de legislatiile (convenţiile internaţionale) ori de alte reglementări la care părţile convin să se refere în mod expres în contract.

B. Determinarea preţului şi locul determinării acestuia, are la bază art. 55 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, care instituie o regulă de situaţie specială supusă unei condiţionări exprese.

Regula este consacrată în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să permită să fie determinat. Această regulă este în concordanţă cu prevederea art. 14, prf. 1, al convenţiei, potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă şi în consecinţă valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.

O situaţie specială, însă constă în aceea că dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, convenţia în discuţie instituie o prezumţie cu privire la modul în care preţul urmează a fi determinat, prezumţie care are valoarea unei determinări prin consens (deci legale) a acestui preţ. Aşa fiind, situaţia specială este condiţionată de valabilitatea contractului cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenţie nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticenţa respectivă a Convenţia Naţiunilor Unite are legătură cu textul art. 41, lit. b, potrivit căruia ea nu cârmuieşte valabilitatea contractului şi nici una dintre clauzele acestuia pe care părţile, pe principiul libertăţii contractuale, le-au convenit.

În oricare asemenea situaţie, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internaţională de mărfuri în care nu s-a determinat un preţ sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept naţional care reprezintă „lex causae” la speţa respectivă. Dacă, însă „lex causae” admite valabilitatea unui contract în domeniu fără determinarea preţului sau clauzei de determinare a acestuia, se aplică în mod invariabil determinarea preţului pe calea prevăzută de Convenţia de la Viena.

Precizăm, însă, că în cazul în care „lex causae” este sistemul de drept românesc, preţul trebuie să fie, obligatoriu determinat sau cel puţin determinabil, ca o condiţie de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internaţională de mărfuri.[2]

C. În ceea ce priveşte locul determinării şi momentul plăţii preţului, în baza prevederilor Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena, 1980, se discută următoarele locuri posibile convenite de părţi, fie:

  • preţul trebuie plătit într-un anumit loc precizat în contract;
  • la sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, când banii reprezentând preţul au intrat în contul vânzătorului;
  • la locul remiterii mărfurilor sau documentelor reprezentând marfa, în cazul în care plata s-a convenit în schimbul acestei remiteri.

În ceea ce priveşte momentul plăţii, contractul de vânzare comercială internaţională de mărfuri supus Convenţiei de la Viena poate prevedea una din următoarele variante:

  • preţul trbuie să fie plătit până la momentul stabilit prin contract;
  • în lipsa unei asemenea determinări preţul va fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneităţii plăţii preţului şi predării mărfurilor sau documentelor;
  • în cazul stipulării în contract a obligaţiei plăţii ca o condiţie de livrare a mărfurilor, se înţelege că plata se va face anterior predării mărfurilor sau documentelor.

Oricum cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata preţului fără ca înainte să fi avut posibilitatea să examineze şi să agreeze sau să respingă mărfurile, în funcţie de modul când s-a convenit cu privire la această posibilitate.

1.    Obligaţia cumpărătorului de a prelua marfa predată include, priveşte două aspecte. Astfel, în primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească în timp rezonabil,  anterior  preluării  efective   a   mărfurilor,   orice   act   sau   formalitate

necesară – uzuale care privesc prin contract care să-i permită vânzătorului să efectueze    predarea    mărfurilor  respective  (licenţe  de  import,   acte  de  control

sanitar-veterinar, declarare vamală, controlul calitativ sau cantitativ convenit).

În al doilea rând, această obligaţie a cumpărătorului priveşte preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor.

În numeroase cazuri vânzarea mărfurilor implică şi transportul acestora. În asemenea cazuri contractul trebuie să prevadă cu claritate una din următoarele două variante:[3]

1. vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat precum port maritim, staţie feroviară, etc., caz în care cumpărătorul a preluat şi riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc.

2. vânzătorul  nu este obligat  prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării acestora de către vânzător la primul transportator.

În cazurile în care vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător după următoarele două împrejurări convenite de către cocontractanţi:

1. dacă cumpărătorul are obligaţia contractuală să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor;

2. în oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător:

  • în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment care coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător;
  • dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care mărfurile i-au fost puse la dispoziţie în mod formal şi efectiv de către vânzător, se înţelege că prin nepreluarea mărfurilor, cumpărătorul se află în poziţia de a răspunde juridic (cu toate consecinţele în patrimoniul său) pentru naîndeplinirea obligaţiei contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.

[1] ORUNA ŞTEFAN, Dreptul comerţului internaţional, note de curs, Universitatea Andrei Şaguna, pag. 125 -128.

[2] TUDOR R. POPESCU şi ION FLONDER, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pag. 170.

[3] ORUNA ŞTEFAN, op. cit., pag. 130 – 132.