Top

Acţiune în constatarea calităţii de cetăţean român. Indmisibililate.

Prin cererea adresată instanţei la data de 09.09.2009 reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti să emită un act administrativ de autoritate publică individual prin care să-i recunoască calitatea de cetăţean de jure al României şi obligarea pârâtului Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, să-l înregistreze în evidenţele sale de specialitate prev. de O.G. 97/2005, drept cetăţean român.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în esenţă, că părinţii săi au fost cetăţeni români, astfel încât el a dobândit cetăţenia română potrivit principiului „jus sangvini” consacrat de Legea nr. 21/1991 care stipulează în art. 5 lit. „b” că este cetăţean român cel care a avut cel puţin părinte cetăţean român, disp. art. 5 alin. 2 din Constituţie stipulând că cetăţenia română nu poate fi retrasă.
A mai arătat reclamantul că prin Legea nr. 171/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 147/2008 pentru modificarea şi completarea legii cetăţeniei române Legii nr. 21/1991 s-a impus soluţionarea cu celeritate de către Comisia pentru acordarea cetăţeniei române din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a cererilor depuse de către acei cetăţeni care de jure, prin naştere, nu şi-au pierdut niciodată cetăţenia română iar autorii lor nu au renunţat expres la aceasta.
În consecinţă reclamantul a susţinut că, întrucât cetăţenia română se acordă persoanelor care au pierdut-o precum şi descendenţilor până la gradul III inclusiv aceştia au la dispoziţie atât procedura administrativă cât şi cea judecătorească, în vederea obţinerii recunoaşterii dreptului lor, de cetăţeni de drept ai României, termenul de rezolvare al unor asemenea cereri fiind unul guvernat de principiul celerităţii, respectiv de maxim cinci luni.
Prin întâmpinarea depusă în dosar pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă prev. de Legea 554/2004 precum şi de faptul că instanţele judecătoreşti nu sunt abilitate să constate calitatea de cetăţean român al unei persoane, fiind incidente astfel disp. art. 159 Cod pr. civilă.
Pârâtul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor a invocat atât excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cauzei, întrucât pentru recunoaşterea calităţii de cetăţean român persoana în cauză trebuie să urmeze procedura prev. de art. 13-19 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, în faţa unei autorităţi administrative, respectiv în faţa Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi este lipsită de caracter jurisdicţional.
În subsidiar, a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, dat fiind că, în conformitate cu prev. O.G. nr. 84/2001 aprobată cu modificări prin Legea nr. 372/2002 exercită doar atribuţiile ce îi sunt date în competenţă prin lege, cu privire la organizarea şi coordonarea autorităţii de evidenţă a persoanelor, neavând nici o atribuţie în legătură cu recunoaşterea cetăţeniei române.
Analizând mai întâi excepţia de necompetenţă generală a instanţei, în conformitate cu art. 137 Cod procedură civilă, Curtea a găsit-o întemeiată.
Astfel, potrivit disp. art. 13/19 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se acordă prin ordinul ministrului justiţiei, în baza şi în conformitate cu concluziile raportului întocmit potrivit art. 16 şi 17 din Legea 21/1991 de Comisia pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti. Ordinul Ministrului Justiţiei de acordare sau de respingere a cererii poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ.
Din aceste prevederi legale rezultă că procedura de soluţionare a cererii de acordare a cetăţeniei române se desfăşoară în faţa unor autorităţi administrative şi este lipsită de caracter jurisdicţional.
În consecinţă, unei persoane care se pretinde cetăţean român dar nu dispune de mijloacele de probă pentru dovedirea acestei calităţi, respectiv nu deţine o carte de identitate, sau un paşaport eliberat de autorităţile române ori un certificat de cetăţenie română eliberat în condiţiile art. 19 alin. 4 din Legea nr. 21/1991 nu i se poate recunoaşte această calitate pe calea unei acţiuni în constatare.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că excepţia de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti prev. de art. 159 pct. 1 Cod procedură civilă este întemeiată şi că învestirea instanţei cu soluţionarea unei cereri pentru a cărei soluţionare s-a stabilit prin lege competenţa în favoarea unei autorităţi administrative fără activitate jurisdicţională constituie un fine de neprimire al acţiunii astfel încât a respins-o ca inadmisibilă.
În consecinţă, celelalte excepţii invocate în cauză nu au mai fost analizate.

Etichete: