Top

Daune morale şi reparatorii

Sentinţa civilă nr. 970/15.04.2010

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2008, pe rolul Curţii de Apel Bacău, reclamanţii I.D.I. şi I.D.M. au chemat în judecată pe pârâţii V.E. şi D.V., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi aceştia să le plătească fiecăruia suma de 40.000 de lei ( RON ).

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sumele solicitate materializează daune morale şi reparatorii, pentru nerespectarea art. 109 din Legea nr. 18/1991 şi art. 16 din Legea nr. 247/2005.

Au mai menţionat reclamanţii, în esenţă, că pârâţii au aplicat preferenţial dispoziţiile Legii nr. 18/1991, astfel încât, unor persoane li s-a stabilit nelegal dreptul de proprietate, prin lezarea drepturilor lor de proprietate privată asupra unor suprafeţe de teren moştenite.

Prin sentinţa nr. 72/2008, Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Târgu Neamţ având în vedere că, în cauză, nu a fost chemată în judecată vreo autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004 şi pentru că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de către reclamanţii I.D.I. şi I.D.M..

Prin Decizia nr. xxx din xx.xx.2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de I.D.I. şi I.D.M. împotriva sentinţei nr.yy din 23 iunie 2008 a Curţii de Apel Bacău – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a declinat, în favoarea Judecătoriei Târgu Neamţ, competenţa de soluţionare a cauzei – având ca obiect obligarea pârâţilor V.E. – preşedintele Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr.18/1991 de pe lângă Consiliul local al comunei B., judeţul Neamţ şi D.V., secretar al Consiliul local al comunei B. la plata de daune pentru nerespectarea dispoziţiilor art.109 din Legea nr.18/1991 şi art.16 din Titlul IV al Legii nr.247/2005 – cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.554/2004, în condiţiile în care reclamanţii nu au chemat în judecată nici o autoritate publică de la nivel central.

Înalta Curte a constatat că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că cererea de obligare a intimaţilor-pârâţi la plata de daune se soluţionează potrivit dreptului comun, astfel încât în mod corect, în cauză, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei, care potrivit art. l pct. l Cod procedură civilă, are plenitudine de jurisdicţie, judecând în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

Împotriva deciziei nr. xx/xx.xx 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a formulat cerere de revizuire de către recurenţii I.D.I. şi I.D.M. fără a indica motive de revizuire a deciziei atacate.

Cererea de revizuire formulată a fost respinsă.

Prin cererea înregistrată în dosarul nr. 1285/1/2009, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii au precizat că daunele însumează sumele de 40.000 de lei ( RON ) – pentru I.D.I, şi 50.000 de lei ( RON ), pentru I.D.M. ( fila 111 ).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tg. Neamţ la data de 11.02.2009, însă, urmare a adresei nr. 1285/1/2009, din data de 13.02.2009, a Curţii Supreme, dosarul a fost înaintat acestei instanţe, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamanţi, împotriva sentinţei nr. 72/23.06.2008 a Curţii de Apel Bacău – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal. În timpul judecării acestui recurs, a fost constituită urma dosarului nr. 354/32/2008, pe rolul Judecătoriei Tg. Neamţ, la care s-a ataşat întâmpinarea pârâţilor, formulată la data de 06.03.2009.

Prin întâmpinare, aceştia au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, dat fiind faptul că nu au încălcat nici un drept al reclamanţilor, relativ la dreptul de proprietate privată al acestora ( filele 9-11 ).

În drept, nu au fost indicate dispoziţii legale.

În dovedire, pârâţii au ataşat înscrisuri, întâmpinării.

La data de 03.07.2009, dosarul a fost retransmis Judecătoriei Tg. Neamţ, ca o consecinţă a respingerii recursului sus menţionat, fiind înregistrat sub nr. 354./32/2008.

Reclamanţii au formulat, în continuare mai multe cereri, denumite în mod diversificat, prin care şi-au exprimat nemulţumirea faţă de presupusul abuz al pârâţilor, evidenţiind mai multe scenarii conspirative la adresa lor.

În drept, aceştia au indicat dispoziţiile CEDO, ale Legii nr. 221/2009 şi Decretului – Lege nr. 118/1990 ( filele 170-172 ).

La data de 21.10.2009, aceştia au depus chitanţa nr. xxxxxxxxxxx, care atestă achitarea taxei judiciare de timbru, stabilită prin rezoluţie, în cuantum de 526 lei .

În raport de cuantumul daunelor solicitate de reclamanţi, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, având în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 303/2004, procedând la interpelarea reclamanţilor în sensul precizării sumei pe care în mod real au solicitat-o.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.01.2010, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia nelegalei compuneri a completului, faţă de împrejurarea conform căreia reclamantul I.D.M., prezent în şedinţă, a precizat faptul că daunele materializează cuantumul de 5000 lei – pentru I.D.I., respectiv cuantumul de 4000 lei – pentru sine însuşi ( fila 127 ).

Prin Încheierea nr. 45 din Camera de Consiliu, din data de 17.02.2010, instanţa a admis cererea de asistenţă judiciară gratuită, formulată de reclamantul I.D.M., dispunând scutirea acestuia de plata taxei judiciare de timbru, în cuantum de 323,26 lei şi a timbrului judiciar, de 1,3 lei şi avansarea acestor sume din fondurile statului, precum şi restituirea sumelor, achitate anterior. Prin aceeaşi încheiere, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de asistenţă judiciară gratuită, formulată de reclamantul I.D.I. ( filele 210-211 ).

Împotriva încheierii menţionate, reclamantul I.D.M. a formulat cerere de reexaminare, iar prin încheierea nr. 71/16.03.2010, Completul C1 a respins-o ca fiind formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă ( fila 245 ).

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.02.2010, din dosarul nr. xxx/32/200x, instanţa a admis excepţia litispendenţei, invocate din oficiu, dispunând ataşarea acestui dosar, la dosarul nr. 354./32/2008 ( fila 288 din dosarul nr. xxx/32/200x ).

La data de 17.02.2010, pârâţii au depus un set de înscrisuri, prin care, după precizarea lor, au înţeles să-şi dovedească nevinovăţia în ceea ce priveşte tergiversarea eliberării titlurilor de proprietate, pentru terenurile cu vegetaţie forestieră.

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri, considerând-o pertinentă, concludentă şi utilă. Faţă de cerea reclamanţilor de audiere în calitate de martor a fostului primar al com. B., O.G., instanţa a apreciat-o, în mod implicit, ca nefiind utilă, în raport de obiectul şi motivele învederate de reclamanţi în acţiune, considerând că administrarea probei cu înscrisuri este suficientă, în raport de împrejurările cauzei.

Analizând materialul probator administrat, precum şi susţinerile părţilor, instanţa va respinge acţiunea precizată, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. În raport de atari prevederi legale, care consacră principiul potrivit căruia, în procesele civile, sarcina probei, aparţine, în principiu, reclamantului, faţă de înscrisurile aflate la dosar, instanţa apreciază că I.D.I. şi I.D.M. nu au făcut dovada obligaţiei pârâţilor de a achita sumele solicitate şi deci, existenţa unor vătămări morale provocate de aceştia.

Astfel, se reţine faptul că cei doi reclamanţi, împreună cu numita B.E. sunt moştenitorii defunctului I.N.D..

După cum reiese din procesul-verbal de punere în executare nr. 421/06.11.2006, s-a pus în executare, de către executorul judecătoresc Dron Gheorghe, sentinţa civilă nr. 13.477/30.09.1994 a Judecătoriei Bacău, având ca obiect partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului I.N.D., între reclamanţi şi B.E. ( fila 12 din dosarul nr. 354/32/2008 ).

Conform Titlului nr. 17/1057 din data de 20.02.1996 li s-a recunoscut acestora trei dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 1 ha de teren cu vegetaţie forestieră ( filele 13-15 din dosarul nr. xxx/32/2008 ). După cum rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 883/AC/12.11.2002 a Tribunalului Neamţ, irevocabilă prin decizia civilă nr. 240/AC/2002 a Curţii de Apel Bacău, s-a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 1923/21.11.2001 a Judecătoriei Tg. Neamţ, dispunându-se anularea în parte a titlului de proprietate nr. 17/1057 din data de 20.02.1996 ( filele 40-49 din dosarul nr. 354/32/2008 ). În consecinţă, s-a eliberat un nou titlul de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă, însă pe un alt amplasament, precum şi Titlul de proprietate nr. 17/1272/21.10.2002 ( filele 13-15 din dosarul nr. 354/32/2008 ).

Faţă de atari împrejurări, prin procesul-verbal nr. 4800/20.12.2006 ( fila 50 din dosarul nr. 354/32/2008 ), I.D.I., I.D.M. şi B.G., în calitate de moştenitor al defunctei B.E., au fost puşi în posesie pentru suprafaţa de teren de 1 ha teren forestier, în virtutea deciziilor sus menţionate.

În raport de actele dosarului, instanţa mai reţine faptul că, respectându-se dispoziţiile deciziei nr. 1656/RC/03.10.1996 a Tribunalului Neamţ, prin care s-a admis recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 773/1995 a Judecătoriei Tg. Neamţ ( filele 18-19 din dosarul nr. 354/32/2008 ), s-a reconstituit, în favoarea reclamantului I.D.M., dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 2 ha şi 1700 mp teren, amplasat pe teritoriul satului B., com. B. , jud. Neamţ, aspect probat prin Titlul de proprietate nr. 17/498/26.02.2001.

Relativ la această suprafaţă, după cum au învederat şi pârâţii, reclamantul I.D.I., nu este în măsură să emită nicio pretenţie, acesta nedeţinând vreun drept asupra terenului de 2,17 ha, reconstituit în favoarea fratelui său, cel de-al doilea reclamant, cu atât mai mult cu cât, prin declaraţia autentificată sub nr. 2051/14.06.1999 la BNP S – Bacău, a precizat că nu are nicio pretenţie asupra acestei parcele ( fila 20 din dosarul nr. 354/32/2008 ).

Din punct de vedere juridic, o atare declaraţie echivalează cu o reală renunţare la dreptul subiectiv pretins, în sensul prevederilor art. 247 CPC, deci un veritabil act de dispoziţie, apreciabil ca fiind valabil, din moment ce I.D.I. avea capacitate deplină de exerciţiu, la data autentificării actului ce materializează manifestarea sa voinţă. Prin urmare, pretenţiile sale derivate din eventualul abuz al pârâţilor cu privire la punerea în posesie cu terenul menţionat – de 2,17 ha – nu se justifică.

Se mai reţine că, din moment ce hotărârile prin care i s-a recunoscut reclamantului I.D.M., dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 2,17 ha, pe raza com. B. – Drăgăneşti, nu s-a indicat efectiv, un anume amplasament, reclamantul a fost invitat la sediul Primăriei acestei comune, comunicându-i-se că nu i se poate atribui întreaga suprafaţă în acelaşi loc unde a dorit – respectiv în faţa şcolii – întrucât pe acel teren se află construcţii. Aşa fiind, reclamantul I.D.M. a fost de acord, prin declaraţia semnată la data de 30.01.2001, că este de acord să primească suprafaţa menţionată astfel:

– 1,35 ha în punctul „În faţa şcolii”;

– diferenţa până la 2,17 ha – în punctul „Frasin”, unde era teren disponibil.

În raport de aceste circumstanţe, instanţa reţine că, faţă de motivele invocate într-un mod casiinextricabil, reclamanţii au înţeles să iniţieze un demers justiţiar care să materializeze o acţiune în pretenţii izvorând din răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.

În drept, faţă de această situaţie, trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în conformitate cu prevederile art. 999 din acelaşi act normativ „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Din interpretarea prevederilor legale evocate, se deduc condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv:

a) existenţa unui prejudiciu;

b) existenţa unei fapte ilicite;

c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

d) existenţa vinovăţiei celor care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care au acţionat.

Aşa fiind, prin raportare la probatoriul administrat, instanţa apreciază că nu sunt întrunite condiţiile sus menţionate, după cum urmează:

Astfel cum reiese din situaţia de fapt reţinută în mod sintetic de instanţă, datorită întinderii apreciabile a argumentelor părţilor şi înscrisurilor ataşate, se apreciază că reclamanţii nu au dovedit existenţa vreunei fapte ilicite a părţilor adverse, şi nici existenţa unui prejudiciu. Este adevărat că, în situaţia solicitării daunelor morale, cuantumul acestora nu trebuie dovedit, ci este lăsat la aprecierea instanţei, cu respectarea unui raport de proporţionalitate între dreptul încălcat, fapta ilicită şi prejudiciul moral efectiv suferit. Într-o asemenea situaţie, revine instanţei de judecată sarcina de a cuantifica pecuniar disconfortul psihic suferit, ca urmare a faptei ilicite.

Nu se poate conchide, faţă de probatoriul administrat, respectiv înscrisuri, singurele probe, de altfel, concludente în speţa analizată ( motiv pentru care s-a apreciat, în mod implicit, neutilă audierea martorului propus de reclamanţi – O.G. – fostul primar al com. B. ), că pârâţii ar fi săvârşit – în mod activ sau omisiv – vreo faptă de natură a fi calificată potrivit cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

Nu s-a dovedit nici un moment că pârâţii ar fi încălcat, prin vreo faptă a lor, drepturile reclamanţilor derivate din dreptul de proprietate privată asupra terenurilor evocate în cele ce preced. Eventualele întârzieri de punere în posesie asupra unor suprafeţe de teren pentru care reclamanţii aveau titluri valabile, conform diferenţierilor evidenţiate anterior, nu le poate fi imputabilă părţilor adverse. Sub acest aspect, instanţa aminteşte că, în mecanismul retrocedărilor, reconstituirilor şi punerii în posesie asupra terenurilor, sunt angrenate, după momentul încheierii rolului instanţelor de judecată, diverse instituţii ale statului, nu numai Comisiile locale de fond funciar. Prin urmare, punerea în posesie a proprietarilor implică, în vederea respectării unei proceduri exhaustive, aportul mai multor entităţi instituţionale a căror birocraţie poate îngreuna funcţionarea unui atare mecanism.

Or, astfel fiind, conform înscrisurilor depuse la dosar, nu are a fi reţinută vreo culpă a pârâtului V.E. – acţionat în judecată chiar în calitate de Preşedinte al Comisiei pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată al com. B. – în ceea ce priveşte presupusele vătămări suferite de reclamanţi.

În concluzie, în raport de aspectele evidenţiate în cele ce preced, precum şi faţă de celelalte motive învederate de reclamanţi în cererea introductivă şi celelalte cereri, depuse pe parcursul derulării procedurii, şi care materializează propriile frustrări şi nemulţumiri ale acestora faţă de instituţiile statului, acţiunea precizată urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Vor fi îndepărtate din ansamblul probator, restul înscrisurilor aflate la dosar, ca nefiind pertinente în raport de obiectul acţiunii.

Soluţia este una legală, dată fiind şi linia de raţionament a curţii europene de contencios al drepturilor omului, de la Strasbourg, conform căreia aprecierea probelor făcută de judecătorul naţional nu ar putea fi cenzurată în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, decât în cazul în care acesta a dedus din faptele prezentate concluzii în mod evident injuste şi arbitrarii ( cauza Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei – 6 decembrie 1988 ).

Desigur că, potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului, văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. 1 CPC, se va respinge şi capătul de cerere relativ la cheltuielile de judecată, ca fiind nefondat.

Etichete: