Top

CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. NEINCIDENŢA ÎN CAUZĂ A PREVEDERILOR ART. 318 TEZA I-A, ART. 318 TEZA A II-A ŞI ART. 317 ALIN. 1, PCT. 2 DIN CODUL DE PORCEDURĂ CIVILĂ

Prin petiţia adresată acestei instanţe şi înregistrată la data de 6.11.2006, I.A. a formulat contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 917 din 8.12.2005 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, contestaţie întemeiată pe prevederile art. 318 teza I-a , 318 teza II-a şi 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestei căi extraordinare de atac, contestatoarea a susţinut că, prin acţiunea adresată Tribunalului Suceava a formulat patru capete de cerere:

1. nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 6 din 19.06.2003 emisă de pârâta S.C. „B.” SRL, cu sediul în comuna Dorna Arini, judeţul Suceava, privind încetarea de drept a contractului de muncă la data de 19.06.2003, fără preaviz, în baza art. 56 lit. c din Codul muncii pentru motivul nereal al dizolvării:

2. reintegrarea în funcţia avută, de lucrător gestionar;

3. plata drepturilor salariale, în baza contractului de muncă, până la reintegrare;

4. plata drepturilor de asigurări sociale, garantate de la bugetul de stat.

A mai arătat că instanţa de fond, la cererea pârâtului angajator, a schimbat obiectul cererii de nulitate absolută a actului juridic de „încetare de drept” a contractului de muncă în contestaţie la desfacerea contractului de muncă prin concediere şi, la primul termen de judecată a respins cererea ca fiind tardiv formulată, cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 283 din Codul muncii, fără a se pronunţa asupra celorlalte trei cereri; că, în speţă, singura care putea fi formulată era cea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic – pentru inexistenţa stării de încetare de drept a contractului de muncă arătată în actul juridic atacat, nulitate ce nu poate fi acoperită în nici un mod, acţiunea fiind imprescriptibilă.

Contestatoarea a învederat faptul că este inadmisibilă contestaţia împotriva unei stări de fapt („dizolvare”) şi a temeiului de drept (art. 56 lit. c din Codul muncii – precizate în dispoziţia nr. 6/2003 cu rea-credinţă, dar cu bună ştiinţă de către angajator în justificarea desfacerii contractului de muncă – ca efect al actului juridic lovit de nulitate absolută – şi nu ca efect al unui conflict de muncă.

Referitor la decizia nr. 917 din 8.12.2005 a Curţii de Apel Suceava, împotriva căruia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a respins recursul, dezlegarea dată fiind rezultatul unei greşeli materiale.

În argumentarea acestei susţineri, contestatoarea a arătat că problema anulării actului juridic atacat trebuie examinată sub două aspecte:

– acela al nulităţii conform dreptului comun şi

– al nulităţii prevăzută de art. 76 din Codul muncii.

Astfel – susţine contestatoarea – nulitatea este sancţiunea care intervine împotriva actelor încheiate prin încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, cauza de nulitate trebuind să fie contemporană momentului încheierii actului. Or, în speţă, în momentul emiterii actului juridic atacat (dispoziţia nr. 6/19.06.2003) angajatorul – persoană juridică nu s-a aflat în dizolvare şi nu şi-a încetat existenţa nici la 19.06.2003 şi nici până la această dată. Interesul legitim al contestatoarei de a invoca nulitatea este justificat de faptul că prin acest act juridic nul i-au fost încălcate drepturi recunoscute de lege – C.A.S.

La momentul emiterii actului juridic atacat contractul ei de muncă era suspendat de drept, ea aflându-se în concediu pentru incapacitate temporară de muncă conform art. 50 lit. b din Codul muncii. Ulterior, contractul de muncă a fost suspendat conform art. 50 lit. a din Codul muncii, contestatoarea aflându-se în concediu de maternitate şi apoi, conform art. 51 lit. a din Codul muncii, pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, până la data de 27.10.2005.

A mai susţinut că, în speţă, nu are nici o relevanţă faptul că pârâtul angajator şi-a suspendat temporar activitatea, iar odată cu suspendarea activităţii a închis unele puncte de lucru. Drepturile de asigurări sociale erau născute, asigurate şi garantate de la bugetul de stat – punându-se doar problema care dintre cele două pârâte avea obligaţia să i le plătească pe toată durata existenţei cazurilor de suspendare a contractului ei de muncă, dreptul ei de a solicita plata acestor drepturi fiind de 3 ani de la naşterea lor.

Susţine contestatoarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra cererii privind plata acestor drepturi de asigurări sociale şi nu s-a pronunţat nici asupra excepţiei invocate de Casa Judeţeană de Pensii Suceava, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că S.C. „B.” SRL nu se află în situaţia prevăzută de art. 129 din legea nr. 19/2000 şi drepturilor prevăzute de art. 98 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 trebuiesc achitate prin intermediul angajatorului.

Referitor la prevederile art. 56 lit. c din Codul muncii, contestatoarea a susţinut că s-a făcut dovada cu acte că pârâta S.C. „B.” SRL nu şi-a încetat existenţa la 19.06.2003, ci şi-a suspendat activitatea până la 19.06.2006, activitate pe care a reînceput-o însă în luna februarie 2005; că la data introducerii acţiunii (6.06.2005), contractul ei de muncă era încă suspendat, astfel că perioada în care activitatea pârâtului angajator a fost suspendată se suprapune cu perioada în care a fost suspendat şi contractul ei de muncă, condiţii în care drepturile CAS trebuiau să-i fie achitate prin intermediul angajatorului până la data epuizării perioadei de suspendare a contractului de muncă.

Contestatoarea mai arată că instanţa de recurs a reţinut în mod eronat că obiectul acţiunii ei ar fi contestaţie împotriva unei măsuri unilaterale de concediere, în realitate cererea ei având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului juridic, în motivarea deciziei reţinând că „….. în mod legal a fost respinsă contestaţia pentru constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 6 ….”.

Astfel – susţine contestatoarea – dezlegarea dată de instanţa de recurs motivului de recurs privind schimbarea obiectului primului capăt de cerere de către tribunal (din nulitate absolută act juridic în contestaţie la desfacerea contractului de muncă) este rezultatul unei greşeli materiale. Această greşeală materială se datorează şi pârâtului angajator care a întocmit actul juridic de încetare de drept a contractului de muncă pe un formular tipizat privind desfacerea contractului de muncă prin concediere.

A mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat nici asupra cererii de reintegrare, iar instanţa de recurs a reţinut că cererea privind plata drepturilor salariale până la reintegrare ar fi fost respinsă, ca tardiv formulată, de instanţa de fond, când în realitate tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, astfel că şi dezlegarea dată acestui motiv de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

Privitor la decizia nr. 917 din 8.12.2005 a Curţii de Apel Suceava împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, contestatoarea susţine că instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze motivul de casare referitor la faptul că tribunalul nu s-a pronunţat asupra unor cereri, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În acest sens, tribunalul nu s-a pronunţat nici asupra capătului de cerere privind reintegrarea, nu s-a pronunţat nici asupra cererii privind plata drepturilor salariale până la reintegrare şi nu s-a pronunţat nici asupra cererii privind plata drepturilor de asigurări sociale.

Sub un al treilea aspect, contestatoarea critică decizia contestată pentru că hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

În acest sens contestatoarea susţine că judecătorii recursului au judecat pe fond două capete de cerere, ambele de competenţa tribunalului, care nu s-a pronunţat asupra lor, reţinând în motivarea deciziei de respingere a recursului ca fiind tardiv formulată cererea privind plata drepturilor salariale şi nejustificată privind plata drepturilor de asigurări sociale.

Examinând contestaţia în anulare de faţă, curtea o constată neîntemeiată.

Astfel, privitor la motivul de contestaţia în anulare prevăzut de art. 318 teza I-a din Codul de procedură civilă, referitor la faptul că instanţa de recurs a respins recursul, dezlegarea dată fiind rezultatul unei greşeli materiale, din examinarea actelor dosarului nr. 2365/C/2005 al Tribunalului Suceava şi a considerentelor deciziei nr. 917 din 8.12.2005 a Curţii de Apel Suceava, curtea constată că în cauză nu sunt incidente prevederile legale sus-menţionate.

Astfel, ipoteza avută în vedere de prevederile art. 318 teza I-a din Codul de procedură civilă, are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.

Privitor la cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe prevederile art. 318 teza II-a din Codul de procedură civilă, curtea constată că nici aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză deoarece, prin decizia contestată, instanţa de recurs a cercetat toate motivele de recurs cu care a fost investită.

Nici cel de-al treilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe prevederile art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, nu este incident în cauză, aspectul încălcării dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă neconstituind un motiv de recurs în cauza dedusă judecăţii. Prin urmare, dacă în cadrul recursului nu s-au invocat dispoziţii de ordine publică privitoare la competenţă, nu se poate promova, pentru acelaşi motiv, calea extraordinară a contestaţiei în anulare.

Faţă de cele de mai sus, curtea va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată în cauză.

(Decizia nr.948/5.12.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale)

Etichete: