Top

Legea nr. 10/2001. Cerere de reparare a prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă prin compensarea cu o altă parcelă de teren echivalentă. Sarcina probei existenţei unor astfel de bunuri la dispoziţia pârâtului.

În condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada existenţei la dispoziţia pârâtului a unor bunuri şi/sau servicii care să poată fi acordate/prestate în compensare regulile de procedură neimpunând dovedirea unui fapt negativ, respectiv a inexistenţei bunurilor si/sau serviciilor la dispoziţia pârâtului, după cum eronat a susţinut reclamanta, soluţia desfiinţării dispoziţiei şi obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii constând în compensarea cu o altă suprafaţă, echivalentă celei expropriate, apare ca fiind nelegală.

Curtea de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 138/3 dec. 2008

Prin sentinţa civilă nr. 1672/21.10.2008, Tribunalul Suceava –Secţia civilă, a admis plângerea, modificând dispoziţia atacată, în sensul obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii constând în compensare cu o suprafaţă de 18 ari teren, echivalentă suprafeţei expropriate din str. Eroilor, municipiul Suceava.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din economia legii nr. 10/2001, rezultă că doar în condiţiile în care persoana îndreptăţită nu îşi dă acordul la oferta unităţii investite cu soluţionarea notificării cu privire la oferta de compensare în echivalent, aceasta poate propune acordarea de despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale şi că Primăria nu a făcut dovada împrejurării că nu există la dispoziţia sa bunuri care pot fi atribuite persoanelor îndreptăţite, în compensare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a arătat că există o imposibilitate obiectivă de restituire în echivalent, prin acordarea unei alte suprafeţe de teren în compensare, unitatea neavând la dispoziţie bunuri şi nici posibilitatea de a presta servicii în compensare.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente :

Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost actualizată şi republicată, reglementează în termeni imperativi, de strictă interpretare şi aplicare, împrejurarea în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, impunând stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, care pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum rezultă, fără echivoc, din alin.2 al art. 1 din actul normativ citat.

Aşadar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii, este condiţionată în mod obligatoriu de acordul persoanei îndreptăţite la restituire, însă şi de existenţa unor bunuri sau servicii disponibile, care pot fi acordate în compensare potrivit prevederilor alin. 5 al aceluiaşi articol, conform cărora „ primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile are pot fi acordate în compensare”; cu alte cuvinte, cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, nefiind suficient exclusiv acordul persoanei îndreptăţite.

În speţă, este necontestată calitatea reclamantei P.V. de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor legale în materie, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 18 ari teren situată pe raza Municipiului Suceava şi preluată abuziv de stat, aspect constatat, de altfel, cu autoritate de lucru judecat, prin S.C. 900/8.11.2005 a Tribunalului Suceava – Secţia civilă, rămasă irevocabilă( filele 5-6 dosar apel).

În baza acestei hotărâri, pârâtul Municipiul Suceava – prin primar a procedat la emiterea dispoziţiei atacate, nr. 1667/23.05.2008, prin care propune acordarea în favoarea reclamantei, de despăgubiri stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor motivat de faptul că unitatea deţinătoare nu dispune de bunuri şi nici nu poate presta servicii în compensare( fila 4 dosar fond).

În condiţiile în care, pârâtul-apelant şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de alin.5 al. art. 1 din Legea 10/2001 privind afişarea lunară a tabelului cu bunurile şi/sau serviciile disponibile a fi acordate/prestate în compensare, potrivit proceselor – verbale existente la filele 15-16 dosar fond şi fila 10 dosar apel, în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea, cu consecinţa desfiinţării dispoziţiei, invocând acordul persoanei îndreptăţite, condiţiile cerute imperativ de lege pentru operarea compensării nefiind îndeplinite cumulativ.

Este cunoscut că, procesul civil este guvernat de principiul ACTORI INCUMBIT PROBATIO, prevăzut de art. 1169 Cod civil, potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”.

Ori, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada existenţei la dispoziţia pârâtului a unor bunuri şi/sau servicii care să poată fi acordate/prestate în compensare regulile de procedură neimpunând dovedirea unui fapt negativ, respectiv a inexistenţei bunurilor si/sau serviciilor la dispoziţia pârâtului, după cum eronat a susţinut reclamanta, soluţia desfiinţării dispoziţiei şi obligării pârâtului să ofere reclamantei măsuri reparatorii constând în compensarea cu o altă suprafaţă, echivalentă celei expropriate, apare ca fiind nelegală, impunându-se schimbarea acesteia prin admiterea apelului.

În acelaşi context trebuie precizat că, eventualele îndoieli ale reclamantei cu privire la veridicitatea conţinutului proceselor-verbale de afişare, nu au relevanţă în acest cadru procesual în condiţiile în care, acestea constituie înscrisuri oficiale ce emană de la o autoritate publică locală şi care fac dovada asupra consemnărilor stabilite în cuprinsul lor până la înscrierea în fals.

Etichete: