Top

Plângere la Legea nr. 18/1991. Dovada continuităţii posesiei terenurilor ce au fost preluate abuziv, în lipsa identificării tuturor înscrisurilor vechi ce atestă proprietatea, poate fi completată cu pretenţii referitoare la întinderea proprietăţilor, derivate din inscrisuri cu putere de a naste probabilitatea.

Secţia civilă. Decizia civilă 205/RC din 02.03.2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1344 pronunţată la data de 4.05.2009 de Judecătoria Roman a fost admisă plângerea formulată de petenţii B. E. şi B.M.împotriva hotărârii nr. 7249/17.10.2008 emisă de Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor precum şi împotriva hotărârii nr. 142/2008 a Comisiei municipale Roman de fond funciar, şi în consecinţă:

Au fost anulate cele două hotărâri indicate mai sus, iar în favoarea petenţilor, în calitate de moştenitori ai defuncţilor B. M. G. şi B. G., a fost reconstituit dreptul de proprietate cu privire la suprafaţa de 14,19 ha. teren situat în mun. Roman, din care 9,69 ha teren arabil şi 4,50 păşune.

Pentru a hotărî acestea, prima instanţă a reţinut din actele şi lucrările dosarului, că petenţii sunt fiii defuncţilor B. M. G. şi B.G.. În baza legilor fondului funciar au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparţinut autorilor lor. Conform procesului verbal de moştenire din luna iulie 1951 , masa succesorală după defunctul B.M. G.cuprindea terenuri situate pe teritoriul mun. Roman , respectiv 6 ha pe raza oraşului şi 5 ha în cartierul Nicolae Bălcescu, diferenţa până la 14,35 ha reprezentând teren nedeclarat şi o mică parte situat pe raza comunei Tămăşeni, jud. Neamţ.

În baza HCM 308/1953, a fost preluată de stat de la defuncta B.G. suprafaţa totală de 14,35 ha situată pe raza mun. Roman. Din acest teren 9,85 ha era arabil şi 4,50 ha păşune.

Defuncta B. G., cunoscută şi ca Z., a deţinut şi alte terenuri situate pe teritoriul mun. Roman şi a comunelor limitrofe. Aceste terenuri sunt înscrise în adeverinţa de rol nr. 3066/1.06.1991 şi sunt distincte de suprafaţa de 14,35 ha cu privire la care s-a emis hotărârea contestată, fiind amplasate la punctele „La Bolohan”, „Calea Ferată” şi „La Luţca”. Pentru aceste suprafeţe de teren, prin aplicarea unui procent de diminuare, petenţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa totală de 5,23 ha, eliberându-li-se titluri de proprietate. Terenurile din cele două titluri de proprietate au fost înscrise la rolul agricol al defunctei B. G. din perioada 1959-1963, fiind preluate de stat în baza Decretului nr. 115/1959, potrivit menţiunilor de la subsolul extrasului de rol agricol.

Pentru terenurile provenite de la defunctul B. M. G., Comisia municipală de fond funciar Roman, prin hotărârea nr. 48/16.11.2001, a stabilit includerea în anexa 39 pentru a primi despăgubiri conform art. 17 din Legea nr. 1/2000. Această hotărâre cuprinde, de fapt, o recunoaştere a dreptului de proprietate al petenţilor asupra terenurilor preluate de stat în baza HCM 308/1953, terenuri distincte faţă de cele incluse la rolul agricol din perioada 1959 – 1963.

Ulterior, prin hotărârea nr. 90/08.06.2007, petenţilor li s-a restituit în cotă echivalentă suprafaţa de 0,71 ha teren arabil intravilan în solele A 133 şi Aerodrom, pe teren liber, la dispoziţia Comisiei, potrivit art. 16 alin. 1 din lege, cu motivarea că pe vechiul amplasament sunt deja emise titluri de proprietate.

Petenţii au formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri, dar Comisia municipală a respins cererea cu motivarea că terenurile înregistrate în evidenţa agricolă din perioada 1959 – 1963 ar fi aceleaşi cu cele predate la stat conform HCM 308/1953 şi Decretul nr. 115/1959. Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus revocarea hotărârii Comisiei municipale Roman nr. 90/08.06.2007, înrăutăţindu-li-se situaţia în propria contestaţie.

Cu înscrisurile depuse şi prin declaraţiile celor doi martori, petenţii au făcut dovada faptului că defunctul lor tată a avut teren în mun. Roman, pe str. Viitorului, dobândit anterior anului 1945. Comisia municipală Roman pentru aplicarea legilor fondului funciar a susţinut că nu există continuitate în ceea ce priveşte dovedirea unui drept de proprietate pentru terenurile indicate în actele de vânzare cumpărare anterioare anului 1945, dar nu a făcut vreo dovadă că ar fi fost înstrăinate de antecesorii petenţilor.

Potrivit raportului de expertiză efectuat, terenul care a aparţinut defunctului B. M. G. este ocupat în prezent de mai multe persoane, astfel că faţă de toate acestea, în baza art. 53 şi urm. din Legea nr. 18/1991, a fost admisă plângerea aşa cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs ambele intimate Comisia municipală Roman pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, arătând că petenţii au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate, deşi există neconcordanţe între datele furnizate de aceştia cu privire la amplasamentul şi întinderea terenurilor solicitate. Terenurile incluse în titlurile de proprietate emise petenţilor includ şi cele 6 ha indicate ca rămase de pe urma tatălui şi având amplasamentul „6 ha pe raza oraşului”.

Terenurile pentru care li s-a reconstituit deja dreptul de proprietate sunt singurele terenuri înscrise în registrele agricole şi este prea mare coincidenţa ca în procesul verbal care cuprinde terenurile rămase după defunctul B. Gh. să figureze în anul 1951 6 ha pe raza oraşului şi 5 ha în cartier N. Bălcescu, şi exact aceste terenuri, cu 5,50 ha în loc de 6, să figureze în anul 1953 şi în anii următori în registrul agricol.

Actul depus de petenţi, referitor la situaţia terenurilor trecute în proprietatea statului conform HCM nr. 308/1953, nu poartă număr şi dată, astfel că nici nu se poate şti dacă a fost întocmit în 1953 şi dacă a fost urmat de o preluare a terenurilor, sau nu a fost pus în practică până în 1960, când în fapt s-au preluat terenurile din registrul agricol.

Mai arată că iniţial au inclus petenţii în anexa 39 pentru a primi despăgubiri în baza art. 17 din Legea 1/2000, ulterior însă, au constatat că nu există continuitate în dovedirea dreptului de proprietate pentru terenurile indicate în actele de vânzare anterioare anului 1945, astfel că prin hotărârea nr. 142/2008 s-a respins cererea petenţilor, fiind revocată şi hotărârea nr. 90/2007.

Instanţa de fond, deşi indică faptul că terenul identificat a fi fostul amplasament este ocupat în totalitate în prezent, fiind emise titluri de proprietate, nu s-a pronunţat asupra modalităţii efective de reconstituire a dreptului de proprietate şi nu s-a pronunţat nici asupra cererii petenţilor de a li se acorda despăgubiri, deşi aceştia au susţinut că nu doresc restituirea în natură şi nu doresc să atace titlurile deja emise.

Intimaţii-petenţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor formulate, reluând argumentele pe care şi-au fundamentat plângerea, arătând că terenurile deţinute de mama lor şi cele ce au fost deţinute de tată sunt distincte, fapt ce reiese din însuşi amplasamentul acestora. Terenurile provenind de la mamă au amplasamentul menţionat în registrul agricol, pentru care li s-au eliberat şi titluri de proprietate, iar terenurile provenite de la tată au amplasamentul specificat în procesul verbal de moştenire din 1951 şi în procesele verbale de impunere a taxelor comunale. Acelaşi lucru reţine şi expertul în lucrarea efectuată, respectiv că terenurile din registrul agricol nu au nici o legătură cu suprafaţa de 14,35 ha. Deşi au obţinut o recunoaştere iniţială a dreptului lor, printr-o hotărâre a comisiei, ulterior, în urma contestaţiei petenţilor cu privire la amplasamentul acordat, li s-a înrăutăţit situaţia în propria lor cale de atac.

Faţă de contestarea cuprinsului actului din 1953, arată că a obţinut o copie conformă cu originalul a tabelului cuprinzând situaţia terenurilor preluate în anul 1953, chiar de la Comisia municipală Roman, de unde rezultă că originalul pe care îl contestă se află chiar în arhiva lor.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a tuturor dispoziţiilor legale incidente în cauză, în temeiul art. 3041 Cod de procedură civilă, tribunalul le consideră ca fiind fondate, sens în care le va admite, pentru următoarele considerente:

Prin actele de veşnică vânzare depuse în copie la filele 32-34 şi 36 dosar fond, datând din anii 1933, 1935, petenţii au făcut dovada faptului că autorul lor, G. M. B., a avut în proprietate teren pe teritoriul oraşului Roman, pe str. Viitorului, moştenit de la tatăl său, M.P. B. (conform înscrisului de la fila 35). Dat fiind acest amplasament precizat, este evident că tatăl lor era proprietarul unor terenuri având un amplasament diferit de cel ce apare evidenţiat în registrul agricol întocmit începând cu anul 1953 pe numele mamei petenţilor, B.G. şi în care apar terenuri cu alte amplasamente, precum Luţca, Bolohan, calea ferată.

Din acest punct de vedere, susţinerea recurentelor în sensul că terenul moştenit de la tatăl petenţilor este în fapt acelaşi cu cel moştenit de la mamă, şi pentru care aceştia au obţinut deja reconstituirea dreptului de proprietate, nu poate fi reţinută ca dovedită, rămânând o simplă presupunere a acestora, demonstrată, aşa cum s-a arătat, a fi nefondată.

Într-adevăr autorul petenţilor a avut teren în strada Viitorului, iar continuitatea deţinerii acestor proprietăţi a fost de asemenea dovedită în cauză, deşi acesta constituie unul din motivele pentru care cererea de reconstituire formulată a fost respinsă. Astfel, procesele verbale de impunere aflate în copie la fila 38 probează că autorul petenţilor deţinea aceste terenuri ca proprietar la nivelul anilor 1946-1949, revenindu-i şi sarcina legală a plăţii impozitului. Mai mult decât atât, din probatoriul administrat, rezultă că autorul petenţilor a deţinut în strada Viitorului mai mult teren decât cel pentru care au fost identificate în arhive acte de proprietate, întrucât separat de cele 2,30 ha pentru care au fost depuse actele de la filele 32-34, prin actul de proprietate al unui vecin, aflat în copie la fila 36, s-a făcut dovada că la nivelul anului 1946 (de când datează actul la care s-a făcut referire), Gh. B. mai deţinea şi alte terenuri în acelaşi amplasament, actul vechi al vecinului Petcu menţionându-l ca vecinătate estică.

Dat fiind amplasamentul celor 2,30 ha pentru care au fost prezentate acte de proprietate, astfel cum sunt evidenţiate în schiţa întocmită de expert la fila 113, comparativ cu schiţa aflată la fila 131, în care apare poziţionată în plan şi proprietatea Petcu, rezultă în mod evident că într-adevăr, autorul petenţilor a deţinut în acel punct o suprafaţă de teren mai mare decât cea pentru care au putut fi prezentate acte vechi de proprietate.

Toate aceste elemente, coroborate şi cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care confirmă că autorul petenţilor a avut în str. Viitorului în jur de 9-10 ha, fac ca susţinerile petenţilor să fie probate, în mare parte. Potrivit art. 11 din Legea 18/1991, dovada suprafeţei preluate abuziv este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori. Legile reparatorii ale fondului funciar au permis administrarea unui probatoriu foarte larg, astfel că petenţii au dovedit atât cu înscrisuri reprezentând acte vechi de proprietate, cât şi cu alte înscrisuri care au tangenţă cu dreptul de proprietate, iar în completare şi cu declaraţii de martori, mare parte a pretenţiilor solicitate.

La momentul preluării abuzive a acestor terenuri, în înscrisul denumit Situaţia terenurilor trecute în proprietatea statului conform HCM 308/1953, de la mama petenţilor apar preluate 14,35 ha existente în 8 trupuri, pe raza localităţilor Roman şi Tămăşeni. Însă din acest înscris şi din nici o altă probă administrată în cauză nu rezultă cât din suprafaţa totală de 14,35 ha teren se afla la momentul preluării pe raza oraşului Roman şi cât pe raza comunei Tămăşeni, iar faptul că din cele 14,35 ha doar 0,16 ha s-ar fi aflat pe raza comunei, iar restul în strada Viitorului, nu este decât pura afirmaţie a petenţilor, nesusţinută de nici o probă.

Coroborând însă dovada proprietăţii avute de bunicul petenţilor în jurul anului 1935 cu dovada continuităţii acestei proprietăţi, făcută, aşa cum s-a arătat, pentru anii 1946-1949, şi continuată cu procesul verbal de moştenire întocmit în anul 1951 şi aflat în copie la fila 29, devine credibilă prezumţia că, suprafeţele de teren de 6 ha pe raza oraşului Roman şi 5 ha în cartierul N. Bălcescu declarate în menţionatul act, se referă la terenul situat în str. Viitorului. Această probă, aflată, cronologic, cel mai aproape de momentul preluării realizate în anul 1953, demonstrează că defunctul B. Gh., la momentul decesului, deţinea în proprietate în oraş o suprafaţă totalizată de 11 ha.

Prin urmare, petenţii au făcut dovada proprietăţii deţinute de autorul lor, precum şi a continuităţii dreptului până la momentul preluării abuzive, doar pentru o întindere a proprietăţii de 11 ha teren, între procesul verbal din 1951 şi tabelul preluării intervenite în anul 1953 nemaiexistând nici un înscris care să ateste existenţa unei proprietăţii mai întinse. Aşa după cum s-a arătat, susţinerea că din cele 14,35 ha teren 14,19 ha ar fi fost pe raza oraşului nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă.

Susţinerea recurentelor legată de actul de preluare a terenurilor în anul 1953, cum că ar fi fost întocmit ulterior şi nepus în practică până în anul 1960, este de asemenea o simplă supoziţie a acestora, nefundamentată pe vreo probă.

În aceste condiţii, în temeiul art. 312 al. 2 şi 3, raportat la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, pentru toate considerentele ce au fost expuse, recursurile promovate au fost admise, iar sentinţa recurată a fost modificată în parte, numai sub aspectul întinderii dreptului recunoscut petenţilor, ca fiind dovedit doar pentru 11 ha, iar nu pentru 14,19 ha.

Faptul că recurenta Comisia municipală Roman nu mai are teren la dispoziţie, (ultimul motiv de recurs invocat), nu poate vătăma dreptul dovedit al petenţilor. Acestora le-a fost respinsă cererea de reconstituire formulată în temeiul Legii 169/1997, pe motiv că terenurile solicitate s-ar suprapune cu cele pentru care li s-a reconstituit deja dreptul de proprietate. În plângerea formulată, petenţii şi-au probat îndreptăţirea de a li se reconstitui dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 11 ha teren, urmând ca în punerea în aplicare a acestei soluţii, comisia locală să verifice dacă este posibilă atribuirea vreunei părţi din teren pe vechiul amplasament, în caz contrar urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 10 din HG 890/2005.

Aşadar, măsurile reparatorii efective de care vor beneficia în final petenţii sunt chestiuni care ţin de punerea în executare, la nivelul comisiei locale, a prezentei hotărâri prin care petenţilor li s-a recunoscut îndreptăţirea de a beneficia de prevederile reparatorii ale legilor fondului funciar pentru terenul preluat abuziv, precum şi întinderea acestei îndreptăţiri. De altfel, petenţii nici nu au formulat, aşa cum arată recurentele, cerere de despăgubiri, asupra căreia să fi fost ţinută instanţa de fond a se pronunţa, în permanenţă dânşii arătând că doresc să li se atribuie alte amplasamente.

Etichete: