Top

Aplicarea articolului 138 alineat (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

Considerând că – în lipsa constituirii comitetului creditorilor, din motive obiective – legitimarea formulării cererii de autorizare a introducerii acţiunii întemeiate pe art. 138 alineat (1) aparţine şi unicului creditor trebuie, complementar, analizate alte două condiţii ale autorizării : 1 – dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă şi 2 – dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1)
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1171 din 5 octombrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 267/S/ 07.05.2009 pronunţată de Tribunalului Iaşi a fost respinsă cererea vizând autorizarea introducerii acţiunii prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, formulată de creditorul Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Iaşi.
În temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus închiderea procedurii simplificate a insolvenţei debitorului SC „O.C.” SRL, radierea debitorului SC „O.C.”SRL Iaşi din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi cele ale DGFPJ Iaşi.
În temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenţei a fost descărcat lichidatorul judiciare de orice îndatoriri şi responsabilităţi privind procedura.
În temeiul art. 4 alin. 4 din Legea privind procedura insolvenţei, a fost aprobat decontul prezentat de lichidatorul judiciar C.I.P.I.-Ch.A. şi s-a dispus plata către acesta, din fondul de lichidare, a sumei de 2.625,50 lei, din care suma de 945,50 lei cheltuieli de procedură şi suma de 1.680 lei remuneraţie.
În temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolvenţei s-a dispus notificarea prezentei sentinţe debitorului, creditorilor, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicare în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele :
Constatând în cadrul procedurii că debitorul nu deţinea bunuri sau alte elemente de activ care să poată fi valorificate pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi plata creanţei anunţată în procedură, prin raportul înregistrat la data de 18.03.2009, lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii pe temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006.
Raportul final a fost înregistrat, publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 1332/ 20.03.2009 şi comunicat debitorului şi creditorului Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Iaşi care, prin cererea înregistrată la data de 16.03.2009, a solicitat să fie autorizat pentru promovarea acţiunii în răspundere împotriva administratorului debitorului şi să i se acorde termen în acest sens, apreciind că se impune formularea unei astfel de acţiuni întrucât obligaţiile fiscale ale debitorului sunt din anii anteriori, iar faptul că aceste datorii nu s-au achitat, deşi în patrimoniul debitorului existau active a căror valoare putea susţine plata, demonstra că reprezentantul debitorului şi-a însuşit aceste active sau valorificarea lor, fiind incidente prevederile art. 138 alin. 1 lit. e, a, c, d din Legea nr. 85/2006.
Cererea de autorizare nu întrunea condiţiile impuse de prevederile art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 pentru a fi admisă, prevederi care nu conferă fiecărui creditor drept individual de a promova acţiune în răspundere personală, ci consacră acest drept numai pe seama comitetului creditorilor şi numai dacă administratorul sau lichidatorul judiciar omit să indice în rapoartele lor cauzele insolvenţei, persoanele culpabile de aceasta sau să formuleze o astfel de acţiune, iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie.
A rezultat aşadar din conţinutul acestor prevederi legale că legitimarea procesuală activă pentru un astfel de demers aparţinea în primul rând administratorului judiciar sau lichidatorului şi doar în subsidiar şi cu îndeplinirea anumitor cerinţe, comitetului creditorilor.
Astfel, potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în cazul în care în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la cererea administratorului judiciar sau lichidatorului, poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii, iar potrivit alin. 3 al acestui articol, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat pentru introducerea acţiunii în răspunderea personală a organelor de conducere ale debitorului numai dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar omit să indice în raportul lor asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de aceasta sau omit să formuleze o astfel de acţiune iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie.
În cauză nu existau omisiuni în sensul dispoziţiilor art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 care să îndreptăţească autorizarea creditorului bugetar de a promova o acţiune în răspundere personală sub acest aspect, lichidatorul judiciar menţionând în rapoartele întocmite că nu a identificat probe care să susţină cu certitudine drept cauză a insolvenţei nedepunerea situaţiilor financiare şi nici persoanele responsabile pentru aceasta.
Dacă creditorul bugetar avea date despre existenţa unor fapte de natura celor enumerate de art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 şi a identificat pe autorii acestora, nimic nu l-a împiedicat să le sesizeze pe parcursul procedurii, însă demersul său în sensul autorizării motivat doar pe existenţa creanţei fiscale, nu poate crea premisele necesare antrenării răspunderii personale atât timp cât nu sunt coroborate cu alte probe care să conducă la concluzia că sumele destinate plăţii acestei creanţe au fost folosite în alte scopuri sau că omisiunea privind nedepunerea documentelor contabile poate fi interpretată ca o sustragere de la controlul fiscal deşi, în această din urmă situaţie, creditorul bugetar avea potrivit Legii contabilităţii toate pârghiile necesare sancţionării şi remedierii ei.
Acumularea de datorii la bugetul de stat ca şi neprezentarea în cadrul procedurii a documentelor contabile de către administratorul debitorului, nu implică în mod prezumtiv vinovăţia acestuia, vinovăţie care trebuie determinată în raport cu motivele care au generat insolvenţa şi nu ca o consecinţă a existenţei datoriei fiscale şi faptul că nu a depus la dosar documentele contabile.
Faţă de considerentele expuse şi constatarea că în averea debitorului nu existau bunuri sau creanţe care prin valorificare să asigure stingerea pasivului şi acoperirea cheltuielilor administrative pe care le presupunea procedura şi că în aceste condiţii, derularea în continuare a procedurii ar fi avut ca efect doar generarea de cheltuieli suplimentare ce ar fi grevat nejustificat fondul de lichidare, cererea de autorizare pentru promovarea acţiunii în răspundere formulată de creditorul Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Iaşi a fost respinsă şi, în baza dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, admisă propunerea lichidatorului judiciar privind închiderea procedurii cu toate consecinţele prevăzute de lege pentru aceasta.
Pentru activitatea desfăşurată în procedură, a fost încuviinţat decontul prezentat de lichidatorul judiciar pentru suma de 2.625,50 lei din care suma de 945,50 lei cheltuieli de procedură suportate din fondurile proprii şi suma de 1.680 lei onorariu, plata urmând să se facă în lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, din fondul de lichidare constituit potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006.
Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea A.F.P. Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi motivând că instanţa de fond nu a interpretat corect documentele depuse la dosarul cauzei, ba chiar a înţeles să îşi motiveze soluţia de respingere pe faptul că, în cursul procedurii, creditorul bugetar nu ar fi sesizat existenţa faptelor de natura celor enumerate de art. 138 alin. 1 precum şi autorii acestora, ceea ce nu corespundea realităţii.
Astfel, creditorul bugetar l-a sesizat cu adresa nr. 32088/06.03.2009, pe lichidatorul judiciar despre actele, faptele, aspectele care se încadrau în prevederile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, însă acesta nu a răspuns solicitării.
Întrucât lichidatorul judiciar nu a înţeles să reprezinte interesele creditorilor prin promovarea acţiunii specifice, creditorul bugetar a sesizat şi solicitat instanţei, prin cererea de autorizare, să promoveze acţiunea în răspundere contra persoanelor vinovate de intrarea în incapacitate de plată a societăţii „O.C.” SRL Iaşi şi care a creat un prejudiciu considerabil bugetului de stat.
Netemeinicia hotărârii rezulta şi din faptul că, deşi existau premisele angajării răspunderii persoanelor din organele de conducere ale debitorului, instanţa nu a apreciat corect asupra lor.
Deşi s-a formulat cerere de autorizare, în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 3, întrucât instituţia bugetară – unic creditor – deţinea elemente probatorii pentru analizarea sancţiunii prevăzute de Legea nr. 85/2006, iar lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra cauzelor doar din studierea unor indicatori prezentaţi pe site-ul Ministerului Finanţelor, astfel încât nici nu avea posibilitatea probării unei eventuale cereri de antrenare a răspunderii materiale a organelor de conducere, instanţa a respins-o, considerând cererea ca fiind neîntemeiată.
Mai mult decât atât, raportul asupra cauzelor nici măcar nu indicau aceste cauze (reale) care au condus debitoarea în stare de insolvenţă, ci reprezenta o simplă formalitate, un raport în care sunt cuprinse simple afirmaţii bazate doar pe nişte indicatori preluaţi din site-ul Ministerului Finanţelor.
Prin urmare, era nelegală şi netemeinică soluţia instanţei de respingere a solicitării organului fiscal de a fi autorizat să introducă acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care acesta deţinea elementele necesare probării acţiunii. În urma analizei datelor din bilanţurile contabile depuse de societate, s-a constatat că începând cu anul 1998 societatea a acumulat obligaţii fiscale, însă conform datelor din bilanţ la 31.12.1999 veniturile au scăzut faţă de 1998, de la 1.631.332 mii lei vechi, la 33.269 mii lei vechi, iar în anul 2000 şi 2001 au fost înregistrate pe costuri toate bunurile rămase în sold în 1998 prin amortizare şi casare. În urma analizei datelor din bilanţul contabil încheiat în 1999, în coloana sold an precedent (1998), anul în care societatea a acumulat obligaţii fiscale, deţinea sub forma de avansuri de trezorerie nejustificate (sume asupra asociaţilor) suma de 353.024.018 lei vechi, în timp ce obligaţiile către bugetul de stat erau doar de 211.157.340 lei vechi, ceea ce denota faptul că societatea şi-a însuşit sumele societăţii şi s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale.
Prin urmare, incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. 1 lit. a, c, e, d, rezulta din aspectele anterior menţionate.
În lumina dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societăţii reprezenta atât o sancţiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în acelaşi timp şi o garanţie pentru terţii aflaţi în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce priveşte posibilitatea recuperării creanţelor în caz de insolvenţă. Răspunderea administratorilor era atrasă chiar şi pentru culpa cea mai uşoară a acestora, fapt de notorietate atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, câtă vreme administratorul era un mandatar al falitei şi avea obligaţia de a administra patrimoniul societăţii cu mai multă diligenţă şi grijă chiar decât propriile sale bunuri.
Faţă de aspectele invocate, s-a solicitat casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii privind autorizarea instituţiei recurente de a introduce acţiunea de antrenare a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, la suportarea pasivului S.C. „O.C.” SRL Iaşi, ce nu a putut fi recuperat în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 267/S/07.05.2009 pronunţată de tribunal s-a tranşat asupra chestiunilor ce au constituit obiectul de investire a instanţei, respectiv raportul final întocmit de către administratorul judiciar care cuprindea propunerea de închidere a procedurii insolvenţei, precum şi cererea formulată de creditorul bugetar A.F.P.M. Iaşi de autorizare a introducerii acţiunii prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Curtea a reţinut că recurenta A.F.P. Iaşi nu a formulat în faţa primei instanţe obiecţiuni împotriva raportului final întocmit de lichidator, în condiţiile dispoziţiilor art. 129 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2006.
În aceste condiţii, criticile formulate în recurs au fost examinate prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. 1 şi art. 316 Cod procedură civilă.
De asemenea, criticile din recurs relative la maniera greşită în care lichidatorul judiciar ar fi întocmit raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au generat insolvenţa, raport prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, doar pe baza studierii unor indicatori prezentaţi pe site-ul Ministerului Finanţelor, nu puteau constitui obiect al cenzurii în această etapă, întrucât respectivul raport putea fi atacat în condiţiile şi termenul prevăzut de art. 122 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat; la termenul de judecată din data de 29.01.2009 judecătorul sindic aprobând raportul în discuţie ca urmare a constatării inexistenţei contestaţiilor împotriva acestuia.
Analizând criticile recurentei relative la greşita soluţionare de instanţa de fond a cererii sale prin care a solicitat să fie autorizată a introduce acţiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006, curtea de apel a reţinut criticile nefondate.
Potrivit art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, „comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută de alin. (1)…”.
Considerând că în lipsa constituirii comitetului creditorilor din motive obiective, legitimarea formulării cererii de autorizare a introducerii acţiunii întemeiate pe art.138 alin.1 aparţinea şi unicului creditor. Complementar, au fost analizate alte două condiţii ale autorizării: dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă; dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1). Or, niciuna dintre aceste două condiţii nu a fost îndeplinită în cauză.
În măsura în care în raportul nr. 679/ 30.12.2008 privind cauzele insolvenţei debitoarei SC „O.C.” SRL, depus la dosar la 16.01.2009, administratorul judiciar a arătat argumentat că nu exista un raport de cauzalitate între nedepunerea situaţiilor financiare şi starea de insolvenţă a debitoarei, nu s-au identificat nici persoanele cărora le-ar fi fost imputabilă starea de insolvenţă, motiv pentru care s-a apreciat că nu se justifica promovarea acţiunii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În cauza dedusă judecăţii, nu doar că lichidatorul a prezentat observaţiile şi concluziile sale asupra circumstanţelor care au permis instalarea insolvenţei în cadrul unui capitol al raportului, dar creditoarea recurentă a avut posibilitatea informării asupra acestor constatări şi chiar a contestării lor, în condiţiile art. 122 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, însă aceasta a rămas în pasivitate, deci a acceptat concluziile acestuia.
În aceste condiţii, în mod corect a reţinut tribunalul că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006 care să îndreptăţească autorizarea creditorului bugetar de a promova o acţiune în răspundere personală, criticile fiind referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii de către prima instanţă fiind lipsite de fundament.
În baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă a fost respins recursul promovat de A.F.P. Iaşi împotriva sentinţei comerciale nr. 267/S/ 07.05.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi – judecător sindic, hotărâre ce a fost menţinută ca legală şi temeinică.

Etichete: