Răspunderea statului pentru erori judiciare penale. Daune materiale şi morale. Competenţă. Criteriul valoric

Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 din Codul de procedură penală. Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază. Competenţa fiind stabilită printr-o normă imperativă, art. 506 alin. 3 din codul de procedură civilă şi art. 2 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă nu se aplică criteriul valoric, în stabilirea competenţei materiale şi calificarea căii de atac.
Curtea de Apel Iaşi, sentinţa civilă nr. 1 din 24 februarie 2010
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 30.12.2008 reclamantul P.C. a învestit instanţa, în temeiul art.504 – 506 C.pr.pen., solicitând obligarea statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantum de 100.000 lei. Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.597 din 06 aprilie 2009, în conformitate cu dispoziţiile art.158 alin.3 raportat la art.2 pct.2 lit.b C.pr.civ., a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Paşcani.
Instanţa de prim grad a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate, reclamantul nefăcând dovada că s-ar fi aflat în vreunul din cazurile prevăzute expres de art.504 C.pr.pen.. Obligarea Statului român la plata de daune morale şi materiale vizează o altă situaţie decât cele prevăzute limitativ de Codul de procedură penală, astfel că în raport de valoarea obiectului cererii, care este sub 500.000 lei, competenţa revenea judecătoriei şi nu tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit.b C.pr.civ.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi a declarat recurs reclamantul P.C., soluţionat prin decizia civilă nr. 389 din 09 octombrie 2009 de Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Iaşi.
Curtea de apel a respins recursul ca tardiv, reţinând că prin art.158 alin.3 C.pr.civ. durata termenului de recurs este stabilită la 5 zile, ce se calculează de la pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea altei instanţe. Data pronunţării sentinţei fiind 6 aprilie 2009, cele 5 zile se calculează conform art.101 alin.1 C.pr.civ. pe zile libere. La 26.05.2009, când reclamantul a declarat recurs, termenul era depăşit, sancţiunea procedurală pentru neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal fiind decăderea.
Judecătoria Paşcani, prin sentinţa civilă nr.195/22.01.2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul P.C. şi pârâtul statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi, în favoarea Tribunalului Iaşi, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă şi dispunând trimiterea cauzei pentru regulator de competenţă la Curtea de Apel Iaşi.
Pentru a pronunţa hotărârea, judecătoria a reţinut că dispoziţiile art. 2 lit.h C.pr.civ. au în vedere natura procesului în care s-a cauzat prejudiciul, competenţa tribunalului este stabilită printr-o normă specială ce nu impune luarea în considerare a criteriului valoric.
Curtea de apel, pentru considerentele expuse a stabilit mai departe competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi. Reclamantul a cerut repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară, săvârşită în procesul penal în care a fost cercetat penal, finalizat prin ordonanţă de procuror, soluţia fiind de scoatere de sub urmărire, motivată pe faptul că nu a săvârşit infracţiunea.
Dispoziţiile art. 2 lit.h C.pr.civ. au în vedere natura procesului în care s-a cauzat prejudiciul prin încălcarea normelor de drept procesual penal, competenţa tribunalului fiind stabilită prin printr-o normă specială de competenţă.
Modalitatea de reparare a prejudiciului suferit, urmare cercetărilor penale, într-un proces penal, reglementată prin art.504-506 C.pr.pen. pe care şi-a întemeiat cererea reclamantul, determina competenţa în primă instanţă a tribunalului. Curtea a avut în vedere că art.2 pct.1 lit.h C.pr.civ. nu impune luarea în considerare a criteriului valoric, câtă vreme în speţă nu s-a invocat numai, ci s-au şi dovedit cercetările penale finalizate prin netrimiterea în judecată şi a constatării nevinovăţiei învinuitului. Norma specială de drept substanţial conţine o reglementare aparte a situaţiei de fapt prezentată de reclamant, ce nu poate genera constatarea aplicării normei generale de competenţa cuprinsă în art. 1 C.pr.civ. şi respectiv a criteriului valoric. În ce măsură pretenţiile reclamantului au întrunit sau nu condiţiile legii speciale, reprezenta o chestiune de fond, ce ar fi fost dezlegată urmare administrării probelor.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, reclamantul fiind cel ce stabileşte cadrul procesual: părţi, obiect, temeiul juridic. În situaţia în care, prin cererea de chemare în judecată, s-a precizat temeiul de drept al acţiunii ce impune o competenţă specială, în speţă art.504-506 C.pr.pen., instanţa nu poate depăşi cadrul obiectului stabilit de reclamant, obligaţie impusă prin art.129 alin.(6) C.pr.civ.
Curtea a avut în vedere că partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii civile, ceea ce impune şi determinarea „obiectului” prin chiar cererea de chemare în judecată. În atare condiţii, litigiul a fost soluţionat în acest cadru procesual şi fără ca instanţa să poată dispune asupra lui, prin înlocuirea temeiului de drept, în cauză „obiectul” fiind indicat, motivat în fapt şi în drept prin cererea de chemare în judecată şi nu mai necesita precizări ori lămuriri.
În măsura în care obiectul cererii în justiţie este precizat, în sensul că rezultă din motivele de fapt invocate în susţinerea ei, orice eroare cu privire la temeiul de drept al cererii nu poate să influenţeze soluţionarea cauzei, deoarece instanţa are obligaţia de a judeca pricina în cadrul legal, corespunzător pretenţiilor formulate, chiar dacă în cuprinsul cererii sau în cursul dezbaterilor partea a indicat-o greşit (art. 84 C.pr.civ.).
În cauză, partea nu a fost în „eroare” asupra temeiului de drept al acţiunii, nu a denumit greşit cererea, dimpotrivă obiectul a fost precis determinat, motivat în fapt şi în drept pe eroare judiciară într-o cauză penală. Prin aplicarea greşită a legii, tribunalul a declinat competenţa în favoarea judecătoriei.
În consecinţă, curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă în favoarea Tribunalului Iaşi.